Les rates talp cegues (Spalax) són un gènere de rosegadors de la família dels espalàcids. Es tracta de mamífers subterranis d'entre 15 i 30 cm de llargada. Manquen de cua i pesen entre 150 i 300 g.[2] Tenen el cos grassonet i cilíndric. Tenen 16 dents. El seu àmbit de distribució s'estén pels Balcans, el sud de Rússia, l'Àsia Menor i la conca del Mediterrani fins a Líbia. Poden viure tant a les planes com els turons i les muntanyes. A Turquia n'hi ha poblacions que viuen a altituds de fins a 2.600 m.
Les rates talp cegues (Spalax) són un gènere de rosegadors de la família dels espalàcids. Es tracta de mamífers subterranis d'entre 15 i 30 cm de llargada. Manquen de cua i pesen entre 150 i 300 g. Tenen el cos grassonet i cilíndric. Tenen 16 dents. El seu àmbit de distribució s'estén pels Balcans, el sud de Rússia, l'Àsia Menor i la conca del Mediterrani fins a Líbia. Poden viure tant a les planes com els turons i les muntanyes. A Turquia n'hi ha poblacions que viuen a altituds de fins a 2.600 m.
Slepec (Spalax) je rod hlodavců z čeledi slepcovitých. Zahrnuje celkem 13 druhů žijících ve východní Evropě, na Blízkém východě a v severní Africe.
Jde o středně velké hlodavce podobné krtkům, kteří nemají žádné viditelné oči. Celý život žijí prakticky jen pod zemí, kde si hloubí nory se složitými systémy tunelů. Zde také hledají svou potravu – hlízy, kořínky a jiné podzemní části rostlin.
Slepci jsou rozšířeni od Maďarska a Rumunska přes Ukrajinu[1] až do Ruska a Kazachstánu,[2] na jih pak přes Bulharsko, Srbsko, Černou Horu, Bosnu a Hercegovinu, Severní Makedonii, Albánii, Řecko, Turecko,[3] Sýrii, Irák, Jordánsko, Izrael, Egypt po Libyi.[4]
Vyskytují se v různých oblastech (polopouště, stepi, louky, zemědělská půda) až do výšky 2300 m (na Balkánu) nebo 2600 m n. m. (v Turecku).[5] Pro vytváření podzemních chodeb potřebují oblasti s ročními srážkami od 100 do 800 mm.
Slepci rodu Spalax představují jediné zástupce podčeledi Spalacinae. Podle posledních poznatků se dělí do 13 druhů, které obývají východní Evropu, Blízký východ a severní Afriku.[6]
Donedávna (přibližně do konce 20. století) však byly uznávány dva rody těchto hlodavců: Spalax a Nannospalax.[7]
Původně byly druhy rodů Spalax a Nannospalax zařazovány do myšovitých hlodavců. Později (Topaševskij, 1974) byly přesunuty do vlastní čeledi Spalacidae.[7] Někteří autoři vytvoření samostatné čeledi uznávali, jiní zařazovali tuto skupinu pouze jako podčeleď Spalacinae čeledi myšovitých (Muridae). Nyní tvoří slepci podčeleď Spalacinae a spolu s hlodouny (rody Cannomys, Myospalax a Rhizomys) a cokory (rod Eospalax) čeleď slepcovitých.
Slepci rodu Spalax jsou mohutná zavalitá bezocasá zvířata s krátkýma nohama. Tvarem těla se podobají krtkům. Na zemi se pohybují nemotorně, jsou ale výborně přizpůsobeni životu pod zemí, mnohem více než naprostá většina ostatních hlodavců.[5] Jsou dlouzí 170–350 mm a váží 215–570 g.[7] Na všech nohách mají 5 prstů a jen kratší drápy. Svrchní část těla je hnědá až žlutohnědě šedá, břicho je žlutohnědé, krk a hruď šedé. Některé druhy mají světlý pruh v oblasti hlavy. Hustá jemná srst roste téměř všemi směry.
Nemají žádné viditelné oči, i když pod srstí lze jejich zárodky nalézt.[7] Jsou to jediní zcela slepí hlodavci. Nemají ani ušní boltce.[5] Nejdůležitější smysly jsou sluch a hmat; čich u nich nehraje významnou roli.
Přizpůsobení podzemnímu životu se projevilo i na jejich lebce; její mozková část je široká a plochá.[5] Jsou pro ně charakteristické dva mohutné řezáky v každé čelisti, z nichž zejména dolní výrazně vystupují z pysků. Stoličky mají kořeny (nerostou tedy celý život).
Slepci si v oblasti svého rozšíření hloubí nory v téměř každém typu půdy.[7] K jejich hloubení používají především své řezáky, ale pomáhají si i čenichem a nohama.
Systém tunelů budují slepci ve dvou úrovních. První, obvykle 10–25 cm pod zemí, slouží k získávání potravy. Tyto tunely mohou být i stovky metrů dlouhé,[7] obvykle má však celá stavba průměr do 30 m.[5] S povrchem je spojena svislými otvory, kolem nichž se nacházejí kupky vyhrabaného materiálu. Svislé tunely směřují i k níže položeným chodbám, které spojují 1–2 hnízda vystlaná měkkým materiálem, spižírny a místnosti používané jako záchod.[7] Slepci jsou aktivní celoročně, jen v období extrémního počasí méně hrabou a stahují se hlouběji pod zem (až 4 m hluboko)[7].
Slepci jsou přísně samotářská zvířata – jeden systém tunelů obývá kromě období páření jen jeden jedinec.[5] Zdá se, že se páří jen jednou ročně od ledna do půlky března. Podle pozorování z Izraele (A. Nevo) si samice na podzim po prvních deštích budují kupku, které má metr v průměru a výšku 40 cm. V ní je komora o průměru asi 20 cm, v níž se pak líhnou mláďata. Paprskovitě od této kupky je 15 – 20 menších kupek, které se připisují samcům zdržujících se v blízkosti.
Po asi 4 týdnech březosti rodí obvykle 2 až 4 mláďata. Ta jsou holá a váží 6 až 10 g. Po dvou měsících jsou schopna opustit hnízdo.
Slepci se oproti jiným hlodavcům dožívají výrazně vyššího věku.[8] Podobná dlouhověkost byla zjištěna i u rypošů. Nikdy taky neonemocní rakovinou.
Potravu tvoří hlízy, kořínky, bulvy a další podzemní části rostlin. Někdy byli v noci pozorováni i nad zemí, jak konzumují trávu, semena a jiné nadzemní části rostlin. Není vyloučeno, že příležitostně požírají i hmyz.[7]
Ve východním středomoří jsou slepci – především nejrozšířenější slepec obecný (Spalax microphthalmus) – považováni za významné škůdce. Mohou působit značné škody na obdělávané půdě, v sadech nebo v lesních školkách.
Slepci se stávají kořistí především sov (výr velký, kalous ušatý), ale i některých malých šelem.[5]
V Libyi řada původních obyvatel věří, že člověk oslepne, když se dotkne slepce, a proto je neloví.[7]
Byly popsány případy, kdy slepci přivedli archeology k některým nálezům,[7] protože v jejich kupkách vyhrabaného materiálu byly nalezeny drobné artefakty z podzemí.[5]
Většina slepců je v červeném seznamu druhů zařazena mezi ohrožené nebo téměř ohrožené druhy. Pouze slepec obecný (Spalax microphthalmus) žijící na Ukrajině a v přilehlých oblastech Ruska je charakterizován jako málo dotčený.[9]
Ohrožení dalších druhů (slepec Nehringův,[13] slepec malý[3] a slepec egyptský[4]) nemohlo být pro nedostatek údajů vyhodnoceno a jiné druhy (Spalax carmeli, Spalax galili, Spalax golani a Spalax judaei) v červeném seznamu druhů chybí. Důvodem pro toto nevyhodnocení jsou nejasnosti v zařazení jednotlivých druhů. Např. od slepce egyptského (Spalax ehrenbergi) byly na základě podrobného zkoumání včetně zjišťování počtu chromozomů odděleny zmíněné druhy S. carmeli, S. galili, S. golani a S. judaei.[6] Toto rozdělení však bylo uznáno teprve nedávno a proto jak nové čtyři druhy, tak původní druh nebyly ještě samostatně hodnoceny a jsou tedy ve stupni „nedostatek údajů“.[4]
Obrázky, zvuky či videa k tématu slepec ve Wikimedia Commons
Slepec (Spalax) je rod hlodavců z čeledi slepcovitých. Zahrnuje celkem 13 druhů žijících ve východní Evropě, na Blízkém východě a v severní Africe.
Jde o středně velké hlodavce podobné krtkům, kteří nemají žádné viditelné oči. Celý život žijí prakticky jen pod zemí, kde si hloubí nory se složitými systémy tunelů. Zde také hledají svou potravu – hlízy, kořínky a jiné podzemní části rostlin.
Nannospalax is a genus of rodent in the family Spalacidae, found in eastern Europe and western Asia. It is one of two genera in the blind mole-rats (subfamily Spalacinae), alongside Spalax.[1][2] Members of this genus are also known as small-bodied mole-rats.[3] As with members of the genus Spalax, they are completely blind, with their eyes being entirely covered by skin.
Until 2013, members of this genus were grouped in Spalax, but phylogenetic analysis indicates that both diverged during the late Miocene, about 7.6 million years ago, when a marine barrier formed between Anatolia and the Balkans. It also supports two different subgenera within this genus; Nannospalax sensu stricto (containing a single species) and Mesospalax, which diverged from each other during the late Miocene or early Pliocene, after the uplift of the Anatolian Plateau.[4]
Members of this genus are notable for their extreme chromosomal diversity, some of which may represent as-of-yet unrecognized species-level taxa.[3] Genetic analysis indicates distinct periods of diversification among spalacids that correspond with climactic changes caused by Milankovitch cycles.[4]
There are three species in this genus in two subgenera:
Some authorities, including ITIS and Mammal Species of the World, have split out four species endemic to Israel and surrounding regions from N. ehrenbergi based on chromosomal divergence reported by the research of the Institute of Evolution at the University of Haifa:
However, the American Society of Mammalogists and the IUCN Red List presently group these within N. ehrenbergi due to taxonomic uncertainty.[5][6][7]
Nannospalax is a genus of rodent in the family Spalacidae, found in eastern Europe and western Asia. It is one of two genera in the blind mole-rats (subfamily Spalacinae), alongside Spalax. Members of this genus are also known as small-bodied mole-rats. As with members of the genus Spalax, they are completely blind, with their eyes being entirely covered by skin.
Spalax Spalacidae animalia familiako generoa da[1], karraskarien barruan sailkatua.
Spalax Spalacidae animalia familiako generoa da, karraskarien barruan sailkatua.
Nannospalax est un genre de la famille des Spalacidés. Ce sont les rats taupes méditerranéens.
Selon ITIS :
Selon MSW :
Nannospalax est un genre de la famille des Spalacidés. Ce sont les rats taupes méditerranéens.
Gli Spalacini (Spalacinae Gray, 1821) sono una sottofamiglia di Roditori eurasiatici che ha raggiunto un notevole adattamento alla vita ipogea; comprendono un unico genere, Spalax Guldenstaedt, 1770.
Gli spalaci misurano 15-30 cm di lunghezza; la coda esternamente è invisibile, e di essa rimane soltanto una gibbosità che al tatto appare molto indurita; il peso varia fra i 150 e i 300 g[2]. Il corpo è tozzo e cilindrico; testa e collo hanno all'incirca il diametro del corpo; i piedi sono corti, piccoli per un animale scavatore, e hanno tutti cinque dita con piccoli artigli. Gli occhi sono atrofizzati e completamente ricoperti di pelle (una caratteristica unica tra i Roditori). Manca il padiglione auricolare, ed è visibile solo lo sbocco cartilagineo del condotto uditivo esterno. Sugli spigoli che delimitano il capo sono situate delle vibrisse; il muso è largo e corneo. Anche il cranio è fortemente specializzato: la volta cranica, ad esempio, è larga, piatta e robusta. Hanno 16 denti[2]. Gli incisivi sono larghi, robusti e sporgenti, i molari sono provvisti di radici, e non sono a crescita continua. Il mantello è morbido, sericeo, di colore variabile dal grigio-scuro al grigio-giallo, spesso splendente.
Le nove specie di spalaci sono diffuse nei Balcani, nella Russia meridionale, nell'Asia Minore e lungo le coste mediterranee fino alla Libia.
Gli spalaci sono diffusi nelle zone steppose agricole, e localmente anche nei boschi delle pianure, delle colline e delle montagne: in Turchia, ad esempio, si spingono fino a un'altitudine di 2600 metri[2]. Perché essi possano vivere in una regione, è indispensabile che il terreno si presti alle loro attività di scavo, e che vi siano precipitazioni annue di almeno 100 mm: per tale motivo essi evitano tanto i deserti quanto i territori alluvionali[2]. Sono fra i più abili scavatori dell'intero ordine, e il loro più importante strumento è il capo grosso e arrotondato: i robusti incisivi provvedono a smuovere il terriccio, e poi la testa sposta lateralmente le masse di terra, come un bulldozer. L'opera di scavo viene completata con l'ausilio degli arti anteriori e posteriori: questi ultimi spalano o gettano all'indietro il terriccio accumulatosi sotto il corpo, e successivamente lo spingono in superficie, ove si formano i caratteristici tumuli.
Se si esclude il periodo della riproduzione, gli spalaci vivono in un sistema di gallerie ampiamente ramificato e profondo, nel quale vengono creati la camera-nido, i magazzini per le provviste e i vani per l'evacuazione. In inverno le tane si trovano a notevole profondità: quelle dello spalace occidentale sono poste fino a 2 metri sotto la superficie, quelle dello spalace orientale, ad esempio, anche a 4 metri; lo sviluppo delle gallerie può raggiungere e superare i 30 m: una tana dello spalace orientale, ad esempio, misurava 169 metri di lunghezza e comprendeva 114 cumuli di terriccio[2]. Abitualmente la camera-nido e i magazzini per le provviste sono situati in profondità, mentre le gallerie corrono a breve distanza dalla superficie, cioè in pratica fra le radici delle piante di cui si nutrono gli animali.
Nel periodo della riproduzione, gli spalaci costruiscono dei cumuli particolari: quelli fatti dallo spalace di Ehrenberg in Israele, ove questa specie si riproduce durante gli umidi mesi invernali, ci sono stati descritti da Nevo. In autunno, dopo la prima pioggia, le femmine costruiscono dei cumuli che hanno un diametro di oltre un metro, e un'altezza di circa 40 cm al disopra del suolo; essi sono estremamente solidi, e al centro viene posta la camera-nido, che misura in sezione circa 20 cm, e all'interno della quale verranno allevati i piccoli[3]. Attorno a questa camera si aprono delle gallerie che conducono ai magazzini delle provviste, o a piccoli vani di evacuazione; attraverso altre gallerie la femmina può raggiungere le zone ove si trova il cibo, o i tunnel più profondi, anch'essi corredati di camere. Attorno al cumulo della femmina ne sono disposti radialmente molti altri più piccoli (generalmente da 15 a 20) appartenenti ai maschi, che durante il periodo degli accoppiamenti si tengono nelle vicinanze della femmina stessa[3].
Le tane estive di questa specie si trovano anch'esse all'interno di cumuli, e constano di vani ove gli animali trascorrono i momenti di riposo, e di altre camere. Poiché gli spalaci, all'infuori del periodo della riproduzione, conducono una vita rigidamente solitaria, ogni tana ospita un solo animale. Gli spalaci sono attivi in prevalenza dopo il crepuscolo e durante la notte, ed è perciò molto difficile vederli all'aperto: per gli spalaci di Ehrenberg, ciò può verificarsi soprattutto nel periodo compreso tra marzo e maggio, e si tratta in ogni caso di animali che non hanno ancora raggiunto il completo sviluppo. Talune specie possono essere però attive anche durante il giorno, in particolare nelle ore pomeridiane; secondo quanto affermano taluni osservatori, gli spalaci orientali si porterebbero addirittura in superficie per riscaldarsi al calore del sole. L'udito e il tatto sono i sensi più sviluppati, mentre l'olfatto è praticamente inesistente.
Gli spalaci si nutrono in prevalenza di radici, tuberi e bulbi; lo spalace orientale mostra una particolare preferenza per le radici del dente di leone, ma si ciba anche di erbe, semi e addirittura di insetti e delle loro larve. I loro principali nemici sono i gufi, nei cui residui alimentari sono stati spesso rinvenuti resti di spalaci. Questi Roditori sono molto combattivi, e si difendono con robusti morsi lanciando strida sibilanti di minaccia. Il periodo della riproduzione delle specie occidentali e orientali cade nei mesi di marzo e aprile: la femmina partorisce una sola volta all'anno da uno a quattro (generalmente due o tre) piccoli, dopo una gestazione di circa un mese. Gli spalaci di Ehrenberg, come abbiamo accennato in precedenza, si accoppiano invece fra novembre e gennaio, e i piccoli, in genere da due a quattro, nascono tra gennaio e marzo. Al momento della nascita essi pesano appena 5 g, hanno una lunghezza di 5 cm e sono completamente nudi e inetti; all'età di due settimane sono già rivestiti di un mantello grigio; dopo due-tre settimane dalla nascita aprono gli occhi, e a un'età variabile dalle quattro alle sei settimane abbandonano infine il nido[3].
I danni che questi Roditori arrecano alle coltivazioni variano in rapporto ai territori in cui vivono: nella fascia mediterranea sono piuttosto rilevanti; lo spalace occidentale e lo spalace orientale vengono invece considerati non particolarmente dannosi, sebbene distruggano una parte considerevole delle coltivazioni di patate e cipolle. In taluni Paesi, inoltre, gli spalaci hanno dato origine a false credenze e superstizioni: in Libia, ad esempio, gli indigeni evitano nel modo più assoluto di cacciarli in quanto ritengono che sia sufficiente toccare uno di questi animali per divenire ciechi. Gli spalaci talvolta hanno aiutato gli archeologi nelle loro ricerche: durante lo scavo delle loro gallerie sotterranee hanno infatti portato alla luce frammenti di oggetti risalenti ad antiche civiltà, che hanno fornito ai paleontologi indicazioni di importanza fondamentale.
Il genere Spalax comprende in tutto nove specie:
Gli Spalacini (Spalacinae Gray, 1821) sono una sottofamiglia di Roditori eurasiatici che ha raggiunto un notevole adattamento alla vita ipogea; comprendono un unico genere, Spalax Guldenstaedt, 1770.
Spalax is een geslacht van zoogdieren uit de familie van de Spalacidae.
Spalax is een geslacht van zoogdieren uit de familie van de Spalacidae.
Multimedia w Wikimedia Commons 
Hasło w Wikisłowniku Ślepiec[2] (Spalax) – rodzaj gryzoni z rodziny ślepcowatych, obejmujący gatunki występujące w południowo-wschodniej Europie i południowo-zachodniej Azji.
W polskiej literaturze zoologicznej nazwa „ślepiec” była używana dla oznaczenia gatunku Spalax microphthalmus[3][4]. W wydanej w 2015 roku przez Muzeum i Instytut Zoologii Polskiej Akademii Nauk publikacji „Polskie nazewnictwo ssaków świata” gatunkowi temu przypisano oznaczenie ślepiec stepowy, rezerwując nazwę „ślepiec” dla rodzaju Spalax[2].
Rodzaj Spalax obejmuje gatunki[2]:
W niektórych opracowaniach np: w ITIS[5] trzy gatunki (S. ehrenbergi, S. leucodon i S. nehringi) klasyfikowane są w rodzaju Nannospalax.
Ślepiec (Spalax) – rodzaj gryzoni z rodziny ślepcowatych, obejmujący gatunki występujące w południowo-wschodniej Europie i południowo-zachodniej Azji.
Spalax é um género de roedor da família Spalacidae.
Spalax é um género de roedor da família Spalacidae.
Spalacinele (Spalacinae) sau orbeții sunt o subfamilie de rozătoare adaptate morfologic și fiziologic la viața subterană, cu trunchi cilindric, cap turtit dorsoventral, cu urechi externe rudimentare, ochi ascunși sub piele și cu coadă scurtă sau fără coadă. Picioarele pentadactile sunt aproape la fel de lungi, dar cele anterioare sunt mai puternice. Subfamilia nu cuprinde decât genul Spalax, răspândit în Europa, Asia și nordul Africii. Sunt rozătoare subterane foarte specializate, care trăiesc permanent în galeriile pe care le fac rozând și scurmând pământul cu picioarele dinainte. Galeriile sunt complicate și pământul scos este ridicat în mușuroaie mari, cu un diametru de ½ m, dar uneori și de 2 m. Denumirea de "orbeți" provine de la faptul că pleoapele lor sunt lipite, și din cauza aceasta pot simți cel mult deosebirea dintre întuneric și lumină, și numai în măsura în care lumina trece prin pleoape. Se hrănesc cu rădăcini, tuberculi și chiar plante verzi, producând pagube în grădinile de zarzavat.
Sunt rozătoare de dimensiuni mici. Lungimea corpului 23-25 cm. Lungimea cozii de până la 3,6 cm.
Au corpul rotund, alungit și cilindric, capul scurt și lat, puternic turtit dorso-ventral; terminat cu un bot scurt și rotunjit. Gâtul nedistinct din exterior. Pe fiecare latură a capului între narine și baza urechilor prezintă câte un șir de peri rigizi, probabil cu rol tactil. Coada rudimentară este foarte scurtă sau absentă.
Pavilioanele urechilor sunt rudimentare, reduse la o cută tegumentară pe marginea conductului ascunsă în blană. Ochii sunt mici, acoperiți de piele și nu sunt vizibili la exterior. Mușchii oculari și nervul optic slab dezvoltați sau absenți.
Membrele sunt pentadactile (cu cinci degete) și subegale; ele sunt foarte scurte, însă puternice și înzestrate cu degete lungi și cu gheare mari neascuțite, cu capetele rotunjite. Labele anterioare sunt mai scurte, cu polexul redus și cu gheare moderat dezvoltate. Labele posterioare sunt mai lungi iar degetele II, III, IV sunt cele mai mari.
Blana este foarte moale, deasă și mătăsoasă, cu perii scurți. Culoarea blănii variază între cenușiu-închisă la galben-deschisă, uneori ocru-brună. Culoarea dominantă este brună-cenușie, mai uniformă pe partea ventrală și cu nuanțe de galben-roșcat pe partea superioară a corpului.
Craniul cuneiform este lat, turtit dorso-ventral, cu creste proeminente la adult. Crestele supraorbitale ale oaselor frontale absente. Creasta sagitală mare. Creasta lambdoidă prezentă. Regiune occipitală a craniului mult mărită în dimensiuni și vizibil înclinată înainte. Arcadele zigomatice sunt slab dezvoltate, subțiri, larg separate și orientate aproape orizontal. Bulele timpanice osoase de dimensiuni mici, aplatizate. Canalul infraorbital este larg și traversat de un fascicul al maseterului. Foramenele incisivilor sunt mici. Oasele lacrimale sunt absente și deci osul zigomatic nu este în contact cu osul lacrimal.
Mandibula cu o apofiză angulară mică. Apofiza coronoidă a mandibulei lată, alungită, iar apofiza condiliană foarte mult scurtată. Neurocraniul are două suprafețe articulare pentru mandibulă: pe cea anterioară mandibula se fixează în timpul săpării și roaderii, iar pe cea posterioară - în timpul masticației și în repaus.
Scheletul trunchiului se caracterizează prin clavicule lungi și subțiri, omoplat îngust și porțiune pubiană a bazinului foarte mult redusă. Oasele membrelor sunt scurtate.
Formula dentară: 1•0•0•3/1•0•0•3 x 2 = 16. Incisivii foarte puternici și lați proeminează în afara cavității bucale și sunt folosiți ca unealtă pentru săpat. Excrescențele interne a buzelor izolează incisivii de cavitatea bucală și în timpul săpării pământul nu pătrunde în gură. Incisivi, mai ales cei inferiori, sunt foarte puternici. Cei inferiori se întind în tot lungul mandibulei determinând formarea unei apofize osoase în vecinătatea condilului articular. Coroanele molarilor de înălțime medie sau scurtă, de tip brahidont sau semihipsodont, cu rădăcini, deși slab dezvoltate. Pe suprafața lor de triturare cutată există insule de smalț.
Femela are două perechi de mamele: o pereche pectorală și una inghinală,
Numărul diploid de cromozomi de la 48, 50, 54 și 56 la orbetele mic (Spalax leucodon) până la 60 la orbetele mare (Spalax microphthalmus) și 62 la orbetele gigant (Spalax giganteus).
Cele 13-16 specii de orbeți sunt răspândite în estul regiunii mediteraneene și sud-estul Europei - Austria, Ungaria, România, Republica Moldova, Ucraina, Bulgaria, fosta Iugoslavie, Grecia, Turcia, în stepele și silvostepele părții europene a Rusiei la est până la râul Emba, în sud-vestul Asiei (Iran, Irak, Siria, Israel, Iordania) și nord-estul Africii (regiunile nordice ale Egiptului și ale Libiei).
Orbeții trăiesc în zonele de silvostepă, stepă, semideșert și deșert. Urcă în munți până la 2400 m deasupra nivelului mării.
Orbeții sunt rozătoare exclusiv vegetariene. Ei consumă rădăcinile plantelor, rizomi, bulbi, tuberculi, cepe și părțile verzi ale plantelor care sunt trase în interiorul galeriei prin plafonul acesteia, după ce au fost retezate cu incisivii. În același mod sunt procurate de la suprafață plantele necesare construirii cuibului. În terenurile cultivate preferă rădăcinile de trifoi, lucernă, apoi morcovii, cartofii.
Orbeții sunt vânați de mustelide, dihor de stepă, nevăstuică. Ieșind rar la suprafață nu constituie un vânat pentru păsările răpitoare.
Gestația durează aproximativ o lună. Pe parcursul anului femelele nasc o singură dată 2-4 pui. În regiunea mediteraneeană femelele nasc din februarie până în martie.
Nou-nascutii sunt fără păr, neajutorați, cântăresc în medie aproximativ 5 g, ajungând la o lungime de 5 cm. După aproximativ 2 săptămâni după naștere ei se acoperă cu peri cenușii lungi și ajung la circa 8 cm în lungime. La vârsta de 4-6 săptămâni părăsesc cuibul.
În România trăiesc două specii - orbetele mare (Spalax leucodon) și orbetele mic (Spalax microphthalmus) - răspândite în Câmpia Transilvaniei, în Câmpia Dunării, în Bărăgan și în Dobrogea; (popular) cățelul-pământului sau țâncul-pământului.
Spalacinele (Spalacinae) sau orbeții sunt o subfamilie de rozătoare adaptate morfologic și fiziologic la viața subterană, cu trunchi cilindric, cap turtit dorsoventral, cu urechi externe rudimentare, ochi ascunși sub piele și cu coadă scurtă sau fără coadă. Picioarele pentadactile sunt aproape la fel de lungi, dar cele anterioare sunt mai puternice. Subfamilia nu cuprinde decât genul Spalax, răspândit în Europa, Asia și nordul Africii. Sunt rozătoare subterane foarte specializate, care trăiesc permanent în galeriile pe care le fac rozând și scurmând pământul cu picioarele dinainte. Galeriile sunt complicate și pământul scos este ridicat în mușuroaie mari, cu un diametru de ½ m, dar uneori și de 2 m. Denumirea de "orbeți" provine de la faptul că pleoapele lor sunt lipite, și din cauza aceasta pot simți cel mult deosebirea dintre întuneric și lumină, și numai în măsura în care lumina trece prin pleoape. Se hrănesc cu rădăcini, tuberculi și chiar plante verzi, producând pagube în grădinile de zarzavat.
Spalax är ett släkte i den numera monotypiska underfamiljen Spalacinae i familjen mullvadsråttor. De betecknas ibland som blindråttor men namnet används även för hela familjen. Arterna i släktet är särskilt bra anpassade till livet under jorden.
Dessa gnagare har ett hudskikt framför ögonen som på så sätt helt har mist sin funktion. Dessutom saknar de yttre öron och svans. Kroppen är robust och övergången mellan huvud och bålen är nästan osynlig. Fötterna är små. Vid bägge sidor av huvudet finns brungula morrhår. Ur den breda munnen sticker två breda framtänder fram, även när munnen är sluten. Tänderna används för att gräva i joden. Kroppens längd ligger mellan 15 och 30 centimeter.
Utbredningsområdet sträcker sig från östra Medelhavsregionen och sydöstra Europa till regionen kring norra Svarta havet och norra Kaspiska havet. Habitatet utgörs av främst av områden som liknar stäpp. De hittas även i upp till 2 600 meter höga bergstrakter, buskmarker och öppna skogar samt på odlade områden.[1]
Arterna i underfamiljen stannar nästan hela livet under jorden och bygger avancerade tunnelsystem. Födan utgörs nästan uteslutande av växter. Ibland drar de en växt ner i marken.
Tidigare delades underfamiljen Spalacinae i två släkten, Spalax och Nannospalax.[1] Standardverket Mammal Species of the World sammanfattade däremot alla arter i släktet Spalax.[2] Andra zoologer skiljer mellan upp till 6 släkten. Enligt nyare genetiska undersökningar utförd av Savic och Nevo finns genetiska skillnader mellan populationer som är helt lik varandra. De hittade upp till 30 olika kromosomer bland de undersökta individerna. Trots allt är den fylogenetiska undersökningen inte avslutad och så länge står den gamla indelningen kvar.[3]
Beroende på auktoritet skiljs mellan upp till 13 arter.[2] Den följande listan med 9 arter är enligt IUCN.[4]
Spalax är ett släkte i den numera monotypiska underfamiljen Spalacinae i familjen mullvadsråttor. De betecknas ibland som blindråttor men namnet används även för hela familjen. Arterna i släktet är särskilt bra anpassade till livet under jorden.
Довжина тіла 20 — 35 см, хвіст дуже короткий, очі нерозвинені, сховані під шкірою: зовні видні тільки сліди зростання повік у суцільну складку.
Спосіб життя сліпака підземний: Сліпак риє розгалужені системи підземних галерей, в яких живе сам і які слугують середовищем існування багатьох інших видів тварин — комах, ропух тощо. Живиться цибулинами і корінням рослин. Поширені сліпаки переважно в лісостепу і степу.
Розрізняють щонайменше 6 видів, у тому числі 4 види у складі фауни України. При широкому розумінні обсягу цього роду (тобто вкл. групу Nannospalax) видовий обсяг роду зростає до 13 видів.
1) види роду Сліпак у вузькому розумінні (Spalax sensu stricto)
поширення цієї групи видів обмежено північним Паратетісом — від Прикарпаття до Південного Уралу на північ від Чорного, Азовського і Каспійського морів.
2) Види роду Nannospalax, яких часто вкл. у склад Spalax (принаймні як окремий підрід):
Поширення цієї групи видів пов'язано переважно з Балканами, Малою і Передньою Азією, Закавказзям; загалом на південь від Чорного, Азовського і Каспійського морів. один з видів проник у північно-західне Причорномор'я і, зокрема, поширений в Одеській області (на північ до Буковини і на схід до Південного Бугу).
Втрата видів сліпаків призведе до деградації степових комплексів, зокрема й зникнення ковилового степу (куртини ковили звичайно ростуть на старих кротовинах сліпаків).
Більшість видів фауни Європи і України включена до «червоних» переліків, у тому числі 3 види до Червоної книги України (2009).
В Україні поширені 4 види:
Ще один вид, який часом відносять до цього роду, представляє рід Nannospalax (інколи як підрід): сліпець понтичний (Nannospalax leucodon Nordm.), поширений у півд.зах. частині Дністро-Бузького межиріччя.
Найвизначніші огляди і ревізії сліпаків (Spalax s. l.) фауни України та суміжних країн підготовлено Лайошом Мегеєм (Mehely, 1909), Євдокією Решетник (Решетник, 1941), Катериною Янголенко (1965) та Вадимом Топачевським (Топачевский, 1969).
Spalax là một chi động vật có vú trong họ Spalacidae, bộ Gặm nhấm. Chi này được Guldenstaedt miêu tả năm 1770.[1] Loài điển hình của chi này là Spalax microphthalmus Guldenstaedt, 1770.
Chi này gồm các loài:
.jpg)
Bài viết về một loài thuộc bộ Gặm nhấm này vẫn còn sơ khai. Bạn có thể giúp Wikipedia bằng cách mở rộng nội dung để bài được hoàn chỉnh hơn. Spalax là một chi động vật có vú trong họ Spalacidae, bộ Gặm nhấm. Chi này được Guldenstaedt miêu tả năm 1770. Loài điển hình của chi này là Spalax microphthalmus Guldenstaedt, 1770.
Слепыши (лат. Spalax) — род млекопитающих семейства слепышовые отряда Грызунов, ведущих подземный образ жизни. В нём около 4 видов.
Туловище длиной 23—30 см, хвост короткий. Ушных раковин нет, глаза атрофированы, скрыты под кожей (отсюда название). Конечности короткие; кисти и ступни не очень расширены. Когти довольно крупные, но куда меньше, чем у цокоров. Шерсть короткая, но густая, очень мягкая, без ворса. Все чувства, кроме отсутствующего зрения, хорошо развиты. Возле рта, на щеках, лбу, брюхе и задней части тела растут специальные удлинённые осязательные волосы.
Слепыши водятся в Европе, Передней Азии и Северной Африке. Они населяют степи, лесостепи и пустыни.
Слепыши ведут подземный образ жизни, выкапывая сложные норы длиной до 250 м, на глубине до 3,5 м. Слепыши не роют, а прогрызают землю мощными передними резцами. При этом боковые складки губ за резцами смыкаются и плотно закрывают рот. Отгрызенный грунт они проталкивают под себя. Накопив кучку, слепыш поворачивается и широкой, похожей на лопату, головой выталкивает грунт через отнорок на поверхность. Когда куча на поверхности становится достаточно крупной, грызун заделывает отнорок, и прокапывает новый возле тупика. По крайней мере днём жилые норы всегда закрыты. Слепыши размещают запасы корма не в специальных камерах, а в отрезках обычных ходов длиной в несколько метров. Заполнив отрезок, слепыш с обеих сторон замуровывает его почвой. Таких «кладовых» бывает до 10 в каждой норе.
Кормом им служат в основном подземные части растений: корни, корневища, луковицы и клубни. Также они могут есть надземные части растения, которые затаскивают в нору за корень.
Размножаются слепыши, скорее всего, раз в год — в конце зимы или в самом начале весны. В приплоде 1—3 (чаще всего 2) голых детёныша, весом по 5 грамм, очень быстро растущих. Подросший молодняк покидает мать и выкапывает собственные норы.
Одиночные животные. Взрослые слепыши всегда живут в отдельных норах. Очень осторожны и почти никогда не попадаются в поставленные человеком ловушки.
Может вредить сельскохозяйственным культурам, особенно на огородах и приусадебных участках. Выбросы земли могут затруднять проведение полевых работ (особенно механизированное скашивание многолетних трав на сено), а также портят полевые дороги. В связи с подземным образом жизни, борьба со зверьками затруднена (главным образом, используются механические ловушки и отпугивающие устройства) и зачастую малоэффективна.
Слепыши (лат. Spalax) — род млекопитающих семейства слепышовые отряда Грызунов, ведущих подземный образ жизни. В нём около 4 видов.
소경두더지쥐속 또는 장님두더지쥐속(Spalax)은 소경쥐과에 속하는 설치류 속이다. 14종으로 이루어져 있다. "두더지쥐"로 불리는 여러 종의 설치류 중의 하나이다.[1]
다음은 2004년 얀사(Jansa)와 웩슬러(Weksler), 2012년 파브르(Fabre) 등의 연구에 기초한 계통 분류이다.[2][3]
쥐상과 소경쥐과 소경두더지쥐아과
.jpg)
.jpg)
