dcsimg

Lifespan, longevity, and ageing

provided by AnAge articles
Maximum longevity: 7.8 years (wild)
license
cc-by-3.0
copyright
Joao Pedro de Magalhaes
editor
de Magalhaes, J. P.
partner site
AnAge articles

Status in Egypt

provided by Bibliotheca Alexandrina LifeDesk

Regular passage visitor and winter visitor.

license
cc-by-nc-sa-3.0
copyright
Bibliotheca Alexandrina
author
BA Cultnat
provider
Bibliotheca Alexandrina

Phylloscopus collybita ( Asturian )

provided by wikipedia AST
Map marker icon – Nicolas Mollet – Birds – Nature – white.png Les especies d'aves con nome común en llingua asturiana márquense como NOA. En casu contrariu, conséñase'l nome científicu o de la SEO.

'''Phylloscopus collybita ye una especie d'ave insectívora del orde Passeriformes y de la familia Phylloscopidae. N'inglés ye conocíu como chiffchaff por ser la onomatopeya del so característicu cantar, posible d'estremar en montes abiertos a lo llargo de les rexones templaes del norte d'Europa y Asia. Tien un llargor averáu de 10 cm, una valumbu de 15-21 cm, un pesu de 6-9 g. Acostuma una manera de vida solitariu y aliméntase prindando inseutos y arañes de la xamasca, en vuelu.

Ye un ave migratoria qu'envierna nel sur y l'oeste d'Europa, el sur d'Asia y el norte d'África específicamente en viesques de monte y en carbes d'avesida.[3] Tien un color verde olivaceu con una zona cefálica más amarellentada y cuenta con más de cincuenta subespecies, dalgunes de les cualos son consideraes especies en sí.

La fema constrúi'l so nial cerca del suelu y asume la mayor parte de les responsabilidaes de guarar y alimentar a los pitucos. El so nial ye herbal, en cúpula, conteniendo de cinco a seis güevos puestos nuna o dos niaraes, d'abril a xunetu. A pesar de qu'el machu nun tien muncha participación na crianza, defende'l so territoriu contra los sos rivales y ataca posibles depredadores.

Ta suxetu a la depredación per parte de los mamíferos, como los gatos, mustélidos y otres aves, sobremanera de les rapazos del xéneru Accipiter. Amás puede adquirir parásitos esternos ya internos. La so amplia gama y población revela qu'el so estáu de caltenimientu ye seguro, sicasí una de les sos subespecies probablemente ta estinguida.

Taxonomía

El naturalista británicu Gilbert White foi una de les primeres persones en dixebrar los mosquiteros d'aspeutu similar y a Phylloscopus trochilus de Phylloscopus sibilatrix pol so cantar, como se detalló en 1789 en The Natural History of Selborne,[4] pero'l mosquiteru describióse formalmente como Sylvia collybita per primer vegada, pol ornitólogu francés Louis Vieillot en 1817 nel so Nouvelle Dictionnaire d'Histoire Naturelle.[5]

Descritu pol zoólogu alemán Heinrich Boie en 1826, el xéneru Phylloscopus contién alredor de 50 especies de pequeñes aves insectívores del monte del Vieyu Mundu, que pueden ser verdoses o cafés percima, y amarellentaes, blanques o beige per debaxo. Enantes el xéneru formaba parte de la familia Sylviidae del Vieyu Mundu, pero col tiempu foi dixebráu como una familia Phylloscopidae aparte.[6] Los parientes más cercanos a los mosquiteros, más qu'otres antigües subespecies, son un grupu de Phylloscopus que de manera similar, escarecen de rayes na tonsura (parte posterior y superior de la cabeza), ancas marielles o barres de color visibles na nala. Éstos inclúin a Phylloscopus trochilus, Phylloscopus bonelli, Phylloscopus orientalis, Phylloscopus sibilatrix y a Phylloscopus neglectus.[7]

El mosquiteru tien tres subespecies que son comúnmente aceptaes como tales, xuntu con delles otres de la Península Ibérica, les Islles Canaries y el Cáucasu, que col pasar del tiempu tán siendo trataes como especies en sí.[8][9]

Subespecies

  • Phylloscopus collybita collybita, la forma representativa, distribuyir pol este d'Europa hasta Polonia y Bulgaria y ta descrita más embaxo. Envierna principalmente al sur de la so zona de reproducción, alredor del Mediterraneu y nel Norte d'África.[7] Tuvo espandiendo'l so territoriu escontra'l Norte, hasta Escandinavia, dende 1970 y cerca del cantu sur del territoriu del Phylloscopus collybita abietinus.[10]
  • Phylloscopus collybita abietinus, atopar n'Escandinavia y en partir norte de Rusia. Enviernen dende'l sector sureste d'Europa y nordés d'África empobine, hasta Iraq y l'oeste d'Irán. N'apariencia ye l'entemediu ente P. c. tristis y P. c. collybita, siendo gris llavuquiáu y verde oliva percima con una llinia pálida sobre'l güeyu y más blancu qu'el P. c. collybita na parte inferior.[11] Sicasí tien vocalizaciones bien similares a la subespecie representativa.[7] Por cuenta de la variación individual, pue ser difícil estremar a ciencia cierta el P. c. abietinus y el P. c. collybita, fora de los sos territorios de crecedera ya ivernada.[11]
 src=
Phylloscopus collybita tristis
  • Phylloscopus collybita tristis, el mosquiteru de Siberia, desenvolver nel este del ríu Pechora en Siberia. Envierna na parte baxa de los Himalayas.[7] Ye una subespecie color mate, gris o pardusco percima y ablancazada per debaxo, con unos toques mariellos nel plumaxe y la llinia beige claru sobre'l güeyu ye de cutiu más llarga que la de les subespecies del oeste. Tien un cantar y amás un llamáu curtiu, dambos de tonu más altu que los de les otres subespecies.[11] Dacuando ye consideráu como una especie estreme por cuenta del so plumaxe y vocalizaciones carauterístiques, siendo similar a Phylloscopus sindianus sindianus nestos aspeutos.[12][13] El P. c. collybita nun reconoz el cantar del P. c. tristis, y viceversa.[14][15] P. c. tristis caltiense como P. collybita,[9] yá que ta pindiu'l resolución del casu sobre P. c. fulvescens, que s'atopa nel llugar onde los territorios de P. c. abietinus y de P. c. tristis xúntense y podría ser[16] o non[15] un híbridu ente ellos.

Antigües subespecies

  • P. ibericus, el mosquiteru ibéricu, ye de colores más vivos, col obispillo más verdosu y más amarellentáu nes zones inferiores que P. collybita.[7] Primeramente foi nomáu P. brehmii, pero'l exemplar tipu d'esti taxón resultó nun ser el d'un mosquiteru ibéricu.[17] Esta especie alcuéntrase en Portugal y España, al oeste d'una llinia que s'estiende aprosimao dende'l Pirinéu Occidental,[18] al traviés de los montes d'España central, hasta'l Mediterraneu; los mosquiteros ibéricos y los mosquiteros comunes dar en bandaes amenorgaes a lo llargo d'esta llinia.[19] Amás de la seición más nórdica, el cursu precisu de la zona de contautu nun ta bien documentáu. El mosquiteru ibéricu ye un ave migratoria de llarga distancia, yá que envierna nel norte d'África. Esta especie difier de P. c. collybita poles sos vocalizaciones,[18][20][13] morfoloxía esterna,[21] y poles sos secuencies d'ADN mitocondrial.[22][13] Esiste hibridación na zona de contautu ente esta especie y el mosquiteru común,[18][20][23] casi siempres ente machos de P. ibericus y femes de P. c. collybita;[23] y los híbridos aparentemente amuesen una aptitú bien amenorgada;[22] les femes híbrides paecen ser maneres, d'acordies cola regla de Haldane.[24] Esti últimu aspeutu apunta a una interesante conclusión: aparentemente'l mosquiteru ibéricu ye'l llinaxe más antiguu de los mosquiteros y ye abondo distintu al mosquiteru común.[13]
  • P. canariensis, el mosquiteru de les Islles Canaries, ye una especie non migratoria que d'antiguo se daba na mayor de les Islles Canaries, estremar de P. collybita pola so morfoloxía, vocalizaciones, carauterístiques xenétiques, y de xacíu, nun ye simpátrida con cualesquier otra especie de mosquiteru. Nel oeste, la subespecie representativa, P. c. canariensis d'El Hierro, La Palma, La Gomera, Tenerife y Gran Canaria, ye más pequeña que'l mosquiteru común y tien nales más curties y arrondaes.[13] Ye color oliva o pardu percima y tien les bandes y el pechu color beige.[7] Tien un cantar sonoro y grave, y un llamáu curtiu paecencia al de la raza representativa.[11] Nel este taba P. c. exsul de Lanzarote y posiblemente Fuerteventura, yera más pálidu percima y menos acoloratáu per debaxo qu'el so pariente del oeste,[7] y tenía una llamada curtia más discordante.[11] Podría ser una especie distinta, pero en 1986 habíase escastáu, probablemente dende muncho primero. Les razones de la so estinción nun tán clares, pero paez ser que siempres fueren escasos y alcontraos, presentes namái nel valle de Fadría de Lanzarote.[25]
  • P. sindianus, el mosquiteru de monte, alcuéntrase nel Cáucasu (P. s. lorenzii) y nos Himalayas (P. s. sindianus), y ye un ave migratoria d'altor, moviéndose a niveles más baxos pel hibiernu. El so esspecie representativa ye similar a P. c. tristis, pero con un picu más delgáu y escuru, la parte cimera de color más pardu y los costaos color beige; el so cantar ye casi idénticu al de P. collybita, pero'l so llamáu curtiu ye más débil. P. s. lorenzii tien un color pardu más templáu y más escuru que la subespecie tipu.[7] La especie ye simpátrica col mosquiteru común nuna área pequeña del oeste del Cáucasu, pero la reproducción ente ellos asocede raramente, si ye qu'asocede.[12] El mosquiteru de monte estremar de P. c. tristis nes sos vocalizaciones,[26][12] morfoloxía esterna[27] y nes secuencies d'ADN mitocondrial.[13] Los sos dos subespecies paecen ser distintes vocalmente,[12] como tamién amuesen dalguna diferencia nes secuencies d'ADN mitocondrial;[13] caltener na categoría de subespecie esperando investigación adicional.[9]

Etimoloxía

El nome binominal de la especie ye d'orixe griegu; Phylloscopus vien de phyllon/φυλλον, "fueya" y skopeo/σκοπεω, "mirar",[28] una y bones el xéneru entiende especies que pasen enforma tiempu alimentándose nos árboles, ente que collybita ye una corrupción de la pallabra kollubistes, "cambiador de monedes", rellacionando'l cantar d'esta especie col tintiniar de les monedes.[29] El nome inglés del mosquiteru; Chiffchaff, ye onomatopéyicu, refiriéndose al cantar repetitivo de les subespecies europees.[29] Esisten nomes similares n'otros idiomes europeos, como n'alemán; Zilpzalp, y en galés; Siff-saff.

Descripción

 src=
Phylloscopus collybita.

El mosquiteru ye un miembru de Phylloscopus pequeñu y gordosu. Mide ente 10 y 12 cm de llargu, el machu pesa ente 6 y 8 g y la fema ente 6 y 7 g. L'adultu P. c. collybita del oeste, con nales plegaes, amuesa'l so parte cimeru de colores castañu y verde pocu vivos, la parte inferior blancu apagáu pasando a ser amarellentada nes bandes y una llinia ablancazada sobre'l güeyu. Tien pates escures, picu delgáu y escuru y una curtia proyeición primaria (estensión de les plumes de vuelu que sobresal de les nales plegaes). Conforme'l plumaxe va usándose, tórnase más castañu y opacu, amás, el mariellu de les bandes tiende a perdese. Sicasí, depués de la temporada de crianza hai una enllargada muda completa de les plumes, enantes de la migración.[11] El mosquiteru nuevu recién emplumáu ye más castañu percima que'l mosquiteru adultu, cola parte inferior ente blanca y mariella, sacante les mudes alredor de 10 selmanes dempués d'adquirir el so primer plumaxe. Depués de camudar les sos plumes, dambos, el mosquiteru adultu y el mozu tienen la parte cimera más verde y brillosa y la llinia sobre'l güeyu más pálida.[11]

El so cantar ye una de les primeres señales que dan les aves de qu'empieza la primavera. Cuando un mosquiteru nun ta cantando pue ser difícil estremalo d'otros Phylloscopus cola parte cimera verdosa y la parte inferior ablancazada, particularmente Phylloscopus trochilus. Sía que non, eses especies tienen una proyeición primaria más llarga, una apariencia más brillosa y nidia y xeneralmente pates pálides. P. bonelli puede ser confundíu cola subespecie del mosquiteru del este, P. c. tristis, pero tien una cara senciella y daqué de color verde nes nales.[11] El mosquiteru en vuelu amás tien nales arrondaes y un movimientu característicu na cola, que consiste nun enclín y un movimientu escontra los llaos, que lo estrema d'otros Phylloscopus[30] y epondera el nome de "oscilador de cola" que se-y da n'India.[25]

Distribución y hábitat

 src=
1) El mariellu representa la área de cría y estancia pel branu. 2) El verde claro ye área de cría y invernantes ocasionales. 3) El verde escuru ye la área de residentes tol añu. 4) L'azul ye invernantes. 5) La zona rayada ye invernantes ocasionales n'oasis y zones aisllaes.

El mosquiteru reproducir a lo llargo d'Europa y l'este d'Asia, hasta l'este de Siberia y los 70ºN nel norte, con poblaciones aisllaes al noroeste d'África, el norte y l'oeste de Turquía y el noroeste d'Irán.[11] A pesar de ser un ave migratoria, ye una de les primeres paseriformes en tornar a la so área de reproducción en primavera, como tamién una de les postreres en dise en seronda.[31][30] Cuando esta en dómina de reproducción, ye un ave que vive en montes abiertos con árboles altos y con xamasca baxu pa la crianza de los pitucos. Estos árboles de normal miden 5 metros d'alto a lo menos, cola so parte baxa abierta o cubierta con maleza, que ye un amiestu de camperes, felechos, ortigues o plantes similares. El so hábitat reproductivu ye bastante específicu, ya inclusive siendo especies cercanes nun comparten les mesmes preferencies. Por exemplu, P. trochilus prefier los árboles más nuevos, ente que P. sibilatrix prefier menos maleza.[11] Pel hibiernu el mosquiteru tien zones d'hábitat más estenses, incluyendo otros tipos de maleza y nun ye tan dependiente de los árboles. De cutiu alcuéntrase cerca de l'agua, a diferencia de P. trochilus que tolera hábitats más secos. Hai una medría nel enclín d'envernar nel oeste d'Europa, más o menos al norte de les árees tradicionales, especialmente nel sur costeru d'Inglaterra y nel templáu microclima urbanu de Londres.[11] Estos mosquiteros de distintu invernación, inclúin dellos visitantes de les subespecies del este; abietinus y tristis.[30]

Comportamientu

Territoriu

El mosquiteru machu ye abondo territorial mientres la temporada de reproducción, comúnmente con un centru territorial de 20 metros a la redonda, que ye fieramente defendíu d'otros machos. Otres aves pequeñes tamién pueden ser atacaes por ellos. El machu ye interesáu y atrevíu, atacando a cualquier depredador peligrosu como los armiños, si averar al nial, como tamién los glayos.[11] El so cantar, efeutuáu nun puntu prominente y favorable, paez ser usáu p'alvertir d'un territoriu establecíu y contautar a la fema, más que como una estratexa de cuidu paternal.[32]

Más allá del centru del so territoriu, esiste una área d'alimentación más estenso, que ye variable en tamañu, pero de normal diez o más vegaes que la área de reproducción. Créese que la fema tien una zona d'alimentación más amplio que'l machu.[11] Cuando la dómina reproductiva remata, estes especies abandonen el so territoriu, y pueden xunise a pequeñes bandaes qu'inclúin otros mosquiteros camino a la migración.[30]

Reproducción

El mosquiteru machu vuelve al so territoriu de reproducción dos o tres selmanes primero que la fema, y darréu empieza a cantar pa establecer la so propiedá y atraer a la fema. Cuando alcuentra una d'elles, usa un vuelu paecíu al d'una caparina como parte del ritual de cortexu, pero una vegada que se forma una pareya, los otros machos tendrán de movese del territoriu. El machu arréyase pocu nel procesu de crianza, amás de defender el territoriu.[11] El nial de la fema ta construyíu sobre o cerca del suelu, nun llugar ocultu ente les artos, felechos o otra trupa vexetación baxa. Esti nial en forma de cúpula invertida tien un llau pa la entrada y ta construyíu con restos de plantes, como fueyes y campera seca. El so interior ta fechu de material más fino, enantes d'amesta-y una capa de plumes. El nial típicu mide 12,5 cm d'altu y 11 cm de diámetru.[11]

 src=
Phylloscopus collybita abietinus

La niarada ye de dos a siete (de normal cinco o seis) güevos color crema, que tienen llurdios pequeños de color acoloratáu, púrpura o coritu. Estos güevos miden alredor de 1,5 cm de llargu y 1,2 cm de diámetru y son guaraos pola fema mientres 13-14 díes primero que se ruempa'l cascarón, amosándose les críes altriciales ciegues.[11] La fema cría y alimenta a los pitucos por otros 14-15 díes, hasta qu'ellos abandonen el nial. El machu raramente participa na alimentación de les críes, sicasí dacuando asocede, especialmente cuando'l mal tiempu llinda les provisiones d'inseutos o si la fema sume. Depués de que dexaron el nial, los mosquiteros nuevos permanecen nes cercaníes d'ésti por trés o cuatro selmanes, siendo alimentaos por y en compañía de la fema, eso sí, estes interacciones amenórguense depués de los primeres 14 díes (aprosimao). Los mosquiteros de la zona norte namái algamen a tener una niarada, debíu al curtiu branu, pero ye común una segunda nes árees centrales o del sur.[11]

A pesar de que les pareyes permanecen xuntes mientres la temporada de reproducción y de que la poligamia nun ye común, si dalguna vegada'l machu y la fema vuelven al mesmu llugar al añu siguiente, nun esiste una aparente reconocencia o fidelidá. La reproducción con otres especies, que nun sían les consideraes antigües subespecies de P. collybita, ye rara, pero conocen dellos exemplares d'hibridación con P. trochilus. Estos híbridos tienen cantares entemecíos, pero esto nun ye prueba d'una reproducción específica.[11]

Alimentación

Como la mayoría de los mosquiteros del Vieyu Mundu, esta pequeña especie ye insectívora, moviéndose inquietamente al traviés de la xamasca o esnalando de volao. Fueron rexistraos como inseutos probaos polos mosquiteros, principalmente mosques, de más de 50 families, xuntu con otros invertebraos pequeños y medianos. Tamién consume los güevos y les bárabos de camparines y polilles, particularmente los de Operophtera brumata.[11] Envaloróse que'l mosquiteru rique alimentase d'un terciu del so pesu n'inseutos diariamente, y casi come costantemente na seronda p'atropar grasa extra como combustible pal vuelu de migración.[11]

Depredadores y amenaces

Como na mayoría de les aves pequeñes, la mortalidá ye alta mientres el primer añu de vida, pero los adultos que cumplieron trés o cuatro años, de normal sobreviven y pueden faelo más de siete años. Nesta crianza cerca del suelu, güevos, pitucos y aves nueves son depredados por armiños, hurones, visones y papalbes y pegues. Los adultos son cazaos poles aves rapazos, paricularmente el gavilán. Les aves pequeñes tamién tán a mercé del tiempu, cuantimás cuando tán en migración, pero d'igual forma cuando tán nos campos de reproducción y invernación.[11]

El mosquiteru dacuando ye un soporte pa la esplotación de los cucos, incluyendo al cuquiellu común (Cuculus canorus) y al cuquiellu de Horsfield (Cuculus horsfieldi),[33] pero ésti reconoz y refuga los güevos colos que nun hai mimetismu polo que ye rara una esplotación esitosa.[34] Al igual qu'otres aves paseriformes, el mosquiteru tamién puede adquirir parásitos nemátodos intestinales y cachiparros esternes.[35][36]

El principal efeutu de los humanos nesta especie ye indireutu, al traviés de la deforestación de los montes, pola depredación de gatos, por choques con ventanes, edificios y automóviles. Namái'l primeru d'estos tien el potencial p'afectar seriamente les poblaciones de mosquiteros, pero dada l'enorme espardimientu xeográficu de P. c. abietinus y P. c. tristis, y les polítiques de caltenimientu de les rexones de P. c. collybita, el futuru d'ellos paez aseguráu.[11]

Estáu de caltenimientu

La especie tien una área territorial enorme, con una estensión global envalorada de 10 millones de km² y una población de 60 a 120 millones d'individuos namái n'Europa. Anque l'enclín de la población global nun foi cuantificada, nun se cree qu'ésta especie tea averándose al estragal del criteriu de decadencia de población de la Llista Colorada (que ye una declinación de más del 30% en diez años o en tres generaciones). Por estes razones, la especie ye evaluada como "esmolición menor".[37]

Nenguna de les mayores subespecies ta amenazada, pero exsul, como se dixo más arriba, ta probablemente estinguíu. A lo menos la área de P. collybita paeciera tase espandiendo, con una meyora escontra'l norte n'Escocia, Noruega y Suecia y una amplia crecedera de la población en Dinamarca.[30]

Referencies

  1. BirdLife International. «Phylloscopus collybita» (inglés). Llista Roxa d'especies amenazaes de la UICN 2013.1. Consultáu'l 3 d'ochobre de 2013.
  2. ITIS report. «Phylloscopus collybita (Vieillot, 1817)» (inglés). Consultáu'l 1 de xunetu de 2009.
  3. Rob Hume, Guía de campu de les aves d'España y Europa, 2002.
  4. White, Gilbert. The Natural History and Antiquities of Selborne.
  5. Louis Jean Pierre Vieillot. Nouvelle Dictionnaire d'Histoire Naturelle.
  6. Per Alström, Per G.P. Ericson, Urban Olsson, Per Sundberg, Phylogeny and classification of the avian superfamily Sylvioidea. Molecular Phylogenetics and Evolution, 2006, DOI:10.1016/j.ympev.2005.05.015
  7. 7,0 7,1 7,2 7,3 7,4 7,5 7,6 7,7 Kevin Baker (1997). Warblers of Europe, Asia and North Africa (Helm Identification Guides) (n'inglés), 256–259. ISBN 0713639717.
  8. P. Clement, Andreas J. Helbig, Taxonomía ya identificación de los mosquiteros nel Paleárticu Oeste. Brit. Birds, 1998
  9. 9,0 9,1 9,2 Sangster, George; Knox, Alan G.; Helbig, Andreas J. & Parkin, David T. (2002):Taxonomic recommendations for European birds. Ibis 144(1): 153–159. doi 10.1046/j.0019-1019.2001.00026.x ]
  10. Hansson, MC; Bensch, S; Brännström, O. «Range expansion and the possibility of an emerging contact zone between two subspecies of Chiffchaff Phylloscopus collybita ssp». Journal of Avian Biology 31 (4). doi:10.1034/j.1600-048X.2000.1310414.x.
  11. 11,00 11,01 11,02 11,03 11,04 11,05 11,06 11,07 11,08 11,09 11,10 11,11 11,12 11,13 11,14 11,15 11,16 11,17 11,18 11,19 11,20 11,21 Peter Clement (1995). The Chiffchaff (n'inglés). ISBN 0600579786.
  12. 12,0 12,1 12,2 12,3 Jochen Martens, Ringförmige Arealüberschneidung und Artbildung beim Zilpzalp, Phylloscopus collybita. Das lorenzii-Problem. Zeitschrift für Zoologische Systematik und Evolutionsforschung, 1982.
  13. 13,0 13,1 13,2 13,3 13,4 13,5 13,6 Andreas J. Helbig, Jochen Martens, I. Seibold, F. Henning, B. Schottler, Michael Wink. «Phylogeny and species limits in the Palearctic Chiffchaff Phylloscopus collybita complex» (n'inglés). Ibis 138. http://www.uni-heidelberg.de/institute/fak14/ipmb/phazb/pubwink/1996/13_1996.pdf. Consultáu 'l 5 de xunu de 2009.
  14. M. Schubert, Mitteilungen aus dem Zoologischen Museum Berlin, 1982.
  15. 15,0 15,1 Jochen Martens, C. Meincke, Der sibirische Zilpzalp (Phylloscopus collybita tristis): Gesang und Reaktion einer mitteleuropäischen Population im Freilandversuch. Journal für Ornithologie, 1989.
  16. I. M. Marova, V. V. Leonovich, Hybridization between Siberian (Phylloscopus collybita tristis) and East European (Ph. collybita abietinus) Chiffchaffs in the area of sympatry. Sbornik Trudov Zoologicheskogo Muzeya, Moskovskogo Gosudarstvennogo Universiteta, 1993
  17. Lars Svensson, "The correct name of the Iberian Chiffchaff Phylloscopus ibericus Ticehurst 1937, its identification and new evidence of its winter grounds". Bulletin of the British Ornithologists Club, 2001
  18. 18,0 18,1 18,2 Salomon, Marc (1989): Song as a possible reproductive isolating mechanism between two parapatric forms. The case of the chiffchaffs Phylloscopus c. collybita and P. c. brehmii in the western Pyrenees. Behaviour 111 (1–4): 270–290.
  19. Balmori, Alfonso; Cuesta, Miguel Ángel; Caballero, José María (2002): Distribución de los mosquiteros ibéricu (Phylloscopus brehmii) y européu (Phylloscopus collybita) nos montes de ribera de Castiella y Llión (España). Ardeola 49(1): 19–27.
  20. 20,0 20,1 Marc Salomon, Y. Hemim, Song variation in the Chiffchaffs (Phylloscopus collybita) of the western Pyrenees – the contact zone between collybita and brehmii forms. Ethology
  21. Marc Salomon, J. Bried, Andreas J. Helbig, J. Riofrío, Morphometric differentiation between male Common Chiffchaffs, Phylloscopus [c.] collybita Vieillot, 1817, and Iberian Chiffchaffs, P. [c.] brehmii Homeyer, 1871, in a secondary contact zone (Aves: Sylviidae). Zoologischer Anzeiger, 1997.
  22. 22,0 22,1 Andreas J. Helbig, Marc Salomon, S. Bensch, I. Seibold, Male-biased gene flow across an avian hybrid zone: evidence from mitochondrial and microsatellite DNA. Journal of Evolutionary Biology, 2001.
  23. 23,0 23,1 Collinson, J. Martin; Melling, Tim (April). «Identification of vagrant Iberian Chiffchaffs - pointers, pitfalls and problem birds». British Birds 101 (4).
  24. Andreas J. Helbig, Marc Salomon, Michael Wink, Joël Bried, Absence de flux genique mitochondrial ente -y Pouillots "rápidos" mediu-européen et ibérique (Aves: Phylloscopus collybita, P. (c.) brehmii); implications taxonomiques. Résultats tirés de la PCR et du séquencage d'ADN. C. R. Acad. Sci. III, 1993.
  25. 25,0 25,1 Eric Simms, British Warblers (New Naturalist Series), Collins, 1985
  26. Jochen Martens, Sabine Hänel, Gesangformen und Verwandtschaft der asiatischen Zilpzalpe Phylloscopus collybita abietinus und Ph. c. sindianus. Journal für Ornithologie, 1981.
  27. Stanley Cramp, The Birds of the Western Palearctic, Oxford, 1992.
  28. John K. Terres, The Audubon Society encyclopedia of North American birds, Nueva York, 1980.
  29. 29,0 29,1 Mark Cocker, Richard Mabey, Birds Britannica, Londres, 2005.
  30. 30,0 30,1 30,2 30,3 30,4 David Snow, Christopher M. Perrins, The Birds of the Western Palearctic concise edition (2 volúmenes), Oxford, 1998
  31. Killian Mullarney, Lars Svensson, Dan Zetterstrom, Peter Grant, Birds of Europe, Londres, 1999.
  32. Marcos Rodrigues, Song activity in the chiffchaff: territorial defence or mate guarding?". Animal Behaviour, 1996
  33. Paul A. Johnsgard, The Avian Brood Parasites: Deception at the Nest, 1997.
  34. Arne Moksnes, Elvin Roskaft, "Responses of Some Rare Cuckoo Hosts to Mimetic Model Cuckoo Eggs and to Foreign Conspecific Eggs". Ornis Scandinavica, 1992.
  35. Susan C. Cork, The prevalence of nematode parasites in transcontinental songbirds.
  36. Jaenson, Jensen, Jens Kjeld, "Records of ticks (Acari, Ixodidae) from the Faroe Islands". Norwegian Journal of Entomology, 2007.
  37. BirdLife International (2008). Phylloscopus collybita. En: UICN 2008. Llista Roxa d'Especies Amenazaes UICN. Consultáu'l 20 d'abril de 2009.

Enllaces esternos

Protonotaria-citrea-002 edit.jpg Esta páxina forma parte del wikiproyeutu Aves, un esfuerciu collaborativu col fin d'ameyorar y organizar tolos conteníos rellacionaos con esti tema. Visita la páxina d'alderique del proyeutu pa collaborar y facer entrugues o suxerencies.
license
cc-by-sa-3.0
copyright
Wikipedia authors and editors
original
visit source
partner site
wikipedia AST

Phylloscopus collybita: Brief Summary ( Asturian )

provided by wikipedia AST
Phylloscopus collybita Map marker icon – Nicolas Mollet – Birds – Nature – white.png Les especies d'aves con nome común en llingua asturiana márquense como NOA. En casu contrariu, conséñase'l nome científicu o de la SEO.

'''Phylloscopus collybita ye una especie d'ave insectívora del orde Passeriformes y de la familia Phylloscopidae. N'inglés ye conocíu como chiffchaff por ser la onomatopeya del so característicu cantar, posible d'estremar en montes abiertos a lo llargo de les rexones templaes del norte d'Europa y Asia. Tien un llargor averáu de 10 cm, una valumbu de 15-21 cm, un pesu de 6-9 g. Acostuma una manera de vida solitariu y aliméntase prindando inseutos y arañes de la xamasca, en vuelu.

Ye un ave migratoria qu'envierna nel sur y l'oeste d'Europa, el sur d'Asia y el norte d'África específicamente en viesques de monte y en carbes d'avesida. Tien un color verde olivaceu con una zona cefálica más amarellentada y cuenta con más de cincuenta subespecies, dalgunes de les cualos son consideraes especies en sí.

La fema constrúi'l so nial cerca del suelu y asume la mayor parte de les responsabilidaes de guarar y alimentar a los pitucos. El so nial ye herbal, en cúpula, conteniendo de cinco a seis güevos puestos nuna o dos niaraes, d'abril a xunetu. A pesar de qu'el machu nun tien muncha participación na crianza, defende'l so territoriu contra los sos rivales y ataca posibles depredadores.

Ta suxetu a la depredación per parte de los mamíferos, como los gatos, mustélidos y otres aves, sobremanera de les rapazos del xéneru Accipiter. Amás puede adquirir parásitos esternos ya internos. La so amplia gama y población revela qu'el so estáu de caltenimientu ye seguro, sicasí una de les sos subespecies probablemente ta estinguida.

license
cc-by-sa-3.0
copyright
Wikipedia authors and editors
original
visit source
partner site
wikipedia AST

Puig chip-chap ( Breton )

provided by wikipedia BR

Ar puig chip-chap a zo un evn amprevanetaer, Phylloscopus collybita an anv skiantel anezhañ.

Doareoù pennañ

Boued

Annez

Bevañ a ra al labous en ekorannved henarktikel[1][2].

Rummatadur

Gant evnoniourien 'zo e vez renket ar puig chip-chap er c'herentiad Phylloscopidae c'hoazh.

Isspesadoù

E-touez isspesadoù ar puig chip-chap e veze lakaet ar puig Iberia (Phylloscopus ibericus) gant an anv skiantel Phylloscopus collybita brehmii.

Liammoù diavaez


Commons
Muioc'h a restroù diwar-benn

a vo kavet e Wikimedia Commons.

  1. Periparus ater war al lec'hienn Avibase.
  2. Periparus ater war al lec'hienn BirdLife International.
license
cc-by-sa-3.0
copyright
Wikipedia authors and editors
original
visit source
partner site
wikipedia BR

Puig chip-chap: Brief Summary ( Breton )

provided by wikipedia BR

Ar puig chip-chap a zo un evn amprevanetaer, Phylloscopus collybita an anv skiantel anezhañ.

license
cc-by-sa-3.0
copyright
Wikipedia authors and editors
original
visit source
partner site
wikipedia BR

Mosquiter comú ( Catalan; Valencian )

provided by wikipedia CA
 src= Aquest article tracta sobre aquest ocell. Vegeu-ne altres significats a «Ull de bou».

El mosquiter comú, musquetera[1] (Phylloscopus collybita), conegut a les Balears amb el nom d'ull de bou, és un ocell passeriforme migrador molt estès que cria en boscos oberts d'Europa i Àsia.

Hiverna en el sud i oest d'Europa, sud d'Àsia i nord de l'Àfrica.

És un ocell insectívor que és depredat per mamífers com el gat i mustèlids i falcons principalment del gènere Accipiter. La seva àmplia distribució fa que el seu estatus sigui segur, tanmateix una de les seves subespècies probablement estigui extinta.

Descripció

El mosquiter comú és petit i arrodonit fa de 10 a 12 cm de llarg. El mascle pesa de 7 a 8 grams, i la femella de 6 a 7 grams. La coloració de la subespècie P. c. collybita és marronosa a la part de dalt i grogosa en els flancs. Abans de la migració muda les plomes completament.

Subespècies

  • P. c. collybita, cria a Europa fins a Polònia i Bulgària, hiverna a la zona Mediterrània i d'Àfrica del Nord.[2] S'està expandint cap al nord (Escandinàvia) des de 1970.[3]
  • P. c. abietinus es troba a Escandinàvia i el nord de Rússia, i hiverna des del sud-est d'Europa i el nord-est d'Àfrica fins a Iraq i oest de l'Iran.
  • P. (c.) tristis, sovint és més gran que les altres subespècies, cria a Sibèria i hiverna en la zona baixa de l'Himàlaia.[2]

Antigues subespècies ara considerades espècies

  • P. ibericus, el mosquiter ibèric de color més verd i més groc que P. collybita,[2] i té un cant diferent tipus tit-tit-tit-tsui-tsui. Es troba a Portugal i Espanya a l'oest de la línia dels Pirineus occidentals. Els estudis genètics mostren que és l'espècie de mosquiter amb el llinatge més antic tot i no semblar-se gaire al mosquiter comú.
 src=
La distribució de l'extint P. canariensis exsul es mostra en aquesta foto
  • P. sindianus, el mosquiter de muntanya, es troba en el Caucas (P. s. lorenzii) i l'Himàlaia (P. s. sindianus), i és un migrant altitudinal, es desplaça cap zones més baixes a l'hivern.

Referències

  1. Guixé Coromines, David. El medi natural del Solsonès. Barcelona: Universitat de Barcelona, 2008. ISBN 9788474533138. , pàg 418
  2. 2,0 2,1 2,2 Baker, Kevin. Warblers of Europe, Asia and North Africa (Helm Identification Guides), 1997, p. 256–259. ISBN 0713639717.
  3. Hansson, MC; Bensch, S; Brännström, O «Range expansion and the possibility of an emerging contact zone between two subspecies of Chiffchaff Phylloscopus collybita ssp.». Journal of Avian Biology, 31, 2000, pàg. 548–558. DOI: 10.1034/j.1600-048X.2000.1310414.x.
  4. Simms, Eric. British Warblers (New Naturalist Series). Collins, 1985, p. 286, 310. ISBN 000219810X.

Enllaços externs

En altres projectes de Wikimedia:
Commons
Commons (Galeria)
Commons
Commons (Categoria) Modifica l'enllaç a Wikidata
Viquiespècies
Viquiespècies
license
cc-by-sa-3.0
copyright
Autors i editors de Wikipedia
original
visit source
partner site
wikipedia CA

Mosquiter comú: Brief Summary ( Catalan; Valencian )

provided by wikipedia CA

El mosquiter comú, musquetera (Phylloscopus collybita), conegut a les Balears amb el nom d'ull de bou, és un ocell passeriforme migrador molt estès que cria en boscos oberts d'Europa i Àsia.

Hiverna en el sud i oest d'Europa, sud d'Àsia i nord de l'Àfrica.

És un ocell insectívor que és depredat per mamífers com el gat i mustèlids i falcons principalment del gènere Accipiter. La seva àmplia distribució fa que el seu estatus sigui segur, tanmateix una de les seves subespècies probablement estigui extinta.

license
cc-by-sa-3.0
copyright
Autors i editors de Wikipedia
original
visit source
partner site
wikipedia CA

Siff-saff ( Welsh )

provided by wikipedia CY

Mae'r Siff-saff neu Siff-siaff (Phylloscopus collybita) yn aelod o deulu teloriaid y dail, Phylloscopidae, ac yn aderyn cyffredin trwy ogledd a chanolbarth Ewrop ac Asia.

Mae'r Siff-saff yn aderyn mudol fel rheol, ond nid yw'n symud cyn belled i'r de â'r rhan fwyaf o'r teloriaid eraill, ac mewn rhai rhannau o orllewin Ewrop mae nifer bychan o adar yn aros trwy'r flwyddyn.

Nyth

Adeiledir y nyth mewn coedydd agored gyda thyfiant is ar gyfer nythu ynddo. Fel rheol mae'n nythu mewn llwyn, ac yn dodwy 4 - 7 wy. Pryfed yw ei brif fwyd, ac mae'n eu dal ym mrigau'r coed.

Adnabod

Gall fod yn anodd gwahaniaethu rhwng y Siff-saff a rhai aelodau eraill o'r genws Phylloscopus, er enghraifft Telor yr Helyg. Mae tua 10–12 cm o hyd, yn wyrdd-frown ar y cefn a bron yn wyn oddi tano. Mae'r coesau yn dywyll, yn wahanol i Delor yr Helyg sydd â choesau llawer goleuach, ac mae adenydd y Siff-saff yn fyrrach. Y gân yw'r ffordd hawddaf i'w gwahaniaethu; mae cân y Siff-saff fel ei enw - "siff-saff" yn cael ei ail-adrodd dro ar ôl tro.

Is-rywogaethau

Ambell dro ystyrir yr is-rywogaeth a geir yn Siberia, Phylloscopus (collybita) tristis yn rywogaeth lawn. Yn y rhan fwyaf o Ewrop ceir Phylloscopus collybita collybita ond yn Llychlyn a gogledd Rwsia ceir Phylloscopus collybita abietinus.

Statws yng Nghymru

Mae'r Siff-saff yn aderyn cyffredin yng Nghymru, efallai y mwyaf adnabyddus o'r teloriaid. Mae ymhlith y cyntaf o'r adar mudol i ddychwelyd yn y gwanwyn, ac mae nifer bychan ond cynyddol o adar yn treulio'r gaeaf yma.

Cân

Er bod y siff-saff yn gyfarwydd fel un o’r adar sydd gyda’r cyntaf i’n cyrraedd yn y gwanwyn ac i ganu ei siff-siff-siff undonog hawdd ei adnabod, ychydig ohonom efallai sydd yn sylweddoli ei fod yn ail-gydio yn ei gan yn yr hydref hefyd (recrudescence ydi’r gair technegol am hyn). Dyma bori trwy gofnodion Tywyddiadur Llên Natur i weld beth sydd yno am y pwnc - dyma’r dyddiadau yn nodi ei gân hydref: 10 Medi 1977; 30 Medi 1992, 10 Medi 1998, 24 Medi 2005, 5 Hydref 1992, 4 Hydref 2008; 2 Hydref 2009.[1].

Ffeithiau Difyr

Dyma gasgliad o waith ymchwil plant Ysgolion Llangoed a Biwmares (Bro Seiriol), Ynys Môn[2]:

  • Nid oes barrau ar ei adenydd
  • siff-saff, siff saff yw ei gân.
  • Llinell olau dros ei llygaid, corff llwyd-wyrdd
  • Bydd gloywder y melyn ar ei rannau isaf yn amrywio yn ôl y tymor ac yn ôl yr unigolyn.
  • Bol goleuach a'r coesau'n dywyll gan amlaf.
  • Galwad (nid cân): Hwit unsill.
  • Mae'r enw Lladin yn golygu 'fforiwr dail'.
  • Mae nhw'n bwyta dros 1/3 o'u pwysau bob dydd.
  • Mae nhw'n bwyta pryfaid a dail
  • Mae nhw yw gweld fwyaf yn yr haf.

Cyfeiriadau

  1. Bwletin Llên Natur rif 31
  2. Gwaith prosiect Menter Môn, Mehefin-Gorffennaf 2019
license
cc-by-sa-3.0
copyright
Awduron a golygyddion Wikipedia
original
visit source
partner site
wikipedia CY

Siff-saff: Brief Summary ( Welsh )

provided by wikipedia CY

Mae'r Siff-saff neu Siff-siaff (Phylloscopus collybita) yn aelod o deulu teloriaid y dail, Phylloscopidae, ac yn aderyn cyffredin trwy ogledd a chanolbarth Ewrop ac Asia.

Mae'r Siff-saff yn aderyn mudol fel rheol, ond nid yw'n symud cyn belled i'r de â'r rhan fwyaf o'r teloriaid eraill, ac mewn rhai rhannau o orllewin Ewrop mae nifer bychan o adar yn aros trwy'r flwyddyn.

license
cc-by-sa-3.0
copyright
Awduron a golygyddion Wikipedia
original
visit source
partner site
wikipedia CY

Budníček menší ( Czech )

provided by wikipedia CZ

Budníček menší (Phylloscopus collybita) je malý druh pěvce z čeledi budníčkovitých (Phylloscopidae).

Taxonomie

Rozlišuje se celkem 6 poddruhů. Dříve byli mezi nimi uváděni i budníček iberský (Phylloscopus ibericus), b. kanárský (P. canariensis) a b. černonohý (P. sindianus), v současnosti jsou však považováni za samostatné druhy.[2][3]

  • Phylloscopus collybita collybita (Vieillot, 1817) – severozápadní Afrika, západní Evropa včetně Britských ostrovů, Dánsko, jižní Švédsko a dále střední Evropa východně do Běloruska
  • Phylloscopus collybita abietinus (Nilsson, 1819) – střední Skandinávie a severovýchodní Rusko po Pečoru, na jihu do středního Německa, Polska a k Černému moři
  • Phylloscopus collybita tristis (Blyth , 1843) – Rusko východně od Pečory
  • Phylloscopus collybita brevirostris (Strickland, 1837) – Turecko
  • Phylloscopus collybita cacasicus (Loskot, 1991) – Kavkaz
  • Phylloscopus collybita menzbieri (Shestoperov, 1937) – severní Írán

Popis

Velmi malý pták dorůstající sotva 10–12 cm. Hmotnost samce se pohybuje v rozmezí 7–8 g, samice mezi 6–7 g. Svrchu je jednolitě hnědozelený a zespodu špinavě bílý se žlutavým nebo béžovým odstínem na hrdle a hrudi.

V porovnání s podobným budníčkem větším (Phylloscopus trochilus) je o něco menší a celkově tmavší. Liší se tmavýma nohama, tenkým tmavým zobákem, většinou krátkým a nevýrazným nadočním proužkem a krátkým přesahem ručních letek.[4]

Hlas

Vábí hvízdavým „hvít“, zjara se ozývá také tlumeným „trrt–trrt“. Zpěv je tvořen několikrát opakovaným „cilp–calp“.[2][4]

Budníček menší

Nahrávka se zpěvem

Problémy s přehráváním? Nápověda.

Rozšíření

Hnízdní areál budníčka menšího sahá od západní Evropy východně po Kolymu na Sibiři, s izolovanými populacemi v severozápadní Africe, Turecku a Íránu. Je převážně tažný, se zimovišti ve Středomoří, subsaharské Africe, Přední Asii a Indii. Ojediněle zimuje i v západní a střední Evropě.[2][5]

Výskyt v ČR

V České republice hnízdí početně na celém území, od nížin až do 1420 m n. m. Celková početnost se v posledních desetiletích pomalu zvyšuje; v letech 1985–89 byla odhadována na 800 000–1,6 milionu párů, v období let 2001–03 na 900 000–1,8 milionu párů.

Jarní přílet probíhá od března do dubna, odlet hlavně v průběhu září a října. Několik jedinců na našem území pravidelně zůstává i přes zimu (v letech 1982–85 šlo každoročně o 40–60 ptáků).[2]

Prostředí

Vyhledává především světlé listnaté a smíšené lesy se středně hustým keřovým patrem, často se vyskytuje také v městských parcích a zahradách.[2][4]

Potrava

Živí se hlavně hmyzem, jeho larvami a vajíčky, nejvíce dvoukřídlými, motýly a blanokřídlými. Občas požírá také pavouky a některé další členovce a v létě a na podzim i bobule a jiné plody. Potrava mláďat v moskevské oblasti byla tvořena z 30 % komáry, z 22 % motýly, z 11,5 % zlatoočkami, z 10 % housenkami, z 9 % mouchami a z 11,6 % jiným hmyzem. Potravu sbírá nejčastěji v korunách stromů a keřů, často i při třepotavém letu, méně na zemi nebo z povrchu vodní hladiny.[2]

Hnízdění

 src=
Hnízdo se snůškou

Hnízdí monogamně, občas se objevují i případy polygynie. Samci jsou během hnízdního období silně teritoriální a ze svého revíru dokáží vyhnat i vetřelce několikrát většího než jsou oni sami (např. sojku obecnou). Hnízdo je na zemi nebo těsně nad ní ve vysoké trávě, kopřivách, mladých stromcích, keřích apod. Jde o kulovitou stavbu s vletovým otvorem na boku, postavenou z větviček, listí, stébel, mechu, lišejníků, jehličí a kořínků. Vnitřek je téměř vždy vystlán peřím. Stavba trvá přibližně 1 týden, staví pouze samice. Využito bývá obvykle jen pro jedno hnízdění, někdy v něm zahnízdí i podruhé. Hnízdí 1–2krát ročně od dubna do července. Snůška čítá 4–6 (2–3) bílých, drobně rudohnědě, fialově hnědě a hnědě skvrnitých vajec o rozměrech 15,22 × 11,90 mm. Snášena jsou denně. Inkubace začíná od snesení posledního vejce a trvá 13–14 dnů. Samec se na zahřívání vajec ani na následné péči o mláďata obvykle nepodílí, chrání však hnízdní revír před vetřelci. Mláďata opouštějí hnízdo ve stáří 13–15 dnů, ještě několik dnů poté jsou krmena a po 14–19 dnech se rodina rozpadá. U 112 snůšek v ČR a na Slovensku byla hnízdní úspěšnost 63 %. Pohlavní dospělosti dosahují ve 2. kalendářním roce. Nejvyšší známý věk v ČR je 6 let, 1 měsíc a 13 dnů.[2]

Reference

V tomto článku byl použit překlad textu z článku Chiffchaff na anglické Wikipedii.

  1. Červený seznam IUCN 2018.1. 5. července 2018. Dostupné online. [cit. 2018-08-10]
  2. a b c d e f g HUDEC, K. a kol. Fauna ČR. Ptáci 3. Praha: Academia, 2005. ISBN 80-200-1113-7.
  3. Gosler, A. & Clement P. (2006): Family Sylviidae (Old World Warblers). In: del Hoyo, J.; Elliott, A. & Christie, D. A. (eds): Handbook of Birds of the World (Vol.11: Old World Flycatchers to Old World Warblers). Lynx Edicions, Barcelona. ISBN 978-84-96553-06-4
  4. a b c SVENSSON, L. a kol. Ptáci Evropy, severní Afriky a Blízkého východu. 2.. vyd. Praha: Ševčík, 2012. ISBN 978-80-7291-224-7.
  5. CEPÁK, J. a kol. Atlas migrace ptáků České a Slovenské republiky. Praha: Aventinum, 2008. ISBN 978-80-86858-87-6.
  • Dungel J., Hudec, K. (2001): Atlas ptáků České a Slovenské republiky; str. 196. Academia, Praha. ISBN 978-80-200-0927-2

Externí odkazy

license
cc-by-sa-3.0
copyright
Wikipedia autoři a editory
original
visit source
partner site
wikipedia CZ

Budníček menší: Brief Summary ( Czech )

provided by wikipedia CZ

Budníček menší (Phylloscopus collybita) je malý druh pěvce z čeledi budníčkovitých (Phylloscopidae).

license
cc-by-sa-3.0
copyright
Wikipedia autoři a editory
original
visit source
partner site
wikipedia CZ

Gransanger ( Danish )

provided by wikipedia DA

Gransangeren (latin: Phylloscopus collybita) er en mindre spurvefugl, der yngler i de nordlige og tempererede dele af Europa og Asien. Arten overvintrer i det vestlige og sydlige Europa, det sydlige Asien og det nordlige Afrika. Den danske bestand overvintrer især i middelhavsområdet. Navnet skyldes, at arten nord for Danmark især yngler i granskov. Den indvandrede til Danmark i 1800-tallet og er nu meget almindelig over hele landet både i nåleskove, løvskove og blandingsskove.

Gransanger i Danmark

I Danmark er bestanden seksdoblet mellem 1976 og 2005 og er nu almindelig over hele landet også i Vest- og Nordjylland, hvor den længe var sjælden.[1] Den trivedes oprindelig bedst i blandingsskove med høje, spredtstående træer, men findes nu i mange biotoper. Gransangeren er en trækfugl men ses af og til om vinteren i Danmark. Den ankommer til landet som den første sanger allerede i marts.

Stemme og udseende

Arten ligner løvsanger men har mørkere ben. Hos underarten abietinus, der ses på træk i Danmark, er ben og næb sorte. Gransangeren genkendes som andre sangere bedst på sangen, der er en karakteristisk vekslen mellem to toner: tjif-tjaj, tjif-tjaf, tjif-tjaf... (Speaker Icon.svg hør).

Ynglepladser

Fuglen bygger sin rede i buske tæt ved jorden eller sågar på selve jorden. I den overdækkede rede med sideindgang lægger hunnen 6 æg fra begyndelsen af maj, som udruges i løbet af 13-15 dage. Ungerne er flyvefærdige efter 12-15 dage. Der kan godt forekomme flere kuld i løbet af en sæson.

Føde

Gransangeren er overvejende en insektædende fugl men æder også bær og frugter.

Noter

Kilde/Eksterne henvisninger


Stub
Denne artikel om fugle er kun påbegyndt. Hvis du ved mere om emnet, kan du hjælpe Wikipedia ved at udvide den.
license
cc-by-sa-3.0
copyright
Wikipedia-forfattere og redaktører
original
visit source
partner site
wikipedia DA

Gransanger: Brief Summary ( Danish )

provided by wikipedia DA

Gransangeren (latin: Phylloscopus collybita) er en mindre spurvefugl, der yngler i de nordlige og tempererede dele af Europa og Asien. Arten overvintrer i det vestlige og sydlige Europa, det sydlige Asien og det nordlige Afrika. Den danske bestand overvintrer især i middelhavsområdet. Navnet skyldes, at arten nord for Danmark især yngler i granskov. Den indvandrede til Danmark i 1800-tallet og er nu meget almindelig over hele landet både i nåleskove, løvskove og blandingsskove.

license
cc-by-sa-3.0
copyright
Wikipedia-forfattere og redaktører
original
visit source
partner site
wikipedia DA

Zilpzalp ( German )

provided by wikipedia DE
Der Zilpzalp heißt, wie er singt.

Der Zilpzalp oder Weidenlaubsänger (Phylloscopus collybita) ist eine Vogelart aus der Familie der Laubsängerartigen (Phylloscopidae). Dieser Laubsänger besiedelt große Teile der Paläarktis vom Nordosten Spaniens und Irland nach Osten bis zur Kolyma in Sibirien. Zilpzalpe sind klein, ohne auffallende Zeichnungen und bewegen sich meist gedeckt in höherer Vegetation. Sie fallen daher am ehesten durch den markanten Gesang auf, dem die Art ihren lautmalenden deutschen Namen verdankt. Die Tiere bewohnen ein weites Spektrum bewaldeter Habitate und kommen auch häufig in Parks und den durchgrünten Randbereichen von Städten vor. Die Nahrung besteht vor allem aus kleinen und weichhäutigen Insekten. Der Zilpzalp ist je nach geografischer Verbreitung Kurz- bis Langstreckenzieher. Europäische Vögel überwintern im Bereich des Persischen Golfs, im Mittelmeerraum, in den Oasen der Sahara, in der Trockensavanne südlich der Sahara sowie im ostafrikanischen Hochland. Die Art ist in Europa ein sehr häufiger Brutvogel und nicht gefährdet.

Beschreibung

Zilpzalpe sind kleine, kompakte und kurzflügelige Laubsänger mit recht großem Kopf und ohne auffallende Zeichnungen. Die Körperlänge beträgt 10–12 cm, das Gewicht 6–10 g. Die Geschlechter unterscheiden sich äußerlich und bezüglich des Gewichts nicht, Männchen sind jedoch etwas langflügeliger als Weibchen. So hatten zur Brutzeit in Sachsen-Anhalt gefangene Männchen der Nominatform eine mittlere Flügellänge von 60,8 mm und ein mittleres Gewicht von 8,2 g; Weibchen erreichten im Mittel nur 54,5 mm und ein mittleres Gewicht von 8,4 g.[1]

Die Oberseite ist graubräunlich grün, der Bürzel ist häufig etwas heller grün. Kehle, Unterseite des Rumpfes und Unterschwanzdecken sind schmutzig weiß mit individuell sehr variablen Anteilen von Gelb und Beige auf Kehle und Brust. Vor allem im Herbst sind die Flanken häufig beigebraun überhaucht. Schwungfedern und Steuerfedern sind graubraun, die Säume der Außenfahnen sind schmal gelbgrün gesäumt. Ein gelblicher Überaugenstreif ist vor dem Auge deutlich, hinter dem Auge meist nur undeutlich ausgeprägt. Der dunkle Augenstreif teilt den hellen Augenring durchgehend in eine untere und eine obere Hälfte. Der Bereich unterhalb der Augen und die Ohrdecken sind recht dunkel, so dass der untere Teil des hellen Augenrings dazu deutlich kontrastiert. Der kurze und feine Schnabel ist an der Basis und an den Seiten meist wenig auffallend hell orange, im Übrigen dunkel hornfarben. Die Beine sind meist dunkelbraun oder grauschwarz, selten heller braun.

Abgrenzung zum Fitis

 src=
Vergleich Zilpzalp und Fitis

In Mitteleuropa ist der Zilpzalp am ehesten mit dem sehr ähnlichen und ebenfalls häufigen Fitis (Phylloscopus trochilus) zu verwechseln; es handelt sich um Zwillingsarten. Der Fitis ist etwas schlanker und langflügeliger als der Zilpzalp. Die Beine des Fitis sind meist deutlich heller, der Überaugenstreif ist vor allem hinter dem Auge länger und deutlicher ausgeprägt. Die Handschwingenprojektion, das heißt der Überstand der Handschwingen über die Schirmfedern, ist beim Fitis wesentlich größer. Weiterhin hat beim Zilpzalp die fünfte Handschwinge von innen eine Verengung an der Außenfahne, die dort beim Fitis fehlt. Dieses sichere Unterscheidungsmerkmal ist jedoch nur erkennbar, wenn man die Tiere in der Hand hält.

Anhand des Gesangs ist die Unterscheidung hingegen unproblematisch, dieser ist bei den beiden Arten sehr unterschiedlich. Der Fitis singt in etwas schwermütig abfallenden Melodien, wohingegen der Zilpzalp leicht an seinem zweisilbigen Zilp-Zalp-Gesang zu erkennen ist. Der Ruf ist beim Zilpzalp kurz und hart („huit“) und beim Fitis deutlich zweisilbig („hu-it“) und in der Tonhöhe steigend.[2]

Lautäußerungen

Der markante, recht eintönige Gesang, auf den sich der deutsche Name bezieht, klingt wie „zilp-zalp-zelp-zilp-zalp“, wobei die einzelnen Elemente in der Tonhöhe wechseln. Dazwischen werden oft 2 bis 5 harte, etwa wie „trrt“ klingende Laute eingebaut (). Der Gesang erfolgt von Warten, häufig von noch unbelaubten Zweigen im inneren Randbereich der Krone größerer Bäume oder während der Bewegung in den Baumkronen. Der auch im Herbst häufig zu hörende Lockruf ist ein einfaches, weiches, pfeifendes und am Schluss betontes „huid“.

Aggressives Verhalten wird oft von schnellen Trillern „ditztz...“ begleitet. Außerhalb der Brutzeit kommt ein verwaschenes „sfië“ vor.[3]

Der Gesang sibirischer Zilpzalpe (Unterarten P. c. tristis bzw. P. c. fulvescens, vgl. Abschnitt Systematik) weicht deutlich vom Gesang der westlichen Unterarten ab. Er besteht nach den einleitenden „trrt“-Lauten aus einem lauten, weichen und melodischen Triller wie „wi-di wii-di wii-di wii widi wii“, „tschiwi tschiwi tschiiwi...“, „tschiwet tschiwit...“ oder „ip-tschip ip-tschiip tschip-tschiiep tschip tschiiep“. Dieser Gesang wird von den westlichen Unterarten nicht mehr als arteigen erkannt und löst daher auch keine Gesangsantwort mehr aus.[4]

 src=
Zilpzalp nach der Vollmauser im frischen Gefieder auf dem Herbstzug Anfang September

Mauser

Die Jugendmauser ist eine Teilmauser und findet je nach Verbreitung zwischen Anfang Juli und Ende Oktober statt. Sie umfasst das Kleingefieder, ein bis drei Schirmfedern und ein bis drei Steuerfedern. Die Postnuptialmauser der adulten Vögel erfolgt als Vollmauser je nach Ende der Zweitbrut zwischen Mitte Juli und Ende September, selten noch bis Mitte Oktober. Die vorbrutzeitliche Teilmauser ist individuell und auch unterartspezifisch unterschiedlich umfangreich; sie kann ganz ausfallen, aber neben Kleingefieder auch in variablem Umfang Schwingen und Stoßfedern umfassen. Diese Mauser findet meist im Winterquartier zwischen Ende Dezember und Ende Februar, zum Teil aber auch erst von März bis April statt.

Verbreitung und Lebensraum

 src=
Verbreitung des Zilpzalps:
  • Brutgebiete
  • Ganzjähriges Vorkommen
  • Migration
  • Überwinterungsgebiete
  • Dieser Laubsänger besiedelt große Teile der Paläarktis vom Nordosten Spaniens und Irland nach Osten bis zur Kolyma in Sibirien. Die Nordgrenze der Verbreitung liegt recht einheitlich bei 66° bis 70° N in Skandinavien und Finnland, bei 69° N im europäischen Russland und bei 69° bis 72° N in Sibirien. Die Südgrenze der geschlossenen Verbreitung verläuft durch Nordostspanien, Nordgriechenland, die Ukraine und Südrussland, Nordkasachstan und durch Sibirien bei 62° N. Südlich davon gibt es räumlich isolierte Vorkommen auf der Krim sowie in einem Areal vom südlichen Turkmenien über Armenien bis zum Kaukasus und dem Norden der Türkei.

    In Europa hat die Art ihr Verbreitungsgebiet in den letzten etwa 200 Jahren deutlich nach Norden und Nordwesten ausgedehnt. Schleswig-Holstein wurde erst um 1850 besiedelt, Dänemark ab 1872. In den Niederlanden hat die Art ihr Areal bis in die 1990er Jahre ausgedehnt. In Irland hat sich die Art ebenfalls etwa seit 1850 stark ausgebreitet und auch in Schottland hat der Zilpzalp seine Verbreitungsgrenze nach 1950 weit nach Norden verschoben. Als Hauptgrund dieser Arealerweiterungen wird recht einheitlich die Zunahme und Ausdehnung geeigneter Lebensräume durch die Zerstörung und Trockenlegung der Moore und die anschließende Waldentwicklung sowie generell durch Aufforstungen betrachtet.[5]

    Der Zilpzalp kommt von den Niederungen bis in Hochgebirge vor; aufgrund der Bindung an Wald reicht das zusammenhängende Siedlungsgebiet hier aber nur bis zur Waldgrenze, in Europa bis etwa 1400–1500 m Höhe. Höchste Brutnachweise erfolgten in den Alpen in Höhen zwischen 1800 und 2060 m über Meer.[6]

    Die Art bewohnt ein weites Spektrum bewaldeter Habitate und kommt auch häufig in Parks und den durchgrünten Randbereichen von Städten vor. Bevorzugt werden Waldbereiche mit strukturierter Baumschicht, gut ausgebildeter Strauchschicht und zumindest lückiger Krautschicht und entsprechend strukturierte Grünanlagen. In einförmigen Beständen mit weitgehend fehlendem Unterwuchs, wie zum Beispiel in geschlossenen Rotbuchenwäldern, kommt die Art kaum vor. In Mitteleuropa werden die höchsten Siedlungsdichten in Erlenbruchwäldern und feuchten Auwäldern mit 7 bis 14 Revieren/10 ha erreicht. Nach Norden nimmt die Siedlungsdichte stark ab, so wurden in Südwestfinnland noch maximale Dichten von 11 bis 14 Brutpaaren/km² festgestellt.[7]

    Systematik

    Die Unterartengliederung des Zilpzalps und die Verbreitung und Abgrenzung dieser Unterarten wird seit langer Zeit kontrovers diskutiert. Aufgrund molekulargenetischer und gesanglicher Unterschiede[8] wurden Ende der 1990er Jahre vier bisherige Unterarten des Zilpzalps als eigene Arten bzw. Unterart einer dieser neuen Arten abgetrennt: P. canariensis, Iberienzilpzalp (P. ibericus) und Bergzilpzalp (P. sindianus), wobei P. sindianus nun P. (collybita) lorenzii enthält.[9] Zurzeit werden meist noch sechs Unterarten anerkannt.[9] Die Übergänge sind vielfach fließend (klinal), die hier angegebenen Verbreitungsangaben erfolgen weitgehend nach Glutz von Blotzheim und Bauer:[10]

    • Phylloscopus collybita collybita (Vieillot, 1817): Die Nominatform brütet von Nordostspanien nach Osten bis Westpolen, bis zur westlichen Schwarzmeerküste und bis in den Westen der Türkei. Nach Norden reicht das Brutgebiet bis Nordschottland, Dänemark und Südschweden.
    • P. c. abietinus (Nilsson, 1819): Das Brutareal umfasst Skandinavien ohne Südschweden und das östliche Europa von Westpolen etwa bis zum Ural. Die Unterart ist feldornithologisch kaum von der Nominatform unterscheidbar, im Durchschnitt großer Serien ist sie oberseits etwas grauer und unterseits etwas heller mit weniger Gelb- und Grüntönen. Die Flügellänge ist etwas größer.
    • P. c. brevirostris (Strickland, 1837): Brutvogel im Nordwesten der Türkei. Im Vergleich zu P. c. abietinus ist die Oberseite noch dunkler und grauer und die Unterseite noch weißlicher mit wenigen gelblichen Stricheln, die obere Brust ist hellbräunlich getönt.
    • P. c. caucasicus (Loskot, 1991): Brutvogel in den unteren Lagen des Kaukasus. Die Unterart ähnelt sehr P. c. abietinus.
    • P. c. menzbieri (Shestoperov, 1937): Kopet Dag im Nordosten des Iran. Oberseits ebenfalls noch grauer getönt als bei P. c. abietinus, nur auf dem Bürzel und den Flügeln mit einem Rest grünlichgelber Tönung, die Unterseite ist weißlich fast ohne Gelbtöne.
    • P. c. tristis (Blyth, 1843): Brutvogel in Mittel- und Ostsibirien. Der Oberkopf, der Nacken und der obere Rücken sind braungrau ohne grünlichen Ton; nur der Bürzel ist leicht grün getönt. Ohrdecken, Hals- und Brustseiten sind hell rostbeige. Im Winter des Geburtsjahres zeigen viele Individuen eine angedeutete helle Flügelbinde. Die Beine sind schwarz.[11] Glutz von Blotzheim und Bauer erkennen eine weitere Unterart P. c. fulvescens an, die vom Uralvorland in Nordostrussland östlich der Petschora über Westsibirien bis an den Jenissej, bis in den West-Sajan, das Tannu-ola-Gebirge und bis in den mongolischen Südosten des Altai vorkommt.[12] Die Unterart wird von anderen Autoren nicht anerkannt und stattdessen mit P. c. tristis vereinigt, dessen Verbreitungsgebiet damit entsprechend größer wäre.[13]
     src=
    Blattläuse gehören zur Hauptnahrung des Zilpzalps. Hier die Art Aphis farinosa mit einer betreuenden Ameise

    Nahrungssuche und Ernährung

    Zilpzalpe suchen ihre Nahrung überwiegend in den mittleren und oberen Teilen der Baumkronen in Höhen ab 10 m, seltener auch in den unteren Teilen der Baumkronen sowie in der Kraut- und Strauchschicht und nur ausnahmsweise auf dem Boden. Sie sind dabei fast pausenlos in Bewegung und suchen Blätter und Zweige in flatternden Sprüngen und durch Hängen an Zweigen ab, machen aber auch kurze Rüttelflüge in den freien Luftraum über der Vegetation oder über kleinen Tümpeln. Sie schlagen dabei häufig mit dem Schwanz abwärts.

    Hauptnahrung sind ein breites Spektrum kleiner Insekten und deren Entwicklungsstadien, seltener kleine Spinnen, Asseln und Schnecken. Die Nestlinge werden überwiegend mit kleinen und weichhäutigen Wirbellosen gefüttert. Daneben werden in der Brutzeit in geringem Umfang, auf dem Zug im Spätsommer und Herbst hingegen etwas stärker auch Beeren und andere Früchte gefressen. Mageninhalte von zwischen August und Oktober in der Schweiz gefangenen Zilpzalpen bestanden zu 22 % aus Blattläusen, zu 18,6 % aus Larven holometaboler Insekten, zu 13,9 % aus Hymenopteren (davon knapp 1/5 Ameisen), zu 13,4 % aus Zweiflüglern, zu 12,1 % aus Wanzen und zu 11 % aus Käfern, der Rest bestand aus Zikaden, Blattflöhen, Springschwänzen, Spinnen und Schnecken. Im Frühjahr verzehren die Tiere gelegentlich auch Nektar und Pollen.[14]

    Fortpflanzung

    Zilpzalpe sind am Ende des ersten Lebensjahres geschlechtsreif. Die Tiere leben überwiegend in einer monogamen Saisonehe. Bigynie, also die Verpaarung eines Männchens mit zwei Weibchen, ist jedoch nicht selten. Offenbar findet meist auch dann eine Neuverpaarung statt, wenn beide Partner in die Nähe des vorjährigen Brutplatzes zurückkehren. Männchen treffen einige Tage bis Wochen vor den Weibchen in den Revieren ein, die Balz beginnt mit der Rückkehr der Weibchen. Männchen singen in Mitteleuropa dementsprechend von Mitte oder Ende März bis Mitte oder Ende Juli.

    Das Nest wird nicht selten auf, aber überwiegend niedrig über dem Boden errichtet. Es findet sich meist in Höhen zwischen 10 und 40 cm und je nach Angebot variierend zum Beispiel in Brombeeren, hohem Gras, Brennnesseln, Jungfichten, jungen Laubbäumen und ähnlichem. Der Nistplatz wird vom Weibchen ausgewählt. Das mehr oder weniger runde und meist etwas unordentliche, geschlossene Nest hat einen seitlichen, ovalen Eingang und ist 7–13 cm breit und 8–15 cm hoch. Es besteht außen aus trockenen Halmen, Grasblättern und Moossprossen. Die Innenauskleidung erfolgt mit ähnlichem, aber feinerem Material, zusätzlich werden hierzu auch fast immer kleine Federn verwendet. Nur das Weibchen baut; es benötigt für ein Nest im Normalfall 4 bis 6, ausnahmsweise bis zu 12 Tage und fliegt in dieser Zeit 1200- bis 1500-mal mit Material zum Neststandort.

     src=
    Eier (Sammlung Museum Wiesbaden)

    Die Eiablage erfolgt in der Schweiz frühestens ab 8. April, meist Ende April und Anfang Mai; in Deutschland frühestens zwischen 16. und 20. April und in Nordostpolen ab Anfang Mai. Zweitbruten sind häufig, das späteste Schlupfdatum in der Schweiz war der 14. August, in Deutschland wurde die späteste Eiablage Anfang August nachgewiesen. Das Gelege besteht bei Erstbruten aus vier bis sieben, meist vier bis sechs Eiern; bei Zweitbruten meist aus 3 bis 5 Eiern. Die Eier sind auf weißem Grund fein oder mittelgrob dunkelbraun bis schwarz gefleckt. Eier aus Belgien messen im Mittel 15,1 × 11,9 mm, Serien aus anderen Gebieten West- und Mitteleuropas ergaben sehr ähnliche Werte.[15]

    Die Brutzeit beträgt 13–15, selten 16 Tage. Die Nestlingszeit dauert 14–15 Tage, nach 17 bis 19 Tagen können die Jungvögel schon kurze Strecken fliegen. Sie werden nach dem Ausfliegen noch 10–20 Tage lang von den Eltern geführt. Die Verluste von Gelegen und Nestlingen sind beträchtlich, bei fünf Untersuchungen aus Deutschland und der Schweiz wurden bezogen auf die Eizahl insgesamt Schlupfraten zwischen 58,7 und 84,9 % festgestellt, von den geschlüpften Nestlingen flogen 71,4 bis 95,5 % aus. Insgesamt kamen pro Brut je nach Gebiet zwischen 2,34 und 3,96 Junge zum Ausfliegen.[16]

    Wanderungen

    Der Zilpzalp ist je nach geografischer Verbreitung Kurz- bis Langstreckenzieher. Der Abzug aus den Brutgebieten erfolgt in Mitteleuropa ab Mitte August und dauert bis Mitte oder Ende Oktober mit einem Gipfel des Hauptweg- und Durchzuges Ende September bis Anfang Oktober. Letzte Nachzügler werden in Mitteleuropa im November und Dezember beobachtet. Die Zilpzalpe Ost- und Mittelsibiriens überwintern hauptsächlich in Indien, westsibirische Vögel im Iran und auf der Arabischen Halbinsel. Europäische Vögel überwintern überwiegend im Bereich des Persischen Golfs, im Mittelmeerraum, in den Oasen der Sahara, in der Trockensavanne südlich der Sahara sowie im ostafrikanischen Hochland. Die Art überwintert jedoch auch regelmäßig in West- und Südwesteuropa und einzelne Winternachweise liegen aus fast ganz Mitteleuropa und im Norden bis Südschweden vor.

    Der Heimzug beginnt ab Ende Februar. In Norddeutschland ziehen Zilpzalpe noch bis Anfang Mai durch, auf Öland beginnt der Heimzug Anfang April und dauert bis Mitte Juni. In Mitteleuropa werden die Brutreviere überwiegend Ende März bis Anfang April besetzt. Die nördlichsten Brutgebiete, zum Beispiel auf der südlichen Jamal-Halbinsel, werden erst ab Ende Mai bis Anfang Juni erreicht.[17]

    Natürliche Feinde

    Adulte Zilpzalpe haben wohl vor allem aufgrund ihres fast ständigen Aufenthaltes in der Deckung der Vegetation in Mitteleuropa kaum natürliche Feinde. Nach den Beutelisten von Uttendörfer ist der Sperber (Accipiter nisus) der einzige Greifvogel, der hier in nennenswertem Umfang Zilpzalpe erbeutet; von 193 Nachweisen der Erbeutung entfielen 187 auf Sperber. Auch im Nahrungsspektrum des Sperbers spielte der Zilpzalp aber mit 0,44 % aller Beutetiere nur eine sehr untergeordnete Rolle. Ausnahmsweise (jeweils ein- oder zweimal) wurde die Art bei Wanderfalke, Mäusebussard und unter den Eulen bei Waldohreule, Sperlingskauz und Schleiereule als Beute nachgewiesen.[18]

    Mortalität und Alter

     src=
    Gerade flügge gewordener Jungvogel

    Zum Durchschnittsalter und zur Mortalität liegen nur wenige Angaben vor. Eine kleine farbberingte Population in Sachsen-Anhalt bestand zu 70,4 % aus Vögeln im zweiten Lebensjahr, zu 18,5 % aus Vögeln im dritten und zu 11,1 % aus Vögeln im vierten; die ältesten Individuen waren also noch nicht vier Jahre alt. Auf eine hohe Sterblichkeit deuten auch die relativ niedrigen Wiederfangraten von Fänglingen auf Malta hin, dort wurde eine Mortalität von 70 % pro Jahr errechnet. Der älteste auf Malta gefangene Zilpzalp war mindestens 6 Jahre und 6 Monate alt, in Thüringen war ein Tier im Brutrevier mindestens 6 Jahre 10 Monate alt und der älteste bisher bekannte Zilpzalp wurde in Großbritannien oder Irland beringt und im Alter von 7 Jahren und 8 Monaten tot gefunden.[19][20]

    Bestand und Gefährdung

    Der Zilpzalp zählt zu den häufigsten Brutvögeln Europas. Gesicherte Angaben zum Weltbestand gibt es nicht, die IUCN gibt als grobe Schätzung allein für den europäischen Bestand 60 bis 120 Mio. Individuen an. In Europa war der Bestand zwischen 1970 und 2000 in fast allen Ländern stabil oder leicht zunehmend, leichte Abnahmen nach 1990 wurden für Irland, Belgien, Frankreich, Schweden und Finnland gemeldet.[21] Die Art ist laut IUCN weltweit ungefährdet. In Deutschland wird der Zilpzalp mit 2,6 bis 3,6 Millionen Brutpaaren jährlich in den Jahren 2005–2009 als neunthäufigste Brutvogelart angesehen.[22]

    Literatur

    Einzelnachweise

    1. U. N. Glutz v. Blotzheim und K. M. Bauer: Handbuch der Vögel Mitteleuropas. Bd. 12, Teil II., AULA-Verlag, Wiesbaden 1991: S. 1241. ISBN 3-89104-460-7
    2. Detlef Singer: Was fliegt denn da? S. 88, Franck-Kosoms-Verlags-GmbH & Co KG, Stuttgart 2016, ISBN 978-3-440-15089-4
    3. Hans-Heiner Bergmann, Hans-Wolfgang Helb: Stimmen der Vögel Europas. BLV Verlagsgesellschaft, 1982, ISBN 3-405-12277-5, S. 293
    4. U. N. Glutz v. Blotzheim und K. M. Bauer: Handbuch der Vögel Mitteleuropas. Bd. 12, Teil II., AULA-Verlag, Wiesbaden 1991: S. 1278–1279. ISBN 3-89104-460-7
    5. U. N. Glutz v. Blotzheim und K. M. Bauer: Handbuch der Vögel Mitteleuropas. Bd. 12, Teil II., AULA-Verlag, Wiesbaden 1991: S. 1251. ISBN 3-89104-460-7
    6. U. N. Glutz v. Blotzheim und K. M. Bauer: Handbuch der Vögel Mitteleuropas. Bd. 12, Teil II., AULA-Verlag, Wiesbaden 1991: S. 1250. ISBN 3-89104-460-7
    7. U. N. Glutz v. Blotzheim und K. M. Bauer: Handbuch der Vögel Mitteleuropas. Bd. 12, Teil II., AULA-Verlag, Wiesbaden 1991: S. 1260–1261. ISBN 3-89104-460-7
    8. Helbig, A. J., J. Martens, I. Seibold, F. Henning, B. Schottler und M. Wink: Phylogeny and species limits in the Palearctic Chiffchaff Phylloscopus collybita complex: mitochondrial genetic differentiation and bioacoustic evidence. Ibis 138 (4), 1996: S. 650–666.
    9. a b Der Zilpzalp auf Avibase
    10. U. N. Glutz v. Blotzheim und K. M. Bauer: Handbuch der Vögel Mitteleuropas. Bd. 12, Teil II., AULA-Verlag, Wiesbaden 1991: S. 1233–1237. ISBN 3-89104-460-7
    11. L. Svensson, P. J. Grant, K. Mullarney, D. Zetterström: Der neue Kosmos Vogelführer. Kosmos, Stuttgart; 1999: S. 306–307.
    12. U. N. Glutz v. Blotzheim und K. M. Bauer: Handbuch der Vögel Mitteleuropas. Bd. 12, Teil II., AULA-Verlag, Wiesbaden 1991: S. 1279 und 1281. ISBN 3-89104-460-7
    13. z. B. Der Zilpzalp in The Internet Bird Collection (online)
    14. U. N. Glutz v. Blotzheim und K. M. Bauer: Handbuch der Vögel Mitteleuropas. Bd. 12, Teil II., AULA-Verlag, Wiesbaden 1991: S. 1275–1277. ISBN 3-89104-460-7
    15. U. N. Glutz v. Blotzheim und K. M. Bauer: Handbuch der Vögel Mitteleuropas. Bd. 12, Teil II., AULA-Verlag, Wiesbaden 1991: S. 1264–1265. ISBN 3-89104-460-7
    16. U. N. Glutz v. Blotzheim und K. M. Bauer: Handbuch der Vögel Mitteleuropas. Bd. 12, Teil II., AULA-Verlag, Wiesbaden 1991: S. 1267. ISBN 3-89104-460-7
    17. U. N. Glutz v. Blotzheim und K. M. Bauer: Handbuch der Vögel Mitteleuropas. Bd. 12, Teil II., AULA-Verlag, Wiesbaden 1991: S. 1256–1257. ISBN 3-89104-460-7
    18. O. Uttendörfer: Die Ernährung der Deutschen Raubvögel und Eulen. Reprint der 1. Aufl. von 1939, Aula-Verlag, Wiesbaden: S. 326 und 39. ISBN 3-89104-600-6
    19. U. N. Glutz v. Blotzheim, K. M. Bauer: Handbuch der Vögel Mitteleuropas. Bd. 12, Teil II., AULA-Verlag, Wiesbaden 1991: S. 1267–1268 und die dort zitierte Literatur. ISBN 3-89104-460-7
    20. Staav, R. und Fransson, T. (2008): EURING list of longevity records for European birds. online (Abgerufen am 20. September 2009)
    21. Detailed species account from Birds in Europe: population estimates, trends and conservation status (BirdLife International 2004) (PDF, englisch)
    22. Sudfeldt, C., R. Dröschmeister, W. Frederking, K. Gedeon, B. Gerlach, C. Grüneberg, J. Karthäuser, T. Langgemach, B. Schuster, S. Trautmann & J. Wahl (2013): Vögel in Deutschland – 2013. DDA, BfN, LAG VSW, Münster 2013: S. 17. Volltext, PDF
     src=
    Dieser Artikel wurde am 26. Februar 2010 in dieser Version in die Liste der exzellenten Artikel aufgenommen.
    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Autoren und Herausgeber von Wikipedia
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia DE

    Zilpzalp: Brief Summary ( German )

    provided by wikipedia DE
    Der Zilpzalp heißt, wie er singt.

    Der Zilpzalp oder Weidenlaubsänger (Phylloscopus collybita) ist eine Vogelart aus der Familie der Laubsängerartigen (Phylloscopidae). Dieser Laubsänger besiedelt große Teile der Paläarktis vom Nordosten Spaniens und Irland nach Osten bis zur Kolyma in Sibirien. Zilpzalpe sind klein, ohne auffallende Zeichnungen und bewegen sich meist gedeckt in höherer Vegetation. Sie fallen daher am ehesten durch den markanten Gesang auf, dem die Art ihren lautmalenden deutschen Namen verdankt. Die Tiere bewohnen ein weites Spektrum bewaldeter Habitate und kommen auch häufig in Parks und den durchgrünten Randbereichen von Städten vor. Die Nahrung besteht vor allem aus kleinen und weichhäutigen Insekten. Der Zilpzalp ist je nach geografischer Verbreitung Kurz- bis Langstreckenzieher. Europäische Vögel überwintern im Bereich des Persischen Golfs, im Mittelmeerraum, in den Oasen der Sahara, in der Trockensavanne südlich der Sahara sowie im ostafrikanischen Hochland. Die Art ist in Europa ein sehr häufiger Brutvogel und nicht gefährdet.

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Autoren und Herausgeber von Wikipedia
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia DE

    Asaflu arurad ( Kabyle )

    provided by wikipedia emerging languages

    Asaflu arurad (Assaɣ ussnan: Phylloscopus collybita) d talmest n iylalen yeṭṭafaren tawacult n Phylloscopidae yettidir s tuget deg Uruppa d Tefriqt yakk d Asya. Ini n usaflu arurad d aras izzegzwen deg ufella n tfekka-as d umellal deg wadi-is. Talmest-a tebṭa ar kra tdu-lemsin
    Tawtemt tbennu Agdef yemmugen am tkerbust (taqubbet) sufel neɣ zdat n tegnit (lqaɛa) yerna tzeddel ɣef yifrax annen daɣen id tettawi učči. Ma d awtem ur yila ara (ur yesɛa ara) tiremt deg usegdef neɣ deg usečči n yefrax. Maca iy setten (yettḥuddu) ɣef tegnit-is seg yigṭaṭ n iden neɣ mgal n inegmaren

    Am waṭas n telmas timeẓyanin n iylalen. Ula d asaflu arurad iga d iswi n kra inegmren imsuṭaṭ am wemcic d tedɣaɣat yakk d kra n tsekliwin n iden

    Aglam

    Tafekka

    Asaflu arurad d yiwen n weylal meẓẓiyen tafekka-ynes teččur, Awtem yuwzen 8,7 g más d tawtemt gar n 6 d 7 g. Amawaṭ n wadu-telmest n wanaw utrim P. c. collybita ila (yesɛa) imuren ifellayen (n ufella) igan d izegza d izurirɣen (ur qessiḥ ara) yakk d waras. Ma d imuren iddayen (n wadda) d imellalen yedda ar tewṛeɣ deg wafriwen. Iṭarren-is d ikacbaren-is berrik-it

    Tiwermin mmirwasen-t (ttemcabin-t) d iwetmen deg tmeẓri n yiniten maca meẓẓiy-it fell-asen. Ma d ifrax gan d arasen deg imuren ifellayen ugar n imawaṭen

    Tilmas yettemcabin

    Tikeli

    Asčewčew

    Tikeli tamurant

    Učči

    Pouillot véloce vu de profil, tourné vers la droite, posé sur une branche portant des baies noires.
    Asaflu arurad tettunag ɣef wučči deg yakk tinnanin n tudert tamɣawt.

    Am yal talmest deg twacult-is, Aylal-a meẓẓiyen iga d amesburɣas anda yettwaf-d igerru (ileqqeḍ) iburɣas (Tasnefriwin (Diptera) s talɣa tagejdant) d ugar n 50 n twaculin n iden d kra n telmas n tegritin akken iy tett Timellalin d tsekliwin n iferṭeṭṭa

    Amyaraw

    Iɣersiwen inegmaren

    Ideggan n tudert

    Tasartut d wesru

    Imihiyen d taggaẓt

    Ẓeṛ daɣen

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Wikipedia authors and editors

    Asaflu arurad: Brief Summary ( Kabyle )

    provided by wikipedia emerging languages

    Asaflu arurad (Assaɣ ussnan: Phylloscopus collybita) d talmest n iylalen yeṭṭafaren tawacult n Phylloscopidae yettidir s tuget deg Uruppa d Tefriqt yakk d Asya. Ini n usaflu arurad d aras izzegzwen deg ufella n tfekka-as d umellal deg wadi-is. Talmest-a tebṭa ar kra tdu-lemsin
    Tawtemt tbennu Agdef yemmugen am tkerbust (taqubbet) sufel neɣ zdat n tegnit (lqaɛa) yerna tzeddel ɣef yifrax annen daɣen id tettawi učči. Ma d awtem ur yila ara (ur yesɛa ara) tiremt deg usegdef neɣ deg usečči n yefrax. Maca iy setten (yettḥuddu) ɣef tegnit-is seg yigṭaṭ n iden neɣ mgal n inegmaren

    Am waṭas n telmas timeẓyanin n iylalen. Ula d asaflu arurad iga d iswi n kra inegmren imsuṭaṭ am wemcic d tedɣaɣat yakk d kra n tsekliwin n iden

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Wikipedia authors and editors

    Chifchafo ( Ido )

    provided by wikipedia emerging languages

    Chifchafo (Phylloscopus collybita) esas mez migranta, kustuma e ubiquita pasero qua vivas en norda e temperala foresto di Europa ed Azia.

     src=
    1 - edukado dum somero
    2 - edukado dum somero (mikra grupi anke vivas dum vintro)
    3 - edukado. Anke komuna dum vintro
    4 - vizitas dum vintro
    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Wikipedia authors and editors

    Grannljómari ( Faroese )

    provided by wikipedia emerging languages
    Nuvola apps important.svg Góðskutrygging
    Hendan grein má koma í samsvar við normin á Wikipedia smb. Wikipedia:QA

    Grannljómari (frøðiheiti - Phylloscopus collybita)

    Sí eisini

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Wikipedia authors and editors

    Grannljómari: Brief Summary ( Faroese )

    provided by wikipedia emerging languages

    Grannljómari (frøðiheiti - Phylloscopus collybita)

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Wikipedia authors and editors

    Jiepeke ( Stq )

    provided by wikipedia emerging languages
    Jiepeke Ne Jiepeke
    Ne Jiepeke (Phylloscopus collybita) fon ju Nominatfoarm Systematik Oardenge: Passeriformes Unneroardenge: Sjungende Fuugele (Passeri) Familie: Sylviidae Sleek: Phylloscopus Oard: Jiepeke (Phylloscopus collybita)

    Ju Jiepeke (Phylloscopus collybita) af luudmoalerisk die Tsälp-Tsalp, wät mäd dät düütske Woud "Zilpzalp" tou ferglieken is, is n Fuugel.

    Määrkmoale

    Ju Jiepeke sjucht so äänelk uut as ne uur Oard, Phylloscopus trochilus, ju mäd hier nai früünd is, un, as me an dän wietenskuppelken Noome sjucht, tou dän sälgen Sleek heert. Man me kon ju Jiepeke seeker mäd Hälpe fon ju Stämme ärkanne, ju, as al die uur Noome "Tsälp-Tsalp" kwäd, as "trrrrr-tsälp-tsalp-tsalp-tsälp-tsälp-tsalp-trrrr" klingt.
    (Loudspeaker.svg Die Song fon ju Jiepeke ?/i)
    (Loudspeaker.svg Tou n Fergliek die Song fon ju äänelke Oard, Phyloscopus trochilus ?/i)

    Unneroarde

    Ju Jiepeke häd trjo Unneroarde:

    • Ju Nominatfoarm (Phylloscopus collybita collybita) lieuwet in Europa, aastelk bit Polen un Bulgarien, noudelk häd ju sik sänt 1970 uutbreeded ätter Skandinavien, bienaist bit tou dän suudelken Raant fon dän Lieuwendsruum fon ju Unneroard Phylloscopus collybita abietinus [1]. Do maaste fljooge in Winterdai ätter dän noudelken Deel fon Afrikoa wai, af uurswain uum dät Middelmeer häruume.
    • Ju Unneroard Phylloscopus collybita abietinus lieuwet in Skandinavien un Noud-Ruslound, bie Winterdai in dät suudaastelke Europa un in dät noudaastelke Afrikoa.
    • Ju Unneroard Phylloscopus collybita tristis lieuwet in Sibirien, aastelk fon ju Äi Petschora (Kyrillisk: Печора). In Winterdai fljucht disse Unneroard ätter do läigere Deele fon dän Himalaya wai.

    Lieuwendsruum

    Hier is die Lieuwendsruum fon disse Oard in ferscheedene Faawen, do anwiese, in wäkke Jierstied me dän Tsälp-Tsalp in n Gebiet fiende kon. Foar dän Lieuwendsruum fon do eenpelde Unneroarde sjuch in dän entspreekenden Apsats!

    Phylloscopus collybita.png

    1. Broud in Suumerdai

    2. Broudgebiet, n poor blieuwe deer uk bie Winterdai

    3. Broudgebiet wier ju Oard oaber ook in Winterdai oafte blouked wäd

    4. Bloot bie Winterdai deer

    5. Hier sjucht me dän Fuugel bloot bie Winterdai un uk deer bloot in n Tuun, dät grootste Gebiet is deer oawers ne Wüüste, wier naan Tsälp-Tsalp jädden lieuwje wol.








    Wällen

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Wikipedia authors and editors

    Jiepeke: Brief Summary ( Stq )

    provided by wikipedia emerging languages

    Ju Jiepeke (Phylloscopus collybita) af luudmoalerisk die Tsälp-Tsalp, wät mäd dät düütske Woud "Zilpzalp" tou ferglieken is, is n Fuugel.

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Wikipedia authors and editors

    Skilkeskálka ( Northern Sami )

    provided by wikipedia emerging languages

    Skilkeskálka Phylloscopus collybita gullá lastavizariidda.

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Wikipedia authors and editors

    Tjiftjaf ( Nds Nl )

    provided by wikipedia emerging languages
     src=
    Tjiftjaf, op haresttrek. Foto eneumen op schip veur de kust van België.
     src=
    1. Breudgebied; alleen in de zoemer
    2. Breudgebied; klein antal oek overwienterend
    3. Breudgebied; oek vaak anwezig in de wienter
    4. Overwienteringsgebied
    5. Plaotselik in geschikt leefgebied (oases, bespreuid kultuurland) overwienterend.
     src=
    Tjitjaf(Newcastle upon Tyne, Northumberland, VK; 18 augustus 2006)

    De tjiftjaf (Latien: Phylloscopus collybita, ) is n kleine, dunne zangvoegel uut de familie Phylloscopidae en n veulveurkoemende breudvoegel in Nederland. De voegel het zien naam te danken an zien zang (onomatopee), wat klinkt as tjif-tjaf. De fitis en de tjiftjaf bin tweelingsoorten en beie insekteneters mit n dunne fiene sneb. Ze bin arg bewegelik en laoten wat oenrustig gedrag zien. t Uterlik van de tjiftjaf liekt arg op de fitis, mar meestentieds hen tjiftjafs donkere poten, terwiel fitissen over t algemeen lichte poten hen. An der zang ku'j de fitis en de tjiftjaf makkelik van mekaar oenderscheien.

    Zang

    De tjiftjaf is één van de eerste zangvoegels in de Lege Landen die terugkommen uut der wienterverblief en al in meert is der zang te heuren: 'tjiftjaf-tjiftjaf-tjiftjaf'. In t midden van de zoemer is der gien zang te heuren. In september begint de tweede zangperiode die deurloopt tot in oktober. Ter veurbereiding op de trek eten de voegels der eigen vol aa insekten in de struken, waorbie mit name de jonge tjiftjafs arg vaak n kort hoog kontaktreupjen laoten heuren. Dit reupjen klinkt as: 'hiep', 'wieHUU' of 'whiIET' [1]

    Verspreiding

    De tjiftjaf komt in heel Europa veur, behalve in Noord-Schotland, Zuud-Zweden en Iesland. Veerder komt de tjiftjaf veur in Noord-Azië tot oengeveer 70° NB en der bin geïsoleerde groepen in Noordwest-Afrika en Noord- en West-Turkije en t noordwesten van Iran.

    t Is n trekvoegel. De voegels die in Midden- en Noord-Europa breujen, overwienteren in Zuud-Europa en de noordelike helft van Afrika. De Noord-Aziatiese voegels overwienteren in tropies Azië. t Kaortjen geeft weer dat der gebiejen bin waorin swienters oek tjiftafs blieven. In zachte wienters bin der oek in Nederland overwienterende voegels.

    In de Lege Landen is de tjiftaf n veulveurkomende soort van grote tunen, parken en bossen. t Antal breudvoegels in Nederland wort eschat op n half miljoen paor. Der bin jaor op jaor schommelingen, mar niks opvallends an t antal breudvoegels.[2]

    Taxonomie

    De tjiftjaf en de fitis lieken arg op mekaar. Eerst in 1817 worde de tjiftjaf wetenschappelik beschreven, allewel veur die tied al beschrievingen bestungen over fitis en tjiftjaf as voegelsoorten mit n verschillende zang.[3]

    t Geslacht Phylloscopus het 64 soorten.[4] Hieroender bin nog drie soorten mit de naam tjiftjaf: de Kanariese tjiftjaf (P. canariensis), de bargtjiftjaf (P. sindianus) en de Iberiese tjiftjaf P. ibericus). De Ibiersiche tjiftjaf wordde lang as n oendersoort ezien. Disse voegel komt veur in Zuudwest-Frankriek, West-Spanje en Portugal. De zang van disse tjiftjaf is aarst. Oek op de Kanariese eilanden komt n are soort veur mit n eigen geluud en veerder is der de bargtjiftaf die veurkomt in de Kaukasus en de Himalaya.

    Daornaost worren der weer verschillende oendersoorten oenderscheien. De bargtjiftjaf van de Kaukasus is n are oendersoort as die in de Himalaya. Oek van de gewone tjiftjaf bestaon verschillende oendersoorten, waoroender de Siberiese tjiftjaf P. collybita tristis, die oek wel in Nederland ezien wort.

    Trivia

    In t Suske en Wiske-verhaol De toornige tjiftjaf speult de tjiftjaf de heufdrol, dit verhaol gaot over de voegelvangst in België.

    Referensies

    1. Natuurbericht Wat piept daor in t struukgewas? | Bericht uutegeuven deur SOVON Vogelonderzoek Nederland op diensdag 23 augustus 2011
    2. SOVON Verspreiding en antalsontwikkeling van de tjiftjaf in Nederland
    3. Gilbert White,1789. The Natural History and Antiquities of Selborne. London, Cassell & Company.
    4. Gill, F., Wright, M. & Donsker, D., 2010. IOC World Bird Names (version 2.7)

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Wikipedia authors and editors

    Tjiftjaf: Brief Summary ( Nds Nl )

    provided by wikipedia emerging languages
     src= Tjiftjaf, op haresttrek. Foto eneumen op schip veur de kust van België.  src= 1. Breudgebied; alleen in de zoemer
    2. Breudgebied; klein antal oek overwienterend
    3. Breudgebied; oek vaak anwezig in de wienter
    4. Overwienteringsgebied
    5. Plaotselik in geschikt leefgebied (oases, bespreuid kultuurland) overwienterend.  src= Tjitjaf(Newcastle upon Tyne, Northumberland, VK; 18 augustus 2006)

    De tjiftjaf (Latien: Phylloscopus collybita, ) is n kleine, dunne zangvoegel uut de familie Phylloscopidae en n veulveurkoemende breudvoegel in Nederland. De voegel het zien naam te danken an zien zang (onomatopee), wat klinkt as tjif-tjaf. De fitis en de tjiftjaf bin tweelingsoorten en beie insekteneters mit n dunne fiene sneb. Ze bin arg bewegelik en laoten wat oenrustig gedrag zien. t Uterlik van de tjiftjaf liekt arg op de fitis, mar meestentieds hen tjiftjafs donkere poten, terwiel fitissen over t algemeen lichte poten hen. An der zang ku'j de fitis en de tjiftjaf makkelik van mekaar oenderscheien.

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Wikipedia authors and editors

    Çirçire ( Kurdish )

    provided by wikipedia emerging languages

    Çirçire, cureyekî famîleya şeytanok e. Çûkeke nîvmezin e, 11 cm digihê û rengê wê bi keske ve ye.

    Çavkanî

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Nivîskar û edîtorên Wikipedia-ê

    Çirçire: Brief Summary ( Kurdish )

    provided by wikipedia emerging languages

    Çirçire, cureyekî famîleya şeytanok e. Çûkeke nîvmezin e, 11 cm digihê û rengê wê bi keske ve ye.

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Nivîskar û edîtorên Wikipedia-ê

    Елов свиркач ( Macedonian )

    provided by wikipedia emerging languages

    Еловиот свиркач (науч. Phylloscopus collybita) е мала врапчевидна птица што се размножува низ отворените шумски предели на северна и умерена Европа и Азија. Taa e птица преселница што зимува во јужните и западните делови на Европа и Азија. Зеленокафеавкава одозгора и светла одоздола, оваа птица има многу подвидови кои сега веќе се сметаат за посебни видови. Еловиот свиркач го има во Македонија.

    Подвидови

    • P. c. abietinus се јавува во Скандинавија и северна Русија, и презимува од југоисточна Европа и североисточниот дел на Африка до источен Ирак и западен Иран. Овој подвид е среден во изгледот помеѓу P. c. tristis и P. c. collybita. Тие се сивкавомаслинавозелени одозгора, со светложолта линија над окото, и долни делови побели отколку кај P. c. collybita[4] но со многу слична вокализација.[2]
    • P. (c.) tristis, сибирскиот свиркач, се размножува во Сибир, а зимува во подножјето на Хималаите.

    Етимологија

    Во англискиот јазик, оваа птица се вика Common Chiffchaff (обично џивџи) и името ѝ е ономатопејско, имитирање на звукот џив-џив кој птицата го испушта.[5] Слични имиња за оваа птица има и во другите европски јазици, како на пример, во данскиот Tjiftjaf, германскиот Zilpzalp и велшкиот siff-saff. Биномниот назив Phylloscopus потекнува од грчкиот јазик phyllon/φυλλον, „лист“, и skopeo/σκοπεω, „личи на“ или „да се види“.[6]

    Опис

    Еловиот свиркач е мал, кус и набиен, долг 10–12 сантиметри. Мажјакот тежи 7–8 грама, а женката 6–7. Возрасните единки од подвидот P. c. collybita напролет имаат прости кафенозеленкави горни делови, и белкави долни делови кои стануваат жолтеникави на краевите. Има темни нозе, темен, елегантен клун и кратки пердуви за летање. Со текот на времето, кога перјето се троши, станува безживотно и покафеаво, но по сезоната на размножување, се случува целосно митарење и обновување на перјето пред преселбата.[4] Младенчињата се покафеави одозгора од возрасните, со жолтобели долни делови, но се митарат околу 10 недели по добивањето на првото перје. По митарењето, и младенчињата и возрасните добиваат посјајни и зеленкави горни пердуви со појасна и светла линија над окото. [4]

    Phylloscopus collybita 1.jpg

    Еловиот свиркач се огласува со едноставна препознатлива песна хвит-хвит која е една од првите што ќе ја слишнеме кога ќе дојде пролетта.[7]

    Распространетост и живеалиште

    Еловиот свиркач е распространет во Европа и Азија, на исток до источен Сибир и на север до околу 70° N, со изолирани популации во северозападна Африка, северна и западна Турција и северозападниот дел на Иран. [4] Taa e птица преселница, но е една од првите врапчевидни птици што се враќаат напролет и заминуваат најдоцна наесен.[7] За размножување користи отворени шумски предели со поголеми дрвја и покриена земја со разни растенија. Гнездото го прави на барем 5 метри високо дрво. [4] Во зима, живеалиштето е различно и не е толку зависно од високи дрвја, често може да биде и крај вода. Има тенденција да зимува во западна Европа и северниот дел на традиционалните области, особено во јужните крајбрежни делови на Англија и благите урбани делови на Лондон.[4]

    Однесување

     src=
    Сибирски подвид

    Мажјакот е многу територијален за време на сезоната на парење, со точно определена територија од 20 метри во пречник, која жестоко ја брани од другите мажјаци. И други, помали птици, исто така, може да бидат нападнати. Мажјакот е бестрашен, па напаѓа дури и предатори како хермелинот ако се приближи до гнездото, или крадците на јајца, како сојката, на пример.[4] Своето пеење мажјакот повеќе го користи за означување на територијата, за размножување и привлекување на женката, отколку за заштита на гнездото.[8] Освен основната заштитена територија, овие птици користат поширока територија за исхрана, десетпати поголема. Се верува дека женките имаат поширока ваква територија.[4] По размножувањето, птиците ја напуштаат територијата и може да се придружат во мало јато, па и со други слични видови, кога се подготвуваат за преселба.

    Размножување

    Мажјаците од овој вид птици се враќаат на територијата за размножување 2-3 недели пред женките и веднаш почнуваат со пеењето да ја означуваат својата територија и да ги привлекуваат женките. Кога ќе ја забележи женката, мажјакот изведува бавен лет, сличен на пеперуга, како дел од ритуалот за додворување. Но откако ќе се спари, другите женки ќе ги брка од својата територија. Мажјакот има мала улога во гнездењето, освен одбраната на територијата.[4] Женката го гради гнездото на или во близина на земјата, прикриено во трње, коприви или друга густа, ниска вегетација. Гнездото во вид на могила е изградено од груб растителен материјал и има влез од страна, а внатре е послано со помеки материјали и пердувчиња. Типичното гнездо е 12,5 сантиметри високо и 11 сантиметри во пречник. [4]

    Женката несе 2-7 (обично 5-6) кремави јајца со ситни виолетови или црни точки со големина 1.5 х 1.2 сантиметри. Ги инкубира 13–14 дена, а потоа се испилуваат голи, слепи и немоќни пиленца.[4] Женката ги чува и храни уште 14–15 дена додека не добијат пердуви. Мажјакот ретко учествува во хранењето, иако тоа се случува ако се лоши временските услови за пронаоѓање инсекти, или, пак, ако женката исчезне. Откако ќе се здобијат со перје, младенчињата остануваат во близина на гнездото уште 3-4 недели сè уште чувани и хранети од мајката, но овие активности се намалуваат по првите 14 дена. Во северните делови на распространетоста на овој вид, се одгледува по едно легло заради краткотрајноста на летото, но во појужните краеви најчесто имаат по две легла годишно.[4]

    Иако паровите остануваат заедно за време на сезоната на парење и полигамијата не им е својствена, сепак, и кога мажјакот и женката заедно ќе се вратат на територијата за размножување следната година, тие не се верни еден на друг и секој повторно си бара нов партнер.

    Исхрана

    Еловиот свиркач се храни со инсекти неуморно летајќи и само кратко лебдејќи. Главно се храни со разни видови муви, други мали и средни без’рбетници, ларви, пеперуги и молци.[4] Се проценува дека свиркачот дневно јаде инсекти во тежина од 1/3 од неговата, а наесен особено, кога треба да складира масти за долгата преселба.[4]

    Опасности

    Како и кај повеќето мали птици, смртноста во првата година од животот е висока, а рекордот на старост е повеќе од седум години. Јајцата, пилињата и младенчињата на овој вид што гнезди на земја ги напаѓаат ласиците и сојките, а возрасните се ловени од страна на птиците грабливки. Малите птици, исто така, се на милост и немилост на времето, особено при преселбата, но, и во другиот период.[4]

    Статус

    Еловиот свиркач има огромна распространетост на 10 милиони квадратни километри и популација од 60 до 120 милиони само во Европа. Нема намалување на популацијата од 30% во последните 10 години или три генерации, поради што не спаѓа во птиците чиј статус е загрозен. Затоа во Црвениот список на МСЗП се третира како вид со најмала загриженост.[1]

    Наводи

    1. 1,0 1,1 BirdLife International (2012). Phylloscopus collybita. Црвен список на загрозени видови на МСЗП. Верзија 2012.1. Меѓународен сојуз за заштита на природата. конс. 16 July 2012. (англиски)
    2. 2,0 2,1 Baker, Kevin (1997). Warblers of Europe, Asia and North Africa (Helm Identification Guides). London: Helm. стр. 256–259. ISBN 0-7136-3971-7.
    3. Hansson, MC; Bensch, S; Brännström, O. Range expansion and the possibility of an emerging contact zone between two subspecies of Chiffchaff Phylloscopus collybita ssp'. „Journal of Avian Biology“ том 31 (4): 548–558. doi:10.1034/j.1600-048X.2000.1310414.x.
    4. 4,00 4,01 4,02 4,03 4,04 4,05 4,06 4,07 4,08 4,09 4,10 4,11 4,12 4,13 4,14 Clement, Peter (1995). The Chiffchaff. London: Hamlyn. ISBN 0-600-57978-6.
    5. Cocker, Mark; Mabey, Richard (2005). Birds Britannica. London: Chatto & Windus. стр. 378–9. ISBN 0-7011-6907-9.
    6. Terres, John K. (1980). The Audubon Society encyclopedia of North American birds. New York: Alfred A. Knopf, Inc. стр. 1001. ISBN 0-517-03288-0.
    7. 7,0 7,1 Mullarney, Killian; Svensson, Lars, Zetterstrom, Dan; Grant, Peter. (1999). Birds of Europe. London. HarperCollins. pp. 304–306 ISBN 0-00-219728-6
    8. Rodrigues, Marcos. Song activity in the chiffchaff: territorial defence or mate guarding?. „Animal Behaviour“ том 51 (3): 709–716. doi:10.1006/anbe.1996.0074.

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Автори и уредници на Википедија

    Елов свиркач: Brief Summary ( Macedonian )

    provided by wikipedia emerging languages

    Еловиот свиркач (науч. Phylloscopus collybita) е мала врапчевидна птица што се размножува низ отворените шумски предели на северна и умерена Европа и Азија. Taa e птица преселница што зимува во јужните и западните делови на Европа и Азија. Зеленокафеавкава одозгора и светла одоздола, оваа птица има многу подвидови кои сега веќе се сметаат за посебни видови. Еловиот свиркач го има во Македонија.

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Автори и уредници на Википедија

    Теңкелдәк төйөт ( Bashkir )

    provided by wikipedia emerging languages

    Теңкелдәк төйөт (рус. ruпе́ночка-тенько́вка[1] ,лат. Phylloscopus collybita) — һылыуҡастар ғаиләһенән булған ваҡ урман ҡошо.

    Ҡылыҡһырлама

    Төҫө сағыу булмаған, ҡыҫҡа ҡойроҡло, түңәрәкләнгән ҡанатлы ҙур булмаған тәбәнәк ҡош. Кәүҙәһе 10—12 см, ата ҡош ауырлығы 7—8 г, инә ҡош 6—7 г[1].

    Йәшәгән урыны

    Үрсеүе

    Туҡланыуы

    Диалекттарҙа

    Иҫкәрмәләр

    1. 1,0 1,1 Бёме Р. Л., Флинт В. Е. Пятиязычный словарь названий животных. Птицы. Латинский, русский, английский, немецкий, французский. / под общей редакцией акад. В. Е. Соколова — М.: Рус. яз., «РУССО», 1994. — Б. 339. — 2030 экз. — ISBN 5-200-00643-0.
    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Wikipedia authors and editors

    Теңкелдәк төйөт: Brief Summary ( Bashkir )

    provided by wikipedia emerging languages

    Теңкелдәк төйөт (рус. ruпе́ночка-тенько́вка ,лат. Phylloscopus collybita) — һылыуҡастар ғаиләһенән булған ваҡ урман ҡошо.

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Wikipedia authors and editors

    ЦӀужьомэлъэфӀыцӀэ ( Kabardian Circassian )

    provided by wikipedia emerging languages

    ЦӀужьомэлъэфӀыцӀэ (лат-бз. Phylloscopus collybita) — вэд лъэпкъым щыщ лӀэужьыгъуэщ.

    Мы лӀэужьыгъуэр нэхъ зызубгъуа ращ. Щопсэу Еуропэм, Азиэм, жыгрэ чыцэрэ здэщыӀэ псоми. ТеплъэкӀэ цӀужьомэгъуэжьым ещхьщ. Абгъуэр мащӀэу Ӏэтауэ ещӀ. Къыришыр шыри 5-7-щ.

    Тхылъхэр

    • Брат Хьэсин. Адыгэхэм я къуалэбзу щӀэныгъэр. Черкеск къ. 2007 гъ.
    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Wikipedia authors and editors

    ЦӀужьомэлъэфӀыцӀэ: Brief Summary ( Kabardian Circassian )

    provided by wikipedia emerging languages

    ЦӀужьомэлъэфӀыцӀэ (лат-бз. Phylloscopus collybita) — вэд лъэпкъым щыщ лӀэужьыгъуэщ.

    Мы лӀэужьыгъуэр нэхъ зызубгъуа ращ. Щопсэу Еуропэм, Азиэм, жыгрэ чыцэрэ здэщыӀэ псоми. ТеплъэкӀэ цӀужьомэгъуэжьым ещхьщ. Абгъуэр мащӀэу Ӏэтауэ ещӀ. Къыришыр шыри 5-7-щ.

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Wikipedia authors and editors

    Common chiffchaff

    provided by wikipedia EN

    The common chiffchaff (Phylloscopus collybita), or simply the chiffchaff, is a common and widespread leaf warbler which breeds in open woodlands throughout northern and temperate Europe and the Palearctic.

    It is a migratory passerine which winters in southern and western Europe, southern Asia and north Africa. Greenish-brown above and off-white below, it is named onomatopoeically for its simple chiff-chaff song. It has a number of subspecies, some of which are now treated as full species. The female builds a domed nest on or near the ground, and assumes most of the responsibility for brooding and feeding the chicks, whilst the male has little involvement in nesting, but defends his territory against rivals, and attacks potential predators.

    A small insectivorous bird, it is subject to predation by mammals, such as cats and mustelids, and birds, particularly hawks of the genus Accipiter. Its large range and population mean that its status is secure, although one subspecies is probably extinct.

    Taxonomy

    The British naturalist Gilbert White was one of the first people to separate the similar-looking common chiffchaff, willow warbler and wood warbler by their songs, as detailed in 1789 in The Natural History and Antiquities of Selborne,[2] but the common chiffchaff was first formally described as Sylvia collybita by French ornithologist Louis Vieillot in 1817 in his Nouveau Dictionnaire d'Histoire Naturelle.[3] The type locality is the French region of Normandy.[4]

    Described by German zoologist Friedrich Boie in 1826,[5] the genus Phylloscopus contains about 80 species of small insectivorous Old World woodland warblers which are either greenish or brown above and yellowish, white or buff below. The genus was formerly part of the Old World warbler family Sylvidae, but has now been split off as a separate family Phylloscopidae.[6] The chiffchaff's closest relatives, other than former subspecies, are a group of leaf warblers which similarly lack crown stripes, a yellow rump or obvious wing bars; they include the willow, Bonelli's, wood and plain leaf warblers.[7]

    An old synonym, used for the chiffchaff was Phylloscopus rufus (Bechstein).[8]

    The common chiffchaff has three still commonly accepted subspecies, together with some from the Iberian Peninsula, the Canary Islands, and the Caucasus which are now more often treated as full species.[9][10]

    Subspecies

    Sketch spectrograms comparing calls of, from left to right, the subspecies collybita, abietinus and tristis
    • P. c. collybita, the nominate form, breeds in Europe east to Poland and Bulgaria, and is described below. It mainly winters in the south of its breeding range around the Mediterranean and in North Africa.[7] It has been expanding its range northwards into Scandinavia since 1970 and close to the southern edge of the range of P. c. abietinus.[11]
    • P. c. abietinus occurs in Scandinavia and northern Russia, and winters from southeastern Europe and northeastern Africa east to Iraq and western Iran. It is intermediate in appearance between P. c. tristis and P. c. collybita, being grey-washed olive-green above with a pale yellow supercilium, and underparts whiter than in P. c. collybita,[12] but it has very similar vocalisations to the nominate subspecies.[7] Due to individual variation, it can be difficult to reliably separate P. c. abietinus and P. c. collybita outside their main breeding and wintering ranges.[12] Some common chiffchaffs in the Middle East are browner and have a more disyllabic swee-hu call than P. c. abietinus, and may belong to a poorly known taxon "brevirostris";[13] further research is needed to clarify the affinities of this form.[14]
    • P. (c.) tristis, the Siberian chiffchaff, breeds in Siberia east of the Pechora River and winters in the lower Himalayas.[7] It is also regularly recorded in western Europe in winter, and it is likely that the numbers involved have been underestimated due to uncertainties over identification criteria, lack of good data and recording policies (Sweden and Finland only accept trapped birds).[15] It is a dull subspecies, grey or brownish above and whitish below, with little yellow in the plumage, and the buff-white supercilium is often longer than in the western subspecies. It has a higher pitched suitsistsuisit song and a short high-pitched cheet call.[16] It is sometimes considered to be a full species due to its distinctive plumage and vocalisations, being similar to P. s. sindianus in these respects.[17][18] Nominate P. c. collybita and P. c. tristis do not recognize each other's songs.[19][20] Pending resolution of the status of P. (c.) fulvescens, which is found where the ranges of P. c. abietinus and P. c. tristis connect and may[21] or may not[20] be a hybrid between these, tristis is maintained in P. collybita.[10]
    Phylloscopus collybita tristis From Khangchendzonga National Park, West Sikkim, India.

    Former subspecies

    • P. ibericus, the Iberian chiffchaff is brighter, greener on the rump, and yellower below than P. collybita,[7] and has a tit-tit-tit-tswee-tswee song. It was initially named P. brehmii, but the type specimen of that taxon is not an Iberian chiffchaff.[22] This species is found in Portugal and Spain, west of a line stretching roughly from the western Pyrenees[23] via the mountains of central Spain to the Mediterranean; the Iberian and common chiffchaffs co-occur in a narrow band along this line.[24] Apart from the northernmost section, the precise course of the contact zone is not well documented. A long-distance migrant, this species winters in western Africa. It differs from P. c. collybita in vocalisations,[18][23][25] external morphology,[26] and mtDNA sequences.[18][27] There is hybridization in the contact zone,[23][25][28] almost always between male P. ibericus and female P. c. collybita,[28] and hybrids apparently show much decreased fitness;[27] hybrid females appear to be sterile according to Haldane's Rule.[29] Regarding the latter aspect, the Iberian chiffchaff apparently is the oldest lineage of chiffchaffs and quite distinct from the common chiffchaff.[18]
    Essentially the entire historic range of the extinct eastern Canary Islands chiffchaff (P. canariensis exsul) is shown in this photo.
    • P. canariensis, the Canary Islands chiffchaff is a non-migratory species formerly occurring on the major Canary Islands, which is differentiated from P. collybita by morphology, vocalisations and genetic characteristics, and, of course, is not sympatric with any other chiffchaffs. The nominate western subspecies P. c. canariensis of El Hierro, La Palma, La Gomera, Tenerife, and Gran Canaria is smaller than common chiffchaff, and has shorter, rounder wings.[18] It is olive-brown above and has a buff breast and flanks;[7] it has a rich deep chip-cheep-cheep-chip-chip-cheep song, and a call similar to the nominate race.[30] The eastern P. c. exsul of Lanzarote and possibly Fuerteventura is paler above and less rufous below than its western relative,[7] and had a harsher call;[31] it might have been a distinct species,[10] but it became extinct in 1986 at latest, probably much earlier. The reasons for its extinction are unclear, but it appears always to have been scarce and localised, occurring only in the Haria Valley of Lanzarote.[32]
    • P. sindianus, the mountain chiffchaff, is found in the Caucasus (P. s. lorenzii) and Himalayas (P. s. sindianus), and is an altitudinal migrant, moving to lower levels in winter. The nominate subspecies is similar to P. c. tristis, but with a finer darker bill, browner upperparts and buff flanks; its song is almost identical to P. collybita, but the call is a weak psew. P. s. lorenzii is warmer and darker brown than the nominate race;[7] it is sympatric with common chiffchaff in a small area in the Western Caucasus, but interbreeding occurs rarely, if ever.[17] The mountain chiffchaff differs from tristis in vocalisations,[17][33] external morphology,[34] and mtDNA sequences.[18] Its two subspecies appear to be distinct vocally,[17] and also show some difference in mtDNA sequences;[18] they are maintained at subspecies rank pending further research.[10]

    Etymology

    The common chiffchaff's English name is onomatopoeic, referring to the repetitive chiff-chaff song of the European subspecies.[35] There are similar names in some other European languages, such as the Dutch tjiftjaf, the German Zilpzalp, Welsh siff-saff and Finnish tiltaltti.[36] The binomial name is of Greek origin; Phylloscopus comes from phyllon/φυλλον, "leaf", and skopeo/σκοπεω, "to look at" or "to see",[37] since this genus comprises species that spend much of their time feeding in trees, while collybita is a corruption of kollubistes, "money changer", the song being likened to the jingling of coins.[35] In some languages their tree-dwelling habit is hinted in the vernacular name. For example, in Swedish the common chiffchaff is called gransångare, a compound of gran (i.e. "spruce") and sångare, meaning both "singer" and Old World warbler.

    Description

    The common chiffchaff is a small, dumpy, 10–12 centimetres (3.9–4.7 inches) long leaf warbler. The male weighs 7–8 grammes (0.28–0.31 oz), and the female 6–7 grammes (0.25–0.28 oz).[38] The spring adult of the western nominate subspecies P. c. collybita has brown-washed dull green upperparts, off-white underparts becoming yellowish on the flanks, and a short whitish supercilium. It has dark legs, a fine dark bill, and short primary projection (extension of the flight feathers beyond the folded wing).[39] As the plumage wears, it gets duller and browner, and the yellow on the flanks tends to be lost, but after the breeding season there is a prolonged complete moult before migration. The newly fledged juvenile is browner above than the adult, with yellow-white underparts, but moults about 10 weeks after acquiring its first plumage. After moulting, both the adult and the juvenile have brighter and greener upperparts and a paler supercilium.[40]

    Common chiffchaff
    Nominate subspecies
    P. c. collybita

    This warbler gets its name from its simple distinctive song, a repetitive cheerful chiff-chaff. This song is one of the first avian signs that spring has returned. Its call is a hweet, less disyllabic than the hooeet of the willow warbler or hu-it of the western Bonelli's warbler.[41]

    The song differs from that of the Iberian chiffchaff, which has a shorter djup djup djup wheep wheep chittichittichiittichitta. However, mixed singers occur in the hybridisation zone and elsewhere, and can be difficult to allocate to species.[28]

    When not singing, the common chiffchaff can be difficult to distinguish from other leaf warblers with greenish upperparts and whitish underparts, particularly the willow warbler. However, that species has a longer primary projection, a sleeker, brighter appearance and generally pale legs. Bonelli's warbler (P. bonelli) might be confused with the common chiffchaff subspecies tristis, but it has a plain face and green in the wings.[42] The common chiffchaff also has rounded wings in flight, and a diagnostic tail movement consisting of a dip, then sidewards wag, that distinguishes it from other Phylloscopus warblers[43] and gives rise to the name "tailwagger" in India.[32]

    Perhaps the greatest challenge is distinguishing non-singing birds of the nominate subspecies from Iberian chiffchaff in the field. In Great Britain and the Netherlands, all accepted records of vagrant Iberian chiffchaffs relate to singing males.[28]

    Distribution and habitat

    The common chiffchaff breeds across Europe and Asia east to eastern Siberia and north to about 70°N, with isolated populations in northwest Africa, northern and western Turkey and northwestern Iran.[44] It is migratory, but it is one of the first passerine birds to return to its breeding areas in the spring and among the last to leave in late autumn.[41][43] When breeding, it is a bird of open woodlands with some taller trees and ground cover for nesting purposes. These trees are typically at least 5 metres (16 feet) high, with undergrowth that is an open, poor to medium mix of grasses, bracken, nettles or similar plants. Its breeding habitat is quite specific, and even near relatives do not share it; for example, the willow warbler (P. trochilus) prefers younger trees, while the wood warbler (P. sibilatrix) prefers less undergrowth.[45] In winter, the common chiffchaff uses a wider range of habitats including scrub, and is not so dependent on trees. It is often found near water, unlike the willow warbler which tolerates drier habitats.[46] There is an increasing tendency to winter in western Europe well north of the traditional areas, especially in coastal southern England and the mild urban microclimate of London.[47] These overwintering common chiffchaffs include some visitors of the eastern subspecies abietinus and tristis, so they are certainly not all birds which have bred locally, although some undoubtedly are.[43]

    Behaviour

    Territory

    Siberian chiffchaff near Hodal, India

    The male common chiffchaff is highly territorial during the breeding season, with a core territory typically 20 metres (66 feet) across, which is fiercely defended against other males. Other small birds may also be attacked.[48] The male is inquisitive and fearless, attacking even dangerous predators like the stoat if they approach the nest, as well as egg-thieves like the Eurasian jay.[49] His song, given from a favoured prominent vantage point, appears to be used to advertise an established territory and contact the female, rather than as a paternity guard strategy.[50]

    Beyond the core territory, there is a larger feeding range which is variable in size, but typically ten or more times the area of the breeding territory. It is believed that the female has a larger feeding range than the male.[51] After breeding has finished, this species abandons its territory, and may join small flocks including other warblers prior to migration.[43]

    Breeding

    Eggs, Collection Museum Wiesbaden, Germany

    The male common chiffchaff returns to its breeding territory two or three weeks before the female and immediately starts singing to establish ownership and attract a female. When a female is located, the male will use a slow butterfly-like flight as part of the courtship ritual, but once a pair-bond has been established, other females will be driven from the territory. The male has little involvement in the nesting process other than defending the territory.[52] The female's nest is built on or near the ground in a concealed site in brambles, nettles or other dense low vegetation. The domed nest has a side entrance, and is constructed from coarse plant material such as dead leaves and grass, with finer material used on the interior before the addition of a lining of feathers. The typical nest is 12.5 centimetres (4.9 inches) high and 11 centimetres (4.3 inches) across.[53]

    The clutch is two to seven (normally five or six) cream-coloured eggs which have tiny ruddy, purple or blackish spots and are about 1.5 centimetres (0.59 inches) long and 1.2 centimetres (0.47 inches) across. They are incubated by the female for 13–14 days before hatching as naked, blind altricial chicks.[54] The female broods and feeds the chicks for another 14–15 days until they fledge. The male rarely participates in feeding, although this sometimes occurs, especially when bad weather limits insect supplies or if the female disappears. After fledging, the young stay in the vicinity of the nest for three to four weeks, and are fed by and roost with the female, although these interactions reduce after approximately the first 14 days.[55] In the north of the range there is only time to raise one brood, due to the short summer, but a second brood is common in central and southern areas.[56]

    Although pairs stay together during the breeding season and polygamy is uncommon, even if the male and female return to the same site in the following year there is no apparent recognition or fidelity. Interbreeding with other species, other than those formerly considered as subspecies of P. collybita, is rare, but a few examples are known of hybridisation with the willow warbler. Such hybrids give mixed songs, but the latter alone is not proof of interspecific breeding.[57]

    Feeding

    Like most Old World warblers, this small species is insectivorous, moving restlessly through foliage or briefly hovering. It has been recorded as taking insects, mainly flies, from more than 50 families, along with other small and medium-sized invertebrates. It will take the eggs and larvae of butterflies and moths, particularly those of the winter moth.[58] The chiffchaff has been estimated to require about one-third of its weight in insects daily, and it feeds almost continuously in the autumn to put on extra fat as fuel for the long migration flight.[59]

    Predators and threats

    As with most small birds, mortality in the first year of life is high, but adults aged three to four years are regularly recorded, and the record is more than seven years. Eggs, chicks and fledglings of this ground-nesting species are taken by stoats, weasels and crows such as the European magpie, and the adults are hunted by birds of prey, particularly the sparrowhawk. Small birds are also at the mercy of the weather, particularly when migrating, but also on the breeding and wintering grounds.[60]

    The common chiffchaff is occasionally a host of brood parasitic cuckoos, including the common and Horsfield's cuckoos,[61] but it recognises and rejects non-mimetic eggs and is therefore only rarely successfully brood-parasitised.[62] Like other passerine birds, the common chiffchaff can also acquire intestinal nematode parasites and external ticks.[63][64]

    The main effect of humans on this species is indirect, through woodland clearance which affects the habitat, predation by cats, and collisions with windows, buildings and cars. Only the first of these has the potential to seriously affect populations, but given the huge geographical spread of P. c. abietinus and P. c. tristis, and woodland conservation policies in the range of P. c. collybita, the chiffchaff's future seems assured.[65]

    Status

    The common chiffchaff has an enormous range, with an estimated global extent of 10 million square kilometres (3.8 million square miles) and a population of 60–120 million individuals in Europe alone. Although global population trends have not been quantified, the species is not believed to approach the thresholds for the population decline criterion of the IUCN Red List (that is, declining more than 30 percent in ten years or three generations). For these reasons, the species is evaluated as "least concern".[1]

    None of the major subspecies is under threat, but exsul, as noted above, is probably extinct. There is a slow population increase of common chiffchaff in the Czech Republic.[66] The range of at least P. c. collybita seems to be expanding, with northward advances in Scotland, Norway and Sweden and a large population increase in Denmark.[43]

    References

    1. ^ a b BirdLife International. (2019). "Phylloscopus collybita". IUCN Red List of Threatened Species. 2019: e.T103843725A155613186. doi:10.2305/IUCN.UK.2019-3.RLTS.T103843725A155613186.en. Retrieved 7 October 2021.
    2. ^ White, Gilbert (1789). The Natural History and Antiquities of Selborne, in the County of Southampton. London: Printed by T. Bensley, for B. White and Son. pp. 44–45.
    3. ^ Vieillot, Louis Jean Pierre (1817). Nouveau dictionnaire d'histoire naturelle, appliquée aux arts, à l'agriculture, à l'économie rurale et domestique, à la médecine, etc (in French). Vol. 11 (Nouvelle édition ed.). Paris: Deterville. p. 235.
    4. ^ Mayr, Ernst; Cottrell, G. William, eds. (1986). Check-list of Birds of the World. Vol. 11. Cambridge, Massachusetts: Museum of Comparative Zoology. p. 229.
    5. ^ Boie, Friedrich (1826). "Generalübersicht der ornithologischen Ordnungen Familien und Gattugen". Isis von Oken (in German). 19. col. 972.
    6. ^ Alström, Per; Ericson, Per G.P.; Olsson, Urban; Sundberg, Per (2006). "Phylogeny and classification of the avian superfamily Sylvioidea". Molecular Phylogenetics and Evolution. 38 (2): 381–397. doi:10.1016/j.ympev.2005.05.015. PMID 16054402.
    7. ^ a b c d e f g h Baker, Kevin (1997). Warblers of Europe, Asia and North Africa (Helm Identification Guides). London: Helm. pp. 256–259. ISBN 978-0-7136-3971-1.
    8. ^ For instance in: Rothschild, Walter (1905). "Birds". In Page, William Henry (ed.). The Victoria History of the County of Buckinghamshire. Vol. 1. p. 132.
    9. ^ Clement, P.; Helbig, Andreas J. (1998). "Taxonomy and identification of chiffchaffs in the Western Palearctic". British Birds. 91: 361–376.
    10. ^ a b c d Sangster, George; Knox, Alan G.; Helbig, Andreas J.; Parkin, David T. (2002). "Taxonomic recommendations for European birds". Ibis. 144 (1): 153–159. doi:10.1046/j.0019-1019.2001.00026.x.
    11. ^ Hansson, MC; Bensch, S; Brännström, O (2000). "Range expansion and the possibility of an emerging contact zone between two subspecies of Chiffchaff Phylloscopus collybita ssp". Journal of Avian Biology. 31 (4): 548–558. doi:10.1034/j.1600-048X.2000.1310414.x.
    12. ^ a b Clement 1995, pp. 16–18.
    13. ^ Dubois, Phillipe; Duquet, M. (2008). "Further thoughts on Siberian Chiffchaffs". British Birds. 101: 149–150.
    14. ^ Dubois, Phillipe (2010). "Presumed 'brevirostris'-type Common Chiffchaffs wintering in Jordan". British Birds. 103: 406–407.
    15. ^ Dean, Alan; Bradshaw, Colin; Martin, John; Stoddart, Andy; Walbridge, Grahame (2010). "The status in Britain of 'Siberian Chiffchaff'". British Birds. 103: 320–337.
    16. ^ Clement 1995, pp. 18–20.
    17. ^ a b c d Martens, Von J. (1983). "Ringförmige Arealüberschneidung und Artbildung beim Zilpzalp, Phylloscopus collybita". Journal of Zoological Systematics and Evolutionary Research (in German). 20 (2): 82–100. doi:10.1111/j.1439-0469.1983.tb00254.x.
    18. ^ a b c d e f g Helbig, Andreas J.; Martens, Jochen; Seibold, I.; Henning, F.; Schottler, B; Wink, Michael (1996). "Phylogeny and species limits in the Palearctic Chiffchaff Phylloscopus collybita complex: mitochondrial genetic differentiation and bioacoustic evidence" (PDF). Ibis. 138 (4): 650–666. doi:10.1111/j.1474-919X.1996.tb04767.x.
    19. ^ Schubert, M (1982). "Zur Lautgebung mehrerer zentralasiatischer Laubsänger-Arten (Phylloscopus; Aves, Sylviidae)". Mitteilungen aus dem Zoologischen Museum Berlin (in German). 58: 109–128.
    20. ^ a b Martens, Jochen; Meincke, C (1989). "Der sibirische Zilpzalp (Phylloscopus collybita tristis): Gesang und Reaktion einer mitteleuropäischen Population im Freilandversuch". Journal für Ornithologie (in German). 130 (4): 455–473. doi:10.1007/BF01918465. S2CID 25216705.
    21. ^ Marova, I. M.; Leonovich, V. V. (1993). "[Hybridization between Siberian (Phylloscopus collybita tristis) and East European (Ph. collybita abietinus) Chiffchaffs in the area of sympatry.]". Sbornik Trudov Zoologicheskogo Muzeya, Moskovskogo Gosudarstvennogo Universiteta (in Russian). 30: 147–163.
    22. ^ Svensson, Lars (2001). "The correct name of the Iberian Chiffchaff Phylloscopus ibericus Ticehurst 1937, its identification and new evidence of its winter grounds". Bulletin of the British Ornithologists' Club. 121: 281–296.
    23. ^ a b c Salomon, Marc (1989). "Song as a possible reproductive isolating mechanism between two parapatric forms. The case of the chiffchaffs Phylloscopus c. collybita and P. c. brehmii in the western Pyrenees". Behaviour. 111 (1–4): 270–290. doi:10.1163/156853989X00709.
    24. ^ Balmori, A.; Cuesta, M.Á.; Caballero, J.M. (2002). "Distribución de los mosquiteros ibérico (Phylloscopus brehmii) y europeo (Phylloscopus collybita) en los bosques de ribera de Castilla y León (España)" (PDF). Ardeola (in Spanish). 49 (1): 19–27.
    25. ^ a b Salomon, Marc; Hemim, Y. (1992). "Song variation in the Chiffchaffs (Phylloscopus collybita) of the western Pyrenees – the contact zone between collybita and brehmii forms". Ethology. 92 (4): 265–282. doi:10.1111/j.1439-0310.1992.tb00965.x.
    26. ^ Salomon, Marc; Bried, J.; Helbig, Andreas J.; Riofrio, J. (1997). "Morphometric differentiation between male Common Chiffchaffs, Phylloscopus [c.] collybita Vieillot, 1817, and Iberian Chiffchaffs, P. [c.] brehmii Homeyer, 1871, in a secondary contact zone (Aves: Sylviidae)". Zoologischer Anzeiger. 236: 25–36.
    27. ^ a b Helbig, Andreas J.; Salomon, Marc; Bensch, S.; Seibold, I. (2001). "Male-biased gene flow across an avian hybrid zone: evidence from mitochondrial and microsatellite DNA". Journal of Evolutionary Biology. 14 (2): 277–287. doi:10.1046/j.1420-9101.2001.00273.x. S2CID 53468357.
    28. ^ a b c d Collinson, J. Martin; Melling, Tim (April 2008). "Identification of vagrant Iberian Chiffchaffs - pointers, pitfalls and problem birds". British Birds. 101 (4): 174–188.
    29. ^ Helbig, Andreas J.; Salomon, Marc; Wink, Michael; Bried, Joël (1993). "Absence de flux genique mitochondrial entre le Pouillots "veloces" medio-européen et ibérique (Aves: Phylloscopus collybita, P. (c.) brehmii); implications taxonomiques. Résultats tirés de la PCR et du séquencage d'ADN" (PDF). Comptes rendus de l'Académie des Sciences. series III (in French). 316: 205–210.
    30. ^ Clement 1995, pp. 64–65.
    31. ^ Clement 1995.
    32. ^ a b Simms, Eric (1985). British Warblers. New Naturalist Series. London: Collins. pp. 286, 310. ISBN 978-0-00-219810-3.
    33. ^ Martens, Jochen; Hänel, Sabine (1981). "Gesangformen und Verwandtschaft der asiatischen Zilpzalpe Phylloscopus collybita abietinus und Ph. c. sindianus". Journal für Ornithologie (in German). 122 (4): 403–427. doi:10.1007/BF01652928. S2CID 36030137.
    34. ^ Cramp, Stanley; et al., eds. (1992). "Phylloscopus sindianus Mountain Chiffchaff". Handbook of the Birds of Europe the Middle East and North Africa. The Birds of the Western Palearctic. Vol. VI: Warblers. Oxford: Oxford University Press. pp. 605–612 [606, 611]. ISBN 978-0-19-857509-2.
    35. ^ a b Cocker, Mark; Mabey, Richard (2005). Birds Britannica. London: Chatto & Windus. pp. 378–379. ISBN 978-0-7011-6907-7.
    36. ^ Tiltaltti in Glosbe.
    37. ^ Terres, John K. (1980). The Audubon Society encyclopedia of North American birds. New York: Alfred A. Knopf, Inc. p. 1001. ISBN 978-0-517-03288-6.
    38. ^ Clement 1995, p. 59.
    39. ^ Clement 1995, pp. 13–14.
    40. ^ Clement 1995, pp. 15–16.
    41. ^ a b Mullarney, Killian; Svensson, Lars, Zetterstrom, Dan; Grant, Peter. (1999). Birds of Europe. London. HarperCollins. pp. 304–306 ISBN 0-00-219728-6
    42. ^ Clement 1995, p. 26.
    43. ^ a b c d e Snow, David; Perrins, Christopher M., eds. (1998). The Birds of the Western Palearctic concise edition. Vol. 2: Passerines. Oxford: Oxford University Press. pp. 1337–1339. ISBN 978-0-19-854099-1.
    44. ^ Clement 1995, p. 30.
    45. ^ Clement 1995, pp. 44–45.
    46. ^ Clement 1995, pp. 52–54.
    47. ^ Clement 1995, pp. 40–43.
    48. ^ Clement 1995, pp. 80–84.
    49. ^ Clement 1995, p. 74.
    50. ^ Rodrigues, Marcos (1996). "Song activity in the chiffchaff: territorial defence or mate guarding?". Animal Behaviour. 51 (3): 709–716. doi:10.1006/anbe.1996.0074. S2CID 53189826.
    51. ^ Clement 1995, p. 80.
    52. ^ Clement 1995, pp. 84–88.
    53. ^ Clement 1995, pp. 90–92.
    54. ^ Clement 1995, pp. 92–95.
    55. ^ Clement 1995, pp. 95–100.
    56. ^ Clement 1995, pp. 102–103.
    57. ^ Clement 1995, pp. 100–102.
    58. ^ Clement 1995, p. 56.
    59. ^ Clement 1995, p. 58.
    60. ^ Clement 1995, pp. 120–121.
    61. ^ Johnsgard, Paul A. (1997). The Avian Brood Parasites: Deception at the Nest. Oxford University Press. p. 196. ISBN 978-0-19-511042-5.
    62. ^ Moksnes, Arne; Roskaft, Eivin (January–March 1992). "Responses of some rare cuckoo hosts to mimetic model cuckoo eggs and to foreign conspecific eggs". Ornis Scandinavica. 23 (1): 17–23. doi:10.2307/3676422. JSTOR 3676422.
    63. ^ "Cork, Susan C, Grant Report - SEPG 1695". The prevalence of nematode parasites in transcontinental songbirds. British Ecological Society. Archived from the original on 2007-11-21. Retrieved 2007-12-28.
    64. ^ Jaenson, Thomas G.T.; Jensen, Jens-Kjeld (May 2007). "Records of ticks (Acari, Ixodidae) from the Faroe Islands" (PDF). Norwegian Journal of Entomology. 54: 11–15.
    65. ^ Clement 1995, p. 121.
    66. ^ (in Czech) Budníček menší (Phylloscopus collybita). Česká společnost ornitologická (Czech Society for Ornithology), accessed 20 April 2009
    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Wikipedia authors and editors
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia EN

    Common chiffchaff: Brief Summary

    provided by wikipedia EN

    The common chiffchaff (Phylloscopus collybita), or simply the chiffchaff, is a common and widespread leaf warbler which breeds in open woodlands throughout northern and temperate Europe and the Palearctic.

    It is a migratory passerine which winters in southern and western Europe, southern Asia and north Africa. Greenish-brown above and off-white below, it is named onomatopoeically for its simple chiff-chaff song. It has a number of subspecies, some of which are now treated as full species. The female builds a domed nest on or near the ground, and assumes most of the responsibility for brooding and feeding the chicks, whilst the male has little involvement in nesting, but defends his territory against rivals, and attacks potential predators.

    A small insectivorous bird, it is subject to predation by mammals, such as cats and mustelids, and birds, particularly hawks of the genus Accipiter. Its large range and population mean that its status is secure, although one subspecies is probably extinct.

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Wikipedia authors and editors
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia EN

    Ĉifĉafo ( Esperanto )

    provided by wikipedia EO

    La ĈifĉafoFrua filoskopo (Phylloscopus collybita) estas komuna kaj disvastigata filoskopo kiu reproduktiĝas en malfermaj arbaroj de norda kaj moderklimata Eŭropo kaj Azio. Ĝi malofte videblas (verdeca meze de verdaj folioj), kaj tre malfacile distingeblas aspekte de la aliaj Filoskopoj, sed ĝi tre facile rekoneblas per sia (la virbirdo) kanto: ripeteca "ĉik-ĉak" aŭ “sib-sab” similanta bruon de moneroj, kiujn oni ĵetus vice kiel por nombri ilin. De tiu rekonebla kanto devenas la onomatopea nomo de la specio, simila al tiu en angla, germana, bretona, hungara, litova, pola, slovaka kaj aliaj lingvoj.

    Ĝi estas, en Eŭropo, la migranta birdo plej frue alvenanta (en norda Francio proksimume la 20-an de marto), kio kialas pri la dua alternativa nomo, Frua filoskopo.

    Ĝi estas migranta paserina birdo kiuj vintras en suda kaj okcidenta Eŭropo, suda Azio kaj norda Afriko. Verdecbruna supre kaj blankeca sube, ĝi preferinde ricevas sian nomon anstataŭ pro la aspekto pro la onomatopeo de sia simpla ĉifĉafa kanto. Ĝi havas multajn subspeciojn, kelkaj el kiuj estas nuntempe traktataj kiel plenaj specioj. La ino konstruas kupolan neston sur aŭ ĉe grundo, kaj respondecas pri plej parto de la zorgado kaj manĝigado de la idoj, dum la masklo havas malmultan implicon en reproduktado, sed defendas sian teritorion kontraŭ rivaloj, kaj eĉ atakas eventualajn predantojn.

    Ĝi estas malgranda (11 cm longa) insektovora birdo, kaj estas objekto de predado fare de mamuloj, kiel katoj kaj musteledoj, kaj birdoj, ĉefe akcipitroj de la genro Accipiter. Ili povas akiri ankaŭ eksterajn aŭ internajn parazitojn. Ties granda teritorio kaj populacio implicas, ke ties statuso estas sekura, kvankam almenaŭ unu subspecio estas probable formortinta.

    Taksonomio

    La brita naturalisto Gilbert White estis unu el la unuaj kiuj sukcesis separi la similaspektajn Ĉifĉafon, Fitison kaj Arbarfiloskopon pro ties kantoj, kiel li detalis en 1789 en sia verko The Natural History and Antiquities of Selborne,[1] sed la Ĉifĉafo estis unuafoje formale priskribita kiel Sylvia collybita de franca ornitologo Louis Vieillot en 1817 en sia Nouvelle Dictionnaire d'Histoire Naturelle.[2]

    Priskribita de la germana zoologo Heinrich Boie en 1826, la genro Phylloscopus enhavas ĉirkaŭ 50 speciojn de malgrandaj insektovoraj malnovmondaj kiuj estas ĉu verdacaj ĉu brunecaj supre kaj flavecaj, blankecaj aŭ sablokoloraj sube. Tiu genro estis iam parto de la familio de Silviedoj, sed ĝi estis lastatempe disigita kiel separata familio de Filoskopedoj.[3] La plej proksimaj parencoj de la Ĉifĉafo, krom la iamaj subspecioj, estas grupo de filoskopoj kies simileco ne havas kronostriojn, flavajn pugojn aŭ evidentajn flugilstriojn; ili estas la Fitiso, la Montfitiso, la Arbafiloskopo kaj la Senkolora filoskopo.[4]

    La Ĉifĉafo havas tri ankoraŭ komune akceptatajn subspeciojn, kune kun kelkaj el la Iberia Duoninsulo, la Kanarioj, kaj la Kaŭkazo kiuj estas nuntempe plej ofte traktataj kiel plenaj specioj.[5][6]

    Subspecioj

     src=
    Skiza spektrogramo komparanta alvokojn de, el maldekstro dekstren, la subspeciojn collybita, abietinus kaj tristis.
    • P. c. collybita, la nomiga formo, reproduktiĝas en Eŭropo orienten al Pollando kaj Bulgario, kaj estas priskribata sube. Ĝi ĉefe vintras en sudo de sia reprodukta teritorio ĉirkaŭ la Mediteraneo kaj en Nordafriko.[4] Ĝi ampleksigis sian teritorion norden en Skandinavion ekde 1970 kaj proksimen de la suda bordo de la teritorio de P. c. abietinus.[7]
    • P. c. abietinus loĝas en Skandinavio kaj norda Rusio, kaj vintrumas el sudorienta Eŭropo kaj nordorienta Afriko orienten al Irako kaj okcidenta Irano. Ĝi estas intermeza laŭ aspekto inter P. c. tristis kaj P. c. collybita, ĉar estas griznuanca olivecverda supre kun pala flava superokula strio, kaj subaj partoj pli blankaj ol ĉe P. c. collybita,[8] sed ĝi havas tre similan voĉon al la nomiga subspecio.[4] Pro individua variado, povas esti malfacile separi P. c. abietinus kaj P. c. collybita for de ties ĉefaj reproduktaj kaj vintraj teritorioj.[8]
    • P. (c.) tristis, la Siberia ĉifĉafo, reproduktiĝas en Siberio oriente de la Rivero Peĉora kaj vintras en malalta Himalajo.[4] Ĝi estas senkoloreca subspecio, grizeca aŭ bruneca supre kaj blankeca sube, kun malmulta flavo en plumaro, kaj la sabloblankeca superokula strio estas ofte pli longa ol ĉe la okcidenta subspecio. Ĝi havas pli altatonan kanton suicicuisit kaj mallongan altatonan alvokon ĉiit.[8] Oni ofte konsideras ĝin plenan specion pro tie distingaj plumaro kaj voĉoj, similaj al tiuj de la P. s. sindianus ĉe tiuj aspektoj.[9][10] La nomiga P. c. collybita kaj la P. c. tristis ne rekonas unu la kanton de la alia.[11][12] Dum oni ne solvas la statuson de P. (c.) fulvescens, kiu troviĝas kie la teritorioj de P. c. abietinus kaj P. c. tristis koincidas kaj povas[13] aŭ ne povas [12] esti hibrido inter tiuj, tristis restas en P. collybita.[6]

    Iamaj subspecioj

    • P. ibericus, la Iberia ĉifĉafo estas pli brila, pli verdeca en pugo, kaj pli flava sube ol P. collybita,[4] kaj havas kanton tit-tit-tit-cŭii-cŭii. Ĝi nomiĝis dekomece P. brehmii, sed la tipa specimeno de tiu taksono ne estas Iberia ĉifĉafo.[14] Tiu specio troviĝas en Portugalio kaj Hispanio, okcidente de linio el okcidenta Pireneoj[15] tra la montoj de centra Hispanio al Mediteraneo; la Iberia kaj la Komuna ĉifĉafo kunvivas en mallarĝa zono laŭlonge de tiu linio.[16] Krom la plej norda sekcio, la preciza situo de la koincida zono ne estas bone dokumentata. Tiu specio estas longdistanca migranta, kaj vintrumas en Okcidenta Afriko. Ĝi diferenciĝas el P. c. collybita laŭ voĉo,[10][15][17] ekstera morfologio,[18] kaj sekvencoj de DNA.[10][19] Estas hibrido en la kontakta zono,[15][17][20], preskaŭ ĉiam inter masklo de P. ibericus kaj ino de P. c. collybita,[20] kaj hibridoj ŝajne montras grandan malfortigon;[19] inaj hibridoj ŝajne estas nefekundaj laŭ la Regulo de Haldane.[21] Pri la lasta aspekto, interesas noti, ke la Iberia ĉifĉafo ŝajne estas la plej malnova stirpo de ĉifĉafoj kaj estas tre distinga el la Komuna ĉifĉafo.[10]
     src=
    En tiu foto oni montras la historian teritorion de la formortinta Orientkanaria ĉifĉafo (P. canariensis exsul).
    • P. canariensis, la Kanaria ĉifĉafo estas nemigranta specio iam vivanta en la grandaj Kanarioj, kiu diferenciĝas el P. collybita pro morfologio, voĉo kaj genetikaj karakteroj, kaj kompreneble ne estas simpatria kun iu ajn alia ĉifĉafo. La nomiga okcidenta subspecio P. c. canariensis de El Hierro, La Palma, La Gomera, Tenerife kaj Gran Canaria estas pli malgranda ol la Komuna ĉifĉafo, kaj havas pli mallongajn, rondoformajn flugilojn.[10] Ĝi estas olivecbruna supre kaj havas senkolorajn bruston kaj flankojn;[4] ĝi havas tre profundan kanton ĉip-ĉiip-ĉiip-ĉip-ĉip-ĉiip kaj alvokon similan al la nomiga raso.[8] La orienta P. c. exsul de Lanzarote kaj eble Fuerteventura estis pli pala supre kaj malpli ruĝeca sube ol sia okcidenta parenco,[4] kaj havis pli akran alvokon;[8] ĝi povus esti distinga specio,[6] sed ĝi iĝis formortinta en 1986 almenaŭ, probable multe pli frue. La kialoj de ties formorto ne estas klaraj, sed ŝajne ĝi estis ĉiam malabunda kaj surloka, vivante nur en la Valo Haria de Lanzarote.[22]
    • P. sindianus, la Montoĉifĉafo, troviĝas en Kaŭkazo (P. s. lorenzii) kaj Himalajo (P. s. sindianus), kaj estas altituda migranto, kiu moviĝas al pli malaltaj niveloj vintre. La nomiga subspecio estas simila al P. c. tristis, sed kun pli fajna malhela beko, pli brunaj supraj partoj kaj sablokoloraj flankoj; ties kanto estas preskaŭ identa al P. collybita, sed la alvoko estas malforta psiŭ. P. s. lorenzii estas pli forta kaj malhelbruna ol la nomiga raso;[4] ĝi estas simpatria kun la Komuna ĉifĉafo en malgranda areo de Okcidenta Kaŭkazo, sed interreproduktado okazas rare, se okazas.[9] La Montoĉifĉafo diferenciĝas el tristis pro voĉo,[9][23] ekstera morfologio,[24] kaj sekvencoj de DNA.[10] Ties du subspecioj ŝajne estas distingaj laŭvoĉe,[9] kaj ankaŭ montras ioman diferencon en sekvencoj de DNA;[10] ili restas kiel subspecioj atendante plian studon.[6]

    Etimologio

    La ĉefa nomo de la Ĉifĉafo estas onomatopea, aluda al la ripeteca ĉifĉafa kanto de la eŭropa subspecio.[25] Estas similaj nomoj en angla “Chiffchaff” kaj en kelkaj aliaj eŭropaj lingvoj, kiel la nederlanda Tjiftjaf kaj la germana Zilpzalp kaj kimra siff-saff. La scienca nomo uzas du radikojn de la antikva greka; Phylloscopus devenas el fyllon/φυλλον, "folio", kaj skopeo/σκοπεω, "rigardi" aŭ "vidi",[26] ĉar tiu genro enhavas speciojn kiuj dediĉas multon de sia tempo al manĝoserĉado en arboj, dum collybita estas koruptado de kollubistes, "monŝanĝisto", ĉar ties kanto sonas kiel monerbruo.[25]

    Priskribo

    La Ĉifĉafo estas malgranda, diketa, 10–12 cm longa filoskopo. La masklo pezas 7–8 g kaj la ino 6–7 g. Printempa plenkreskulo de la okcidenta subspecio P. c. collybita havas brunnuancajn grizverdecajn suprajn partojn, blankecajn subajn partojn kiuj iĝas pli flavecaj en flankoj, kaj mallongan blankecan superokulan strion. Ĝi havas malhelajn krurojn, fajnan malhelan bekon, kaj mallongajn flugilplumojn (elstare de la falditaj flugiloj). Dum la plumaro eluziĝas, ĝi iĝas pli senkolora kaj bruna, kaj perdiĝas la flava koloro de flankoj, sed post la reprodukta sezono estas longa kaj kompleta plumoŝanĝo antaŭ migrado.[8] La junuloj estas pli brunaj supre ol plenkreskuloj, kun flavablankecaj subaj partoj, sed post plumoŝanĝado dum 10 semajnoj ili akiras sian unuan plumaron. Post plumoŝanĝo, kaj plenkreskuloj kaj junuloj havas pli brilajn kaj verdajn suprajn partojn kaj pli palajn superokulajn striojn.[8]

     src=
    Nomiga subspecio
    P. c. collybita

    Tiu filoskopo ricevas sian nomon el sia simpla distinga kanto, ripeteca gaja ĉif-ĉaf. Tiu kanto estas unu el la unuaj birdosignoj kiuj indikas ke printempo revenis. Ties alvoko estas hŭiit, malpli dusilaba ol la huŭiit de la Fitiso aŭ ol la hu-it de la Montfitiso.[27]

    La kanto diferenciĝas el tiu de la Iberia ĉifĉafo, kiu havas pli mallongan ĝap ĝap ĝap ŭip ŭip ĉittiĉittiĉiittiĉitta. Tamn povas esti miksitaj kantantoj pro hibridada zono kaj krome povas esti malfacile atribui la specion.[20]

    Kiam ne kantante, la Ĉifĉafo povas estas malfacile distingebla el la aliaj filoskopoj havantaj verdecajn suprajn partojn kaj blankecajn subajn partojn, ĉefe la Fitiso. Tamen, tiu specio havas pli longajn unuarangajn plumojn, pli brilan aspekton kaj ĝenerale pli palajn krurojn. La Montfitiso (P. bonelli) povas esti konfuzata kun la orienta ĉifĉafa subspecio tristis, sed ĝi havas senmarkan vizaĝon kaj verdon en flugiloj.[8] Krome la Ĉifĉafo havas ankaŭ rondoformajn flugilojn dumfluge, kaj diferencigan vostomovon konsistan je subigo kaj poste svingeto, kio distingas ĝin el aliaj specioj de Phylloscopus[28] kaj kialas pro la nomo de "vostosvingisto" kiun ricevas la specio en Barato.[22]

    Eble plej malfacile estas distingi nekantantajn birdojn de la nomiga subspecio el Iberia ĉifĉafo en naturo. En Britio kaj Nederlando, ĉiuj akceptitaj vidaĵoj de vagantoj de Iberia Ĉifĉafo estis de kantantaj maskloj.[20]

    Distribuado kaj vivejo

     src=
    Subspecio P. c. tristis en Delhi.

    Tiu palearktisa birdo reproduktiĝas en Eŭropo kaj Azio orienten al orienta Siberio kaj norden ĝis ĉirkaŭ 70oN, krom izolataj populacioj en nordokcidenta Afriko, norda kaj okcidenta Turkio kaj nordokcidenta Irano.[8] Ĝi estas migranta, sed ĝi estas unu el la unuaj paserinaj birdoj kiuj revenas al siaj reproduktaj areoj printempe kaj inter la lastaj kiuj foriras fine de aŭtuno.[27][28] Dum la reprodukta sezono ĝi estas birdo de malfermaj arbaroj kun kelkaj altaj arboj kaj grundotavolo taŭga por nestumado. Tiuj arboj estas tipe almenŭ 5 m altaj, kun subkreskaĵaro de herboj, filikoj, urtikoj aŭ similaj plantoj. Ties reprodukta biotopo estas tre specifa, kaj ili ne kunhavas ĝin eĉ kun la parencoj; ekzemple, la Fitiso (P. trochilus) preferas pli junajn arbojn, dum la Arbarfiloskopo (P. sibilatrix) preferas malpli subkreskaĵaro.[8] Vintre la Ĉifĉafo uzas pli ampleksan gamon de biotopoj inklude de arbustaro, kaj ĝi ne estas tiom dependa de arboj. Ĝi troviĝas ofte ĉe akvo, malkiel la Fitiso kiu toleras pli sekajn habitatojn. Estas pliiĝanta tendenco vintri en okcidenta Eŭropo pli norde ol la tradiciaj areoj, ĉefe en suda marbordo de Anglio kaj la milda urba mikroklimato de Londono.[8] Tiuj trovintrumantaj Ĉifĉafoj inkludas kelkajn vizitantojn de la orientaj subspecioj abietinus kaj tristis, kaj ne certe ĉiuj tiuj birdoj reproduktiĝis surloke, kvankam kelkajn sendube.[28]

    Kutimaro

    Teritorio

     src=
    Siberia ĉifĉafo ĉe Hodal, Barato.

    La masklo de Ĉifĉafo estas tre teritoriema dum la reprodukta sezono, kun kerna teritorio tipe de 20 m², kiu estas arde defendata kontraŭ aliaj maskloj. Ankaŭ aliaj malgrandaj birdoj povas esti atakataj. La masklo estas scivolema kaj sentima, kaj atakas eĉ danĝerajn predantojn kiel Ermeno se ili alproksimiĝas al la nesto, kaj sakme la ovoŝtelantojn kiel la Eŭrazia garolo.[8] Lia kanto el favorata elstara ripozejo ŝajne estas uzata por averti pri la starigita teritorio kaj kontakti inon, pli ol kiel patra gvardostrategio.[29]

    Trans la kerna teritorio, estas pli larĝa manĝoteritorio kiu varias laŭgrande, sed tipe dekobla aŭ plie la areon de la reprodukta teritorio. Oni supozas, ke la ino havas pli grandan manĝoteritorion ol la masklo.[8] Post kiam la reproduktado finis, tiu specio abandonas sian teritorion, kaj povas kuniĝi laŭ malgrandaj aroj kun alliaj filoskopoj antaŭ migrado.[28]

    Reproduktado

    La masklo de Ĉifĉafo revenas al sia reprodukta teritorio du aŭ tri semajnojn antaŭ la ino kaj tuj ekkantas por fondi sian posedon kaj allogi inon. Kiam ino estas lokigita, la masklo uzas malrapidan papiliecan flugon kiel parto de la pariĝa ceremonio, sed kiam jam la paro estis certigita, aliaj inoj estos forpelitaj el la teritorio. La masklo apenaŭ zorgas pri la nestumado krom la defendo de la teritorio.[8] La ino konstruas neston sur aŭ ĉe grundo en kaŝita situo inter rubusoj, urtikoj aŭ alia densa malalta vegetaĵaro. La kupolnesto havas flankan enirejon kaj estas konstruata el aspra plantomaterialo kiel mortaj folioj kaj herboj, kun pli fajna materialo uzata en la interno antaŭ aldono de kovrado de plumoj. La tipa nesto estas 12.5 cm alta kaj 11 cm larĝa.[8]

    La ovodemetado estas de 2 al 7 (plej ofte 5 aŭ 6) kremokolorajn ovojn kiuj havas etajn ruĝecajn, purpurajn aŭ nigrecajn punktojn kaj estas ĉirkaŭ 1.5 cm longaj kaj 1.2 cm larĝaj. Ili estas kovataj de la ino dum 13–14 tagoj antaŭ eloviĝo.[8] La ino kovas kaj manĝigas la idojn dum pluaj 14–15tagoj antaŭ elnestiĝo. La masklo rare partoprenas en manĝigado, kvankam tio okazas foje, ĉefe kiam malbona vetero limigas insektodisponeblon aŭ se la ino malaperas. Post elnestiĝo la junuloj restas ĉe la nesto dum 3 aŭ 4 semajnoj kaj estas manĝigataj de kaj ripozas ĉe la ino, kvankam tio malpliiĝas post proksimume la unuaj 14 tagoj. Norde de la teritorio estas tempo por nur 1 ovodemetado, pro la mallonga somero, sed dua ovodemetado estas komuna en centraj kaj sudaj areoj.[8]

    Kvankam paroj restas kune dum la reprodukta sezono kaj la poligamio estas nekomuna, eĉ se la masklo kaj la ino revenas al la sama loko venontjare ne estas ŝajna rekono aŭ fideleco. Interreproduktado kun aliaj specioj, krom tiuj iam konsiderataj subspecioj de P. collybita, estas rara, sed oni konas kelkajn ekzemplojn de hibridiĝo kun la Fitiso. Tiaj hibridoj faras miksitajn kantojn, sed nur tio ne estas sufiĉa pruvo de interspeca reproduktado.[8]

    Manĝo

    Kiel plej parto de silviedoj kaj filoskopedoj, ankaŭ tiu malgranda spcio estas insektovora, kiu moviĝas konstante inter foliaro aŭ dummallonge ŝvebas. Ili manĝas insektojn, ĉefe muŝojn, el pli da 50 familioj, kaj aliajn malgrandajn kaj mezgrandajn senvertebrulojn. Ili manĝas la ovojn kaj larvojn de papilioj kaj tineoj, ĉefe tiujn de la Vintra tineo.[8] Oni ĉirkaŭkalkulas, ke la Ĉifĉafo bezonas ĉirkaŭ unu trionon de sia pezo en insektoj ĉiutage, kaj ili manĝas preskaŭ konstante aŭtune por havi kroman grason kiel “benzino” por la longa migroflugo.[8]

    Predantoj kaj minacoj

    Kiel ĉe plej parto de malgrandaj birdoj, mortindico en la unua vivojaro estas alta, sed oni vidas kutime plenkreskulojn 3 al 4jaraĝajn, kaj la vidaĵoj atingas ĝis pli da 7jaraĝajn. Ovoj, idoj kaj junuloj de tiu grundonestumanta specio estas predataj de Ermenoj, Musteloj kaj Korvedoj kiel la Eŭropa pigo, kaj plenkeskuloj estas ĉasataj de rabobirdoj, ĉefe de Akcipitredoj. Malgrandaj birdoj estas ankaŭ suferantaj de malbona vetero, ĉefe dum migrado, sed ankaŭ dum reproduktado kaj ĉe vintrejoj.[8]

    La Ĉifĉafo estas eventuale gastiganto de nestoparazitaj kukoloj, inklude la komunan kaj la pli raran specion Horsfilda kukolo,[30] sed ĝi rekonas kaj forpelas neimitajn ovojn kaj estas tiele nur rare sukcese nestoparazitita.[31] Kiel aliaj paserinoj, la Ĉifĉafo povas ankaŭ akiri intestajn nematodojn parazitajn kaj eksterajn iksodojn.[32][33]

    La ĉefa efekto de homoj sur tiu specio estas nerekta, tra arbarklarigado kiu damaĝas la habitaton, predadon fare de katoj, kaj kolizioj kontraŭ fenestroj, konstruaĵoj kaj aŭtoj. Nur la unua el tiuj havas povon grave endanĝerigi populaciojn, sed pro la ampleksa geografia disvastigo de la P. c. abietinus kaj de la P. c. tristis, kaj arbarkonservada politiko en la teritorio de la P. c. collybita, la futuro de la Ĉifĉafo ŝajnas sekura.[8]

    Statuso

    La ĉifĉafo havas enorman teritorion, kun ĉirkaŭkalkulita etendo de 10 milionoj da km² kaj populacion de 60–120 milionoj da individuoj nur en Eŭropo. Kvankam la tutmonda populacio ne estis kalkulita, oni supozas, ke tiu specio ne alproksimiĝas al kriterioj por malpliiĝo de la Ruĝa Listo de IUCN kaj pro tio la specio estas konsiderata kiel "Malplej zorgiga".[34]

    Neniu el la gravaj subspecioj de tiu specio estas sub minaco, sed exsul, kiel jam menciate, estas probable formortinta. Estas malrapida populacipliiĝo de la ĉifĉafo en Ĉeĥio[35]. La teritorio de almenaŭ P. c. collybita ŝajne etendiĝas, kaj okazas nordenaj antaŭeniroj en Skotio, Norvegio kaj Svedio kaj granda populacio pliiĝas en Danio[28].

    Notoj kaj referencoj

    1. White, Gilbert. (1887) The Natural History and Antiquities of Selborne. London: Cassell & Company, p. 38–39. OCLC 3423785.
    2. (france) Vieillot, Louis Jean Pierre (1817): Nouvelle Dictionnaire d'Histoire Naturelle nouvelle édition, 11, 235.
    3. Alström, Per; Ericson, Per G.P.; Olsson, Urban & Sundberg, Per (2006): Phylogeny and classification of the avian superfamily Sylvioidea. Molecular Phylogenetics and Evolution 38(2): 381–397. COI:10.1016/j.ympev.2005.05.015
    4. 4,0 4,1 4,2 4,3 4,4 4,5 4,6 4,7 Baker, Kevin. (1997) Warblers of Europe, Asia and North Africa (Helm Identification Guides). London: Helm, p. 256–259. ISBN 0713639717.
    5. Clement, P. & Helbig, Andreas J. (1998): Taxonomy and identification of chiffchaffs in the Western Palearctic. British Birds 91: 361–376.
    6. 6,0 6,1 6,2 6,3 Sangster, George; Knox, Alan G.; Helbig, Andreas J. & Parkin, David T. (2002):Taxonomic recommendations for European birds. Ibis 144(1): 153–159. COI:10.1046/j.0019-1019.2001.00026.x ]
    7. (2000) “Range expansion and the possibility of an emerging contact zone between two subspecies of Chiffchaff Phylloscopus collybita ssp”, Journal of Avian Biology 31, p. 548–558. doi:10.1034/j.1600-048X.2000.1310414.x.
    8. 8,00 8,01 8,02 8,03 8,04 8,05 8,06 8,07 8,08 8,09 8,10 8,11 8,12 8,13 8,14 8,15 8,16 8,17 8,18 8,19 8,20 8,21 Clement, Peter. (1995) The Chiffchaff. London: Hamlyn. ISBN 0600579786.
    9. 9,0 9,1 9,2 9,3 (germane) Martens, Jochen (1982): Ringförmige Arealüberschneidung und Artbildung beim Zilpzalp, Phylloscopus collybita. Das lorenzii-Problem. Zeitschrift für Zoologische Systematik und Evolutionsforschung 20: 82–100.
    10. 10,0 10,1 10,2 10,3 10,4 10,5 10,6 Helbig, Andreas J.; Martens, Jochen; Seibold, I.; Henning, F.; Schottler, B; Wink, Michael (1996): Phylogeny and species limits in the Palearctic Chiffchaff Phylloscopus collybita complex: mitochondrial genetic differentiation and bioacoustic evidence. Ibis 138 (4): 650–666 Plena teksto
    11. Schubert, M. (1982): Zur Lautgebung mehrerer zentralasiatischer Laubsänger-Arten (Phylloscopus; Aves, Sylviidae). Mitteilungen aus dem Zoologischen Museum Berlin 58: 109–128.
    12. 12,0 12,1 Martens, Jochen; Meincke, C. (1989): Der sibirische Zilpzalp (Phylloscopus collybita tristis): Gesang und Reaktion einer mitteleuropäischen Population im Freilandversuch. Journal für Ornithologie 130 (4): 455–473. [germane kun angla resumo] DOI 10.1007/BF01918465
    13. (ruse) Marova, I. M. & Leonovich, V. V. (1993) [Hybridization between Siberian (Phylloscopus collybita tristis) and East European (Ph. collybita abietinus) Chiffchaffs in the area of sympatry.] Sbornik Trudov Zoologicheskogo Muzeya, Moskovskogo Gosudarstvennogo Universiteta 30: 147–163.
    14. (2001) “The correct name of the Iberian Chiffchaff Phylloscopus ibericus Ticehurst 1937, its identification and new evidence of its winter grounds”, Bulletin of the British Ornithologists' Club 121, p. 281–296.
    15. 15,0 15,1 15,2 Salomon, Marc (1989): Song as a possible reproductive isolating mechanism between two parapatric forms. The case of the chiffchaffs Phylloscopus c. collybita and P. c. brehmii in the western Pyrenees. Behaviour 111 (1–4): 270–290.
    16. Balmori, Alfonso; Cuesta, Miguel Ángel; Caballero, José María (2002): Distribución de los mosquiteros ibérico (Phylloscopus brehmii) y europeo (Phylloscopus collybita) en los bosques de ribera de Castilla y León (España). [hispane kun angla resumo]. Ardeola 49(1): 19–27.
    17. 17,0 17,1 Salomon, Marc; Hemim, Y. (1992):Song variation in the Chiffchaffs (Phylloscopus collybita) of the western Pyrenees – the contact zone between collybita and brehmii forms. Ethology 92 (4): 265–282.
    18. Salomon, Marc; Bried, J.; Helbig, Andreas J.; Riofrio, J. (1997) Morphometric differentiation between male Common Chiffchaffs, Phylloscopus [c.] collybita Vieillot, 1817, and Iberian Chiffchaffs, P. [c.] brehmii Homeyer, 1871, in a secondary contact zone (Aves: Sylviidae). Zoologischer Anzeiger 236: 25–36.
    19. 19,0 19,1 Helbig, Andreas J.; Salomon, Marc; Bensch, S. & Seibold, I. (2001):Male-biased gene flow across an avian hybrid zone: evidence from mitochondrial and microsatellite DNA. Journal of Evolutionary Biology 14: 277–287. DOI 10.1046/j.1420-9101.2001.00273.x
    20. 20,0 20,1 20,2 20,3 (April 2008) “Identification of vagrant Iberian Chiffchaffs - pointers, pitfalls and problem birds”, British Birds 101 (4), p. 174–188.
    21. (france) Helbig, Andreas J.; Salomon, Marc; Wink, Michael; Bried, Joël (1993): Absence de flŭ genique mitochondrial entre le Pouillots "veloces" medio-européen et ibérique (Aves: Phylloscopus collybita, P. (c.) brehmii); implications taxonomiques. Résultats tirés de la PCR et du séquencage d'ADN. Les Comptes rendus de l'Académie des sciences 316: 205–210.
    22. 22,0 22,1 Simms, Eric. (1985) British Warblers (New Naturalist Series). Collins, p. 286, 310. ISBN 000219810X.
    23. (germane) Martens, Jochen; Hänel, Sabine (1981): Gesangformen und Verwandtschaft der asiatischen Zilpzalpe Phylloscopus collybita abietinus und Ph. c. sindianus. Journal für Ornithologie 122 (4): 403–427. [kun angla resumo] DOI 10.1007/BF01652928
    24. Cramp, Stanley. (ed.) (1992): The Birds of the Western Palearctic, Vol. 6. Oxford University Press, Oxford.
    25. 25,0 25,1 Cocker, Mark; Mabey, Richard. (2005) Birds Britannica. London: Chatto & Windus, p. 378–9. ISBN 0-7011-6907-9.
    26. Terres, John K.. (1980) The Audubon Society encyclopedia of North American birds. New York: Alfred A. Knopf, Inc. ISBN 0517032880.
    27. 27,0 27,1 Mullarney, Killian; Svensson, Lars, Zetterstrom, Dan; Grant, Peter. (1999). Birds of Europe. London. HarperCollins. pp. 304–306 ISBN 0-00-219728-6
    28. 28,0 28,1 28,2 28,3 28,4 Snow, David; Perrins, Christopher M (editors). (1998) The Birds of the Western Palearctic concise edition (2 volumes). Oxford: Oxford University Press. ISBN 0-19-854099-X. p1337–1339
    29. (March 1996) “Song activity in the chiffchaff: territorial defence or mate guarding?”, Animal Behaviour 51 (3), p. 709–716. doi:10.1006/anbe.1996.0074.
    30. Johnsgard, Paul A.. (1997) The Avian Brood Parasites: Deception at the Nest. Oxford University Press. ISBN 0195110420.
    31. (January - March 1992) “Responses of Some Rare Cuckoo Hosts to Mimetic Model Cuckoo Eggs and to Foreign Conspecific Eggs”, Ornis Scandinavica 23 (1), p. 17–23. doi:10.2307/3676422.
    32. Cork, Susan C, Grant Report - SEPG 1695. The prevalence of nematode parasites in transcontinental songbirds. British Ecological Society. Arkivita el la originalo je 2007-11-21. Alirita 2007-12-28.
    33. (May 2007) “Records of ticks (Acari, Ixodidae) from the Faroe Islands”, Norwegian Journal of Entomology. 54, p. 11–15.
    34. IUCN
    35. (ĉeĥe) Budníček menší (Phylloscopus collybita). Česká společnost ornitologická (Ĉeĥa Societo de Ornitologio), konsultita la 20an de aprilo 2009

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Vikipedio aŭtoroj kaj redaktantoj
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia EO

    Ĉifĉafo: Brief Summary ( Esperanto )

    provided by wikipedia EO

    La Ĉifĉafo aŭ Frua filoskopo (Phylloscopus collybita) estas komuna kaj disvastigata filoskopo kiu reproduktiĝas en malfermaj arbaroj de norda kaj moderklimata Eŭropo kaj Azio. Ĝi malofte videblas (verdeca meze de verdaj folioj), kaj tre malfacile distingeblas aspekte de la aliaj Filoskopoj, sed ĝi tre facile rekoneblas per sia (la virbirdo) kanto: ripeteca "ĉik-ĉak" aŭ “sib-sab” similanta bruon de moneroj, kiujn oni ĵetus vice kiel por nombri ilin. De tiu rekonebla kanto devenas la onomatopea nomo de la specio, simila al tiu en angla, germana, bretona, hungara, litova, pola, slovaka kaj aliaj lingvoj.

    Ĝi estas, en Eŭropo, la migranta birdo plej frue alvenanta (en norda Francio proksimume la 20-an de marto), kio kialas pri la dua alternativa nomo, Frua filoskopo.

    Ĝi estas migranta paserina birdo kiuj vintras en suda kaj okcidenta Eŭropo, suda Azio kaj norda Afriko. Verdecbruna supre kaj blankeca sube, ĝi preferinde ricevas sian nomon anstataŭ pro la aspekto pro la onomatopeo de sia simpla ĉifĉafa kanto. Ĝi havas multajn subspeciojn, kelkaj el kiuj estas nuntempe traktataj kiel plenaj specioj. La ino konstruas kupolan neston sur aŭ ĉe grundo, kaj respondecas pri plej parto de la zorgado kaj manĝigado de la idoj, dum la masklo havas malmultan implicon en reproduktado, sed defendas sian teritorion kontraŭ rivaloj, kaj eĉ atakas eventualajn predantojn.

    Ĝi estas malgranda (11 cm longa) insektovora birdo, kaj estas objekto de predado fare de mamuloj, kiel katoj kaj musteledoj, kaj birdoj, ĉefe akcipitroj de la genro Accipiter. Ili povas akiri ankaŭ eksterajn aŭ internajn parazitojn. Ties granda teritorio kaj populacio implicas, ke ties statuso estas sekura, kvankam almenaŭ unu subspecio estas probable formortinta.

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Vikipedio aŭtoroj kaj redaktantoj
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia EO

    Phylloscopus collybita ( Spanish; Castilian )

    provided by wikipedia ES

    El mosquitero común (Phylloscopus collybita)[3]​ es una especie de ave paseriforme de la familia Phylloscopidae propia de los bosques abiertos de las regiones templadas del norte de Europa y Asia. Posee una longitud aproximada de 10 cm, una envergadura de 15-21 cm, un peso de 6-9 g. Acostumbra un modo de vida solitario y se alimenta capturando insectos y arañas del follaje, en vuelo.

    Es un ave migratoria que inverna en el sur y el oeste de Europa, el sur de Asia y el norte de África específicamente en bosques de montaña y en matorrales de umbría.[4]​ Posee un color verde oliváceo con una zona cefálica más amarillenta y cuenta con más de cincuenta subespecies, algunas de las cuales son consideradas especies en sí.

    La hembra construye su nido cerca del suelo y asume la mayor parte de las responsabilidades de empollar y alimentar a los polluelos. Su nido es herbáceo, en cúpula, conteniendo de cinco a seis huevos puestos en una o dos nidadas, de abril a julio. A pesar de que el macho no participa mucho en la crianza, defiende su territorio contra sus rivales y ataca a posibles depredadores.

    Está sujeto a la depredación por parte de los mamíferos, como los gatos, mustélidos y otras aves, sobre todo de las rapaces del género Accipiter. Además puede adquirir parásitos externos e internos. Su amplia gama y población revela que su estado de conservación es seguro; sin embargo, una de sus subespecies está extinta probablemente.

    Taxonomía

    El naturalista británico Gilbert White fue una de las primeras personas en separar los mosquiteros de aspecto similar y a Phylloscopus trochilus de Phylloscopus sibilatrix por su canto, como se detallaba en 1789 en The Natural History of Selborne,[5]​ pero el mosquitero fue descrito formalmente como Sylvia collybita, por primera vez, por el ornitólogo francés Louis Vieillot en 1817 en su Nouvelle Dictionnaire d'Histoire Naturelle.[6]

    Descrito por el zoólogo alemán Heinrich Boie en 1826, el género Phylloscopus contiene alrededor de sesenta especies de pequeñas aves insectívoras del bosque del Viejo Mundo, las cuales pueden ser verdosas o cafés por encima, y amarillentas, blancas o beige por debajo. Anteriormente el género formaba parte de la familia Sylviidae del Viejo Mundo, pero con el tiempo fue separado como una familia Phylloscopidae aparte.[7]​ Los parientes más cercanos a los mosquiteros, más que otras antiguas subespecies, son un grupo de Phylloscopus que, de manera similar, carecen de rayas en la tonsura (parte posterior y superior de la cabeza), ancas amarillas o barras de color visibles en el ala. Estos incluyen a Phylloscopus trochilus, Phylloscopus bonelli, Phylloscopus orientalis, Phylloscopus sibilatrix y a Phylloscopus neglectus.[8]

    El mosquitero tiene tres subespecies que son comúnmente aceptadas como tales, junto con algunas otras de la península ibérica, las Islas Canarias y el Cáucaso, las cuales con el pasar del tiempo están siendo tratadas como especies en sí.[9][10]

    Subespecies

    • Phylloscopus collybita collybita, la forma representativa, se distribuye por el este de Europa hasta Polonia y Bulgaria y está descrita más abajo. Inverna principalmente al sur de su zona de reproducción, alrededor del Mediterráneo y en el Norte de África.[8]​ Ha estado expandiendo su territorio hacia el norte, hasta Escandinavia, desde 1970 y cerca del borde sur del territorio del Phylloscopus collybita abietinus.[11]
    • Phylloscopus collybita abietinus, se encuentran en Escandinavia y en la parte norte de Rusia. Invernan desde el sector sureste de Europa y noreste de África oriental, hasta Irak y el oeste de Irán. En apariencia es el intermedio entre P. c. tristis y P. c. collybita, siendo gris deslavado y verde oliva por encima con una línea pálida sobre el ojo y más blanco que el P. c. collybita en la parte inferior.[12]​ Sin embargo, tiene vocalizaciones muy similares a la subespecie representativa.[8]​ Debido a la variación individual, puede ser difícil diferenciar a ciencia cierta el P. c. abietinus y el P. c. collybita fuera de sus territorios de crecimiento e invernada.[12]
     src=
    Phylloscopus collybita tristis
    • Phylloscopus collybita tristis, el mosquitero de Siberia, se desarrolla en el este del río Pechora en Siberia. Inverna en la parte baja de los Himalayas.[8]​ Es una subespecie color mate, gris o pardusco por encima y blanquecina por debajo, con unos toques amarillos en el plumaje, y la línea beige claro sobre el ojo es a menudo más larga que la de las subespecies del oeste. Tiene un canto y un llamado corto, ambos de tono más alto que los de las otras subespecies.[12]​ A veces es considerado como una especie aparte debido a su plumaje y vocalizaciones características, siendo similar a Phylloscopus sindianus sindianus en estos aspectos.[13][14]​ El P. c. collybita no reconoce el canto del P. c. tristis, y viceversa.[15][16]P. c. tristis se mantiene como P. collybita,[10]​ ya que está pendiente la resolución del caso sobre P. c. fulvescens, que se encuentra en el lugar donde los territorios de P. c. abietinus y de P. c. tristis se juntan y podría ser[17]​ o no[16]​ un híbrido entre ellos.

    Antiguas subespecies

    • P. ibericus, el mosquitero ibérico, es de colores más vivos, con el obispillo más verdoso y más amarillento en las zonas inferiores que P. collybita.[8]​ Inicialmente fue nombrado P. brehmii, pero el ejemplar tipo de este taxón resultó no ser el de un mosquitero ibérico.[18]​ Esta especie se encuentra en Portugal y España, al oeste de una línea que se extiende aproximadamente desde el Pirineo Occidental,[19]​ a través de las montañas de la España central, hasta el Mediterráneo; los mosquiteros ibéricos y los mosquiteros comunes se dan en bandadas reducidas a lo largo de esta línea.[20]​ Aparte de la sección más nórdica, el curso preciso de la zona de contacto no está bien documentado. El mosquitero ibérico es un ave migratoria de larga distancia, ya que inverna en el norte de África. Esta especie difiere de P. c. collybita por sus vocalizaciones[19][21][14]morfología externa,[22]​ y por sus secuencias de ADN mitocondrial.[23][14]​ Existe hibridación en la zona de contacto entre esta especie y el mosquitero común,[19][21][24]​ casi siempre entre machos de P. ibericus y hembras de P. c. collybita;[24]​ y los híbridos aparentemente muestran una aptitud muy reducida;[23]​ las hembras híbridas parecen ser estériles, en consonancia con la regla de Haldane.[25]​ Este último aspecto apunta a una interesante conclusión: el mosquitero ibérico es aparentemente el linaje más antiguo de los mosquiteros y es bastante diferente al mosquitero común.[14]
    • P. canariensis, el mosquitero de las Islas Canarias, es una especie no migratoria que antiguamente se daba en la mayor de las Islas Canarias. Se diferencia de P. collybita por su morfología, vocalizaciones, características genéticas y, por supuesto, no es simpátrica con cualquier otra especie de mosquitero. En el oeste, la subespecie representativa, P. c. canariensis de El Hierro, La Palma, La Gomera, Tenerife y Gran Canaria, es más pequeña que el mosquitero común y tiene alas más cortas y redondeadas.[14]​ Es de color oliva o pardo por encima y tiene los costados y el pecho color beige.[8]​ Tiene un canto sonoro y grave, y un llamado corto parecido al de la raza representativa.[12]​ En el este estaba P. c. exsul de Lanzarote y posiblemente Fuerteventura, era más pálido por encima y menos rojizo por debajo que su pariente del oeste,[8]​ y tenía una llamada corta más discordante.[12]​ Podría ser una especie distinta, pero en 1986 se había extinguido, probablemente desde mucho antes. Las razones de su extinción no están claras, pero parece ser que siempre habían sido escasos y localizados, presentes sólo en el valle de Haría de Lanzarote.[26]
    • P. sindianus, el mosquitero de montaña, se encuentra en el Cáucaso (P. s. lorenzii) y en los Himalayas (P. s. sindianus), y es un ave migratoria de altura, moviéndose a niveles más bajos en invierno. Su especie representativa es similar a P. c. tristis, pero con un pico más delgado y oscuro, la parte superior de color más pardo y los costados color beige; su canto es casi idéntico al de P. collybita, pero su llamado corto es más débil. P. s. lorenzii tiene un color pardo más cálido y más oscuro que la subespecie tipo.[8]​ La especie es simpátrica con el mosquitero común en un área pequeña del oeste del Cáucaso, pero la reproducción entre ellos ocurre raramente, si es que se da.[13]​ El mosquitero de montaña se diferencia de P. c. tristis en sus vocalizaciones,[27][13]​ morfología externa[28]​ y en las secuencias de ADN mitocondrial.[14]​ Sus dos subespecies parecen ser distintas vocalmente,[13]​ como también muestran alguna diferencia en las secuencias de ADN mitocondrial;[14]​ se mantienen en la categoría de subespecie esperando investigación adicional.[10]

    Etimología

    El nombre binominal de la especie es de origen griegoː Phylloscopus viene de phyllon/φυλλον, "hoja" y skopeo/σκοπεω, "mirar",[29]​ ya que el género comprende especies que pasan mucho tiempo alimentándose en los árboles, mientras que collybita es una corrupción de la palabra kollubistes, "cambiador de monedas", relacionando el canto de esta especie con el tintinear de las monedas.[30]​ El nombre inglés del mosquitero, Chiffchaff, es onomatopéyico, refiriéndose al canto repetitivo de las subespecies europeas.[30]​ Existen nombres similares en otros idiomas europeos, como en alemánː Zilpzalp, y en galésː Siff-saff.

    Descripción

     src=
    Phylloscopus collybita.

    El mosquitero es un miembro de Phylloscopus pequeño y rechoncho. Mide entre 10 y 12 cm de largo, el macho pesa entre 6 y 8 g y la hembra entre 6 y 7 g. El adulto P. c. collybita del oeste, con alas plegadas, muestra su parte superior de colores castaño y verde poco vivos, la parte inferior blanco apagado, pasando a ser amarillenta en los costados y una línea blanquecina sobre el ojo. Tiene patas oscuras, pico delgado y oscuro y una corta proyección primaria (extensión de las plumas de vuelo que sobresale de las alas plegadas). Conforme el plumaje se va usando, se torna más castaño y opaco; además, el amarillo de los costados tiende a perderse. Sin embargo, luego de la temporada de crianza hay una prolongada muda completa de las plumas, antes de la migración.[12]​ El mosquitero joven recién emplumado es más castaño por encima que el mosquitero adulto, con la parte inferior entre blanca y amarilla, excepto las mudas alrededor de 10 semanas después de adquirir su primer plumaje. Luego de mudar sus plumas, ambos, el mosquitero adulto y el joven, tienen la parte superior más verde y brillante y la línea sobre el ojo más pálida.[12]

    Su canto es una de las primeras señales que dan las aves de que comienza la primavera. Cuando un mosquitero no está cantando, puede ser difícil distinguirlo de otros Phylloscopus con la parte superior verdosa y la parte inferior blanquecina, particularmente Phylloscopus trochilus. En todo caso, esas especies tienen una proyección primaria más larga, una apariencia más brillante y suave y generalmente patas pálidas. P. bonelli puede ser confundido con la subespecie del mosquitero del este, P. c. tristis, pero tiene una cara sencilla y algo de color verde en las alas.[12]​ El mosquitero en vuelo además tiene alas redondeadas y un movimiento característico en la cola, que consiste en una inclinación y un movimiento hacia los lados, que lo distingue de otros Phylloscopus[31]​ y ensalza el nombre de "oscilador de cola" que se le da en India.[26]

    Distribución y hábitat

     src=
    1) El amarillo representa el área de cría y estancia en verano. 2) El verde claro es zona de cría e invernantes ocasionales. 3) El verde oscuro es el área de residentes todo el año. 4) El azul es invernantes. 5) La zona rayada es invernantes ocasionales en oasis y zonas aisladas.

    El mosquitero se reproduce a lo largo de Europa y el este de Asia, hasta el este de Siberia y los 70ºN en el norte, con poblaciones aisladas al noroeste de África, el norte y el oeste de Turquía y el noroeste de Irán.[12]​ A pesar de ser un ave migratoria, es una de las primeras paseriformes en regresar a su área de reproducción en primavera, como también una de las últimas en irse en otoño.[32][31]​ Cuando está en época de reproducción, es una ave que vive en bosques abiertos con árboles altos y con follaje bajo para la crianza de los polluelos. Estos árboles normalmente miden 5 metros de alto como mínimo, con su parte baja abierta o cubierta con maleza, que es una mezcla de pastos, helechos, ortigas o plantas similares. Su hábitat reproductivo es bastante específico, e incluso siendo especies cercanas no comparten las mismas preferencias. Por ejemplo, P. trochilus prefiere los árboles más jóvenes, mientras que P. sibilatrix prefiere menos maleza.[12]​ En invierno el mosquitero tiene zonas de hábitat más extensas, incluyendo otros tipos de maleza y no es tan dependiente de los árboles. A menudo se encuentra cerca del agua, a diferencia de P. trochilus que tolera hábitats más secos. Hay un incremento en la tendencia a invernar en el oeste de Europa, más o menos al norte de las áreas tradicionales, especialmente en el sur costero de Inglaterra y en el templado microclima urbano de Londres.[12]​ Estos mosquiteros de diferente invernación incluyen algunos visitantes de las subespecies del esteː abietinus y tristis.[31]

    Comportamiento

    Territorio

    El mosquitero macho es bastante territorial durante la temporada de reproducción, comúnmente con un centro territorial de 20 metros a la redonda, que es fieramente defendido de otros machos. Otras aves pequeñas también pueden ser atacadas por ellos. El macho es curioso y atrevido, atacando a cualquier depredador peligroso, como los armiños, si se acercan al nido, así como los arrendajos.[12]​ Su canto, efectuado en un punto prominente y favorable, parece ser usado para advertir de un territorio establecido y contactar a la hembra, más que como una estrategia de cuidado paternal.[33]

    Más allá del centro de su territorio, existe un área de alimentación más extensa, que es variable en tamaño, pero normalmente diez o más veces que el área de reproducción. Se cree que la hembra tiene una zona de alimentación más amplia que el macho.[12]​ Cuando finaliza la época reproductiva, estas especies abandonan su territorio y pueden unirse a pequeñas bandadas que incluyan otros mosquiteros camino a la migración.[31]

    Reproducción

    El mosquitero macho vuelve a su territorio de reproducción dos o tres semanas antes que la hembra, e inmediatamente comienza a cantar para establecer su propiedad y atraer a la hembra. Cuando localiza una de ellas, usa un vuelo parecido al de una mariposa como parte del ritual de cortejo, pero una vez que se forma una pareja, los otros machos deberán salir del territorio. El macho se involucra poco en el proceso de crianza, aparte de defender el territorio.[12]​ El nido de la hembra está construido sobre o cerca del suelo, en un lugar oculto entre las zarzas, helechos u otra densa vegetación baja. Este nido en forma de cúpula invertida tiene un lado para la entrada y está construido con restos de plantas, como hojas y pasto seco. Su interior está hecho de material más fino, antes de agregarle una capa de plumas. El nido típico mide 12,5 cm de alto y 11 cm de diámetro.[12]

     src=
    Phylloscopus collybita abietinus

    La nidada es de dos a siete (normalmente cinco o seis) huevos color crema, que tienen manchas pequeñas de color rojizo, púrpura o negruzco. Estos huevos miden alrededor de 1,5 cm de largo y 1,2 cm de diámetro y son incubados por la hembra durante 13-14 días antes de que se rompa el cascarón, mostrándose las crías altriciales ciegas.[12]​ La hembra cría y alimenta a los polluelos por otros 14-15 días, hasta que ellos abandonen el nido. El macho raramente participa en la alimentación de las crías. Sin embargo, a veces ocurre, especialmente cuando el mal tiempo limita las provisiones de insectos o si la hembra desaparece. Luego de que han dejado el nido, los mosquiteros jóvenes permanecen en las cercanías de este durante tres o cuatro semanas, siendo alimentados por y en compañía de la hembra. Eso sí, estas interacciones se reducen luego de los primeros 14 días (aproximadamente). Los mosquiteros de la zona norte sólo alcanzan a tener una nidada debido al corto verano, pero es común una segunda en las áreas centrales o del sur.[12]

    A pesar de que las parejas permanecen juntas durante la temporada de reproducción y de que la poligamia no es común, si alguna vez el macho y la hembra vuelven al mismo lugar al año siguiente, no existe un aparente reconocimiento o fidelidad. La reproducción con otras especies, que no sean las consideradas antiguas subespecies de P. collybita, es rara, pero se conocen algunos ejemplares de hibridación con P. trochilus. Estos híbridos tienen cantos mezclados, pero esto no es prueba de una reproducción específica.[12]

    Alimentación

    Como la mayoría de los mosquiteros del Viejo Mundo, esta pequeña especie es insectívora, moviéndose inquietamente a través del follaje o revoloteando brevemente. Han sido registrados como insectos probados por los mosquiteros, principalmente moscas, de más de 50 familias, junto con otros invertebrados pequeños y medianos. También consume los huevos y las larvas de mariposas y otros lepidópteros, particularmente los de Operophtera brumata.[12]​ Se ha estimado que el mosquitero requiere alimentarse de un tercio de su peso en insectos diariamente, y casi come constantemente en el otoño para acumular grasa extra como combustible para el vuelo de migración.[12]

    Depredadores y amenazas

    Como en la mayoría de las aves pequeñas, la mortalidad es alta durante el primer año de vida, pero los adultos que han cumplido tres o cuatro años, normalmente sobreviven y pueden hacerlo más de siete años. En esta crianza cerca del suelo, huevos, polluelos y aves jóvenes son depredados por armiños, hurones, visones y comadrejas y urracas. Los adultos son cazados por las aves rapaces, paricularmente el gavilán. Las aves pequeñas también están a merced del tiempo, en especial cuando están en migración, pero de igual forma cuando están en los campos de reproducción e invernación.[12]

    El mosquitero ocasionalmente es un soporte para la explotación de los cucos, incluyendo al cuco común (Cuculus canorus) y al cuco de Horsfield (Cuculus horsfieldi),[34]​ pero este reconoce y rechaza los huevos con los que no hay mimetismo por lo que es rara una explotación exitosa.[35]​ Al igual que otras aves paseriformes, el mosquitero también puede adquirir parásitos nemátodos intestinales y garrapatas externas.[36][37]

    El principal efecto de los humanos en esta especie es indirecto, a través de la deforestación de los bosques, por la depredación de gatos, por choques con ventanas, edificios y automóviles. Sólo el primero de estos tiene el potencial para afectar seriamente las poblaciones de mosquiteros, pero dada la enorme propagación geográfica de P. c. abietinus y P. c. tristis, y las políticas de conservación de las regiones de P. c. collybita, el futuro de ellos parece asegurado.[12]

    Estado de conservación

    La especie tiene un área territorial enorme, con una extensión global estimada de 10 millones de km² y una población de 60 a 120 millones de individuos sólo en Europa. Aunque la tendencia de la población global no ha sido cuantificada, no se cree que esta especie esté acercándose al umbral del criterio de decadencia de población de la Lista Roja (que es una declinación de más del 30% en diez años o en tres generaciones). Por estas razones, la especie es evaluada como "preocupación menor".[38]

    Ninguna de las mayores subespecies está amenazada, pero exsul, como se dijo más arriba, está probablemente extinto. Por lo menos el área de P. collybita pareciera estarse expandiendo, con un avance hacia el norte en Escocia, Noruega y Suecia y un amplio crecimiento de la población en Dinamarca.[31]

    Referencias

    1. BirdLife International (2012). «Phylloscopus collybita». Lista Roja de especies amenazadas de la UICN 2017.1 (en inglés). ISSN 2307-8235.
    2. ITIS report. «Phylloscopus collybita (Vieillot, 1817)» (en inglés). Consultado el 1 de julio de 2009.
    3. De Juana, E; Del Hoyo, J; Fernández-Cruz, M; Ferrer, X; Sáez-Royuela, R; Sargatal, J (2007). «Nombres en castellano de las aves del mundo recomendados por la Sociedad Española de Ornitología (Undécima parte: Orden Passeriformes, Familias Muscicapidaea a Silviidae)». Ardeola. Handbook of the Birds of the World (Madrid: SEO/BirdLife) 54 (1): 145-153. ISSN 0570-7358. Consultado el 11 de agosto de 2017.
    4. Rob Hume, Guía de campo de las aves de España y Europa, 2002.
    5. White, Gilbert (1887). The Natural History and Antiquities of Selborne. Londres.
    6. Louis Jean Pierre Vieillot (1817). Nouvelle Dictionnaire d'Histoire Naturelle.
    7. Per Alström, Per G.P. Ericson, Urban Olsson, Per Sundberg, Phylogeny and classification of the avian superfamily Sylvioidea. Molecular Phylogenetics and Evolution, 2006, DOI:10.1016/j.ympev.2005.05.015
    8. a b c d e f g h Kevin Baker (1997). Warblers of Europe, Asia and North Africa (Helm Identification Guides) (en inglés). pp. 256-259. ISBN 0713639717.
    9. P. Clement, Andreas J. Helbig, Taxonomía e identificación de los mosquiteros en el Paleártico Oeste. Brit. Birds, 1998
    10. a b c Sangster, George; Knox, Alan G.; Helbig, Andreas J. & Parkin, David T. (2002):Taxonomic recommendations for European birds. Archivado el 13 de septiembre de 2019 en Wayback Machine. Ibis 144(1): 153–159. doi 10.1046/j.0019-1019.2001.00026.x ]
    11. Hansson, MC; Bensch, S; Brännström, O (2000). «Range expansion and the possibility of an emerging contact zone between two subspecies of Chiffchaff Phylloscopus collybita ssp». Journal of Avian Biology 31 (4): 548-558. doi:10.1034/j.1600-048X.2000.1310414.x.
    12. a b c d e f g h i j k l m n ñ o p q r s t u Peter Clement (1995). The Chiffchaff (en inglés). Londres. ISBN 0600579786.
    13. a b c d Jochen Martens, Ringförmige Arealüberschneidung und Artbildung beim Zilpzalp, Phylloscopus collybita. Das lorenzii-Problem. Zeitschrift für Zoologische Systematik und Evolutionsforschung, 1982.
    14. a b c d e f g Andreas J. Helbig, Jochen Martens, I. Seibold, F. Henning, B. Schottler, Michael Wink (1996). «Phylogeny and species limits in the Palearctic Chiffchaff Phylloscopus collybita complex» (PDF). Ibis (en inglés) 138: pp. 650-666. Consultado el 5 de junio de 2009.
    15. M. Schubert, Mitteilungen aus dem Zoologischen Museum Berlin, 1982.
    16. a b Jochen Martens, C. Meincke, Der sibirische Zilpzalp (Phylloscopus collybita tristis): Gesang und Reaktion einer mitteleuropäischen Population im Freilandversuch. Journal für Ornithologie, 1989.
    17. I. M. Marova, V. V. Leonovich, Hybridization between Siberian (Phylloscopus collybita tristis) and East European (Ph. collybita abietinus) Chiffchaffs in the area of sympatry. Sbornik Trudov Zoologicheskogo Muzeya, Moskovskogo Gosudarstvennogo Universiteta, 1993
    18. Lars Svensson, "The correct name of the Iberian Chiffchaff Phylloscopus ibericus Ticehurst 1937, its identification and new evidence of its winter grounds". Bulletin of the British Ornithologists Club, 2001
    19. a b c Salomon, Marc (1989): Song as a possible reproductive isolating mechanism between two parapatric forms. The case of the chiffchaffs Phylloscopus c. collybita and P. c. brehmii in the western Pyrenees. Behaviour 111 (1–4): 270–290.
    20. Balmori, Alfonso; Cuesta, Miguel Ángel; Caballero, José María (2002): Distribución de los mosquiteros ibérico (Phylloscopus brehmii) y europeo (Phylloscopus collybita) en los bosques de ribera de Castilla y León (España). Ardeola 49(1): 19–27.
    21. a b Marc Salomon, Y. Hemim, Song variation in the Chiffchaffs (Phylloscopus collybita) of the western Pyrenees – the contact zone between collybita and brehmii forms. Ethology
    22. Marc Salomon, J. Bried, Andreas J. Helbig, J. Riofrío, Morphometric differentiation between male Common Chiffchaffs, Phylloscopus [c.] collybita Vieillot, 1817, and Iberian Chiffchaffs, P. [c.] brehmii Homeyer, 1871, in a secondary contact zone (Aves: Sylviidae). Zoologischer Anzeiger, 1997.
    23. a b Andreas J. Helbig, Marc Salomon, S. Bensch, I. Seibold, Male-biased gene flow across an avian hybrid zone: evidence from mitochondrial and microsatellite DNA. Journal of Evolutionary Biology, 2001.
    24. a b Collinson, J. Martin; Melling, Tim (abril de 2008). «Identification of vagrant Iberian Chiffchaffs - pointers, pitfalls and problem birds». British Birds 101 (4): 174-188.
    25. Andreas J. Helbig, Marc Salomon, Michael Wink, Joël Bried, Absence de flux genique mitochondrial entre le Pouillots "veloces" medio-européen et ibérique (Aves: Phylloscopus collybita, P. (c.) brehmii); implications taxonomiques. Résultats tirés de la PCR et du séquencage d'ADN. C. R. Acad. Sci. III, 1993.
    26. a b Eric Simms, British Warblers (New Naturalist Series), Collins, 1985
    27. Jochen Martens, Sabine Hänel, Gesangformen und Verwandtschaft der asiatischen Zilpzalpe Phylloscopus collybita abietinus und Ph. c. sindianus. Journal für Ornithologie, 1981.
    28. Stanley Cramp, The Birds of the Western Palearctic, Oxford, 1992.
    29. John K. Terres, The Audubon Society encyclopedia of North American birds, Nueva York, 1980.
    30. a b Mark Cocker, Richard Mabey, Birds Britannica, Londres, 2005.
    31. a b c d e David Snow, Christopher M. Perrins, The Birds of the Western Palearctic concise edition (2 volumes), Oxford, 1998
    32. Killian Mullarney, Lars Svensson, Dan Zetterstrom, Peter Grant, Birds of Europe, Londres, 1999.
    33. Marcos Rodrigues, Song activity in the chiffchaff: territorial defence or mate guarding?". Animal Behaviour, 1996
    34. Paul A. Johnsgard, The Avian Brood Parasites: Deception at the Nest, 1997.
    35. Arne Moksnes, Elvin Roskaft, "Responses of Some Rare Cuckoo Hosts to Mimetic Model Cuckoo Eggs and to Foreign Conspecific Eggs". Ornis Scandinavica, 1992.
    36. Susan C. Cork, The prevalence of nematode parasites in transcontinental songbirds.
    37. Jaenson, Jensen, Jens Kjeld, "Records of ticks (Acari, Ixodidae) from the Faroe Islands". Norwegian Journal of Entomology, 2007.
    38. BirdLife International (2008). «Phylloscopus collybita». Lista Roja de especies amenazadas de la UICN 2008 (en inglés). ISSN 2307-8235. Consultado el 20 de abril de 2009.

     title=
    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Autores y editores de Wikipedia
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia ES

    Phylloscopus collybita: Brief Summary ( Spanish; Castilian )

    provided by wikipedia ES

    El mosquitero común (Phylloscopus collybita)​ es una especie de ave paseriforme de la familia Phylloscopidae propia de los bosques abiertos de las regiones templadas del norte de Europa y Asia. Posee una longitud aproximada de 10 cm, una envergadura de 15-21 cm, un peso de 6-9 g. Acostumbra un modo de vida solitario y se alimenta capturando insectos y arañas del follaje, en vuelo.

    Es un ave migratoria que inverna en el sur y el oeste de Europa, el sur de Asia y el norte de África específicamente en bosques de montaña y en matorrales de umbría.​ Posee un color verde oliváceo con una zona cefálica más amarillenta y cuenta con más de cincuenta subespecies, algunas de las cuales son consideradas especies en sí.

    La hembra construye su nido cerca del suelo y asume la mayor parte de las responsabilidades de empollar y alimentar a los polluelos. Su nido es herbáceo, en cúpula, conteniendo de cinco a seis huevos puestos en una o dos nidadas, de abril a julio. A pesar de que el macho no participa mucho en la crianza, defiende su territorio contra sus rivales y ataca a posibles depredadores.

    Está sujeto a la depredación por parte de los mamíferos, como los gatos, mustélidos y otras aves, sobre todo de las rapaces del género Accipiter. Además puede adquirir parásitos externos e internos. Su amplia gama y población revela que su estado de conservación es seguro; sin embargo, una de sus subespecies está extinta probablemente.

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Autores y editores de Wikipedia
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia ES

    Väike-lehelind ( Estonian )

    provided by wikipedia ET

    Väike-lehelind (Phylloscopus collybita) on linnuliik põõsalindlaste sugukonna lehelinnu perekonnast.

    Levila ja arvukus

    Mets-lehelind on levinud parasvöötme Euroopas ja Aasias. Mets-lehelind talvitub Kesk- ja Põhja-Aafrikas, Ibeeria poolsaarel, Kreekas, Vahemere rannikualadel, Pärsia lahest põhja jäävatel aladel ning India põhjaosas.

    Eestis on ta harilik ja arvukas haudelind, kelle arvukust hinnatakse 500 000–650 000 paarile [1]. Ta saabub Eestisse aprilli keskel ning hakkab lahkuma augustis; viimased isendid lahkuvad oktoobri alguses.[2] Euroopas on väike-lehelinnu arvukus 60–120 miljonit isendit.[2]

    Välimus

    Väike-lehelind on 10–12 cm pikk. Isaslind kaalub 7–8 g ja emane 6–7 g. Ta on välimuselt sarnane salu-lehelinnuga, kuid tema sulestik on hallikaspruunim. [3] Tal on ümar pea ja hele kulmutriip. [2] Erinevalt salu-lehelinnust on ta jalad mustad. Teda on kerge ära tunda laulu järgi, mis meenutab häälitsust "silk-solk". [3]Selle järgi on ka tema rahvapärane nimetus silksolk.

    Tal on kombeks toitudes saba allapoole nõksutada.[2]

    Viited

    Välislingid

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Vikipeedia autorid ja toimetajad
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia ET

    Väike-lehelind: Brief Summary ( Estonian )

    provided by wikipedia ET

    Väike-lehelind (Phylloscopus collybita) on linnuliik põõsalindlaste sugukonna lehelinnu perekonnast.

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Vikipeedia autorid ja toimetajad
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia ET

    Txio arrunt ( Basque )

    provided by wikipedia EU

    Txio arrunta (Phylloscopus collybita) phylloscopidae familiako hegazti paseriformea da, iparraldeko Europa eta Eurasiako eskualde epeletan bizi dena[1].

    Bizkarraldea arre berdexka eta sabelaldea horixka du. Hanka beltzak ditu.[2]

    Taxonomia

    Txio arruntak hiru azpiespezie ditu:

    • Phylloscopus collybita collybita
    • Phylloscopus collybita abietinus
    • Phylloscopus collybita tristis

    Erreferentziak

    1. Clement, Peter (1995). The Chiffchaff. Londres: Hamlyn. ISBN 0-600-57978-6.
    2. Lur entziklopedietatik hartua.


    Biologia Artikulu hau biologiari buruzko zirriborroa da. Wikipedia lagun dezakezu edukia osatuz.
    (RLQ=window.RLQ||[]).push(function(){mw.log.warn("Gadget "ErrefAurrebista" was not loaded. Please migrate it to use ResourceLoader. See u003Chttps://eu.wikipedia.org/wiki/Berezi:Gadgetaku003E.");});
    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Wikipediako egileak eta editoreak
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia EU

    Txio arrunt: Brief Summary ( Basque )

    provided by wikipedia EU

    Txio arrunta (Phylloscopus collybita) phylloscopidae familiako hegazti paseriformea da, iparraldeko Europa eta Eurasiako eskualde epeletan bizi dena.

    Bizkarraldea arre berdexka eta sabelaldea horixka du. Hanka beltzak ditu.

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Wikipediako egileak eta editoreak
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia EU

    Tiltaltti ( Finnish )

    provided by wikipedia FI

    Tiltaltti (Phylloscopus collybita) on uunilintujen sukuun kuuluva varpuslintu, joka muistuttaa ulkonäöltään lähisukulaistaan pajulintua. Sen tuntee heleästä laulustaan: ”tilt-talt-tilt-talt…”.

    Tiltaltin nimitys on onomatopoeettinen. Kirjakielessä lajista käytettiin nimitystä tynnyrilintu ennen kuin murreperäinen tiltaltti-nimitys otettiin yleiskäyttöön 1920-luvulla. Muita lajin kansankielisiä nimityksiä ovat olleet esimerkiksi tiltti, oluentiputtaja, oluentekijä ja juomanlaskija.[2] Toinen kirjakielessä käytössä ollut nimitys on kilttakerttu, jota ehdotti William Nylander vuonna 1849.[3]

    Koko ja ulkonäkö

    Tiltaltti on päältä vihreänharmaa, vatsapuolelta vaaleampi, ja silmäkulmassa on vaaleankeltainen juova. Sillä on tummat jalat ja lyhyehkö nokka. Usein tiltaltti on erittäin vaikea erottaa pajulinnusta, mutta keväällä se on ruskeampi, suttuisemman oloinen. Siipi on pajulinnun siipeä lyhyempi ja pyöreämpi. Syksyllä tiltaltti on usein hyvin ruskea, ei keltainen kuten pajulintu, ja tumma nokka korostaa tummuutta vielä entisestäänkin.

    Pituus on 11–13 cm, paino 7 g. Tiltaltti on Suomen toiseksi tai kolmanneksi pienin pesimälintu. kuuntele?) kuuluu latvustosta pitkinä sarjoina. Koiras laulaa pitkälle kesään, jättäen pääasiallisen pesueesta huolehtimisen naaraalle.

    Vanhoilla tiltalteilla on täydellinen sulkasato heinä-elokuussa, jonka jälkeen vanhat ja nuoret voidaan erottaa höyhenpuvun kulumisen perusteella.

    Vanhin suomalainen rengastettu tiltaltti on ollut 2 vuotta, 10 kuukautta ja 20 päivää vanha. Euroopan vanhin on ollut brittiläinen 7 vuoden ja 8 kuukauden ikäinen tiltaltti.

    Tiltaltin kuvaili tieteelle ranskalainen Louis Jean Pierre Vieillot.

    Levinneisyys

    Likimain koko Euroopassa ja Aasiassa on tiltaltteja, mutta niitä ollaan ehkä jakamassa kolmeen alalajiin. Suomessa pesii noin 200 000 paria. Suomen tiltaltit talvehtivat Välimeren seudulla ja Afrikassa. Suomessa tiltaltteja on Kuusamon korkeudelle asti, mutta itäiset tiltaltit ovat siperialaista tyyppiä. Euroopassa pesii vähintään 15–20 miljoonaa paria.

    Elinympäristö

    Tiltaltin elinympäristöä ovat monenlaiset metsät, mielellään rehevähköt kuusivaltaiset sekametsät. Lisääntyvässä määrin tiltaltteja laulelee myös lehtimetsissä, puutarhoissa ja omakotitaloalueilla. Syysmuuton aikana viihtyy etenkin ruo’ikoissa ja pensaikoissa.

    Lisääntyminen

    Tiltaltti tekee pesänsä joko maahan tai matalalle pensaaseen tai risukkoon lehdistä, ruohosta ja sammalesta. Muninta alkaa Etelä-Suomessa touko–kesäkuun vaihteessa. Siihen se munii tavallisesti kuusi valkoista munaa, joissa on tummanpunaisia pilkkuja. Hautominen kestää 13 päivää, vain naaras hautoo. Poikaset lähtevät pesästä kaksiviikkoisina. Pesii usein kahdesti kesän aikana.

    Ravinto

    Tiltaltti syö hyönteisiä ja niiden toukkia sekä muita selkärangattomia ja matoja sekä syksyllä myös marjoja.

    Lähteet

    1. BirdLife International: Phylloscopus collybita IUCN Red List of Threatened Species. Version 2013.2. 2012. International Union for Conservation of Nature, IUCN, Iucnredlist.org. Viitattu 29.12.2013. (englanniksi)
    2. Häkkinen, Kaisa: Nykysuomen etymologinen sanakirja, s. 1315. WSOY, 2011. ISBN 951-0-27108-X.
    3. Häkkinen, Kaisa: Linnun nimi, s. 171, 355. Teos, 2004. ISBN 951-851-013-X.

    Aiheesta muualla

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Wikipedian tekijät ja toimittajat
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia FI

    Tiltaltti: Brief Summary ( Finnish )

    provided by wikipedia FI

    Tiltaltti (Phylloscopus collybita) on uunilintujen sukuun kuuluva varpuslintu, joka muistuttaa ulkonäöltään lähisukulaistaan pajulintua. Sen tuntee heleästä laulustaan: ”tilt-talt-tilt-talt…”.

    Tiltaltin nimitys on onomatopoeettinen. Kirjakielessä lajista käytettiin nimitystä tynnyrilintu ennen kuin murreperäinen tiltaltti-nimitys otettiin yleiskäyttöön 1920-luvulla. Muita lajin kansankielisiä nimityksiä ovat olleet esimerkiksi tiltti, oluentiputtaja, oluentekijä ja juomanlaskija. Toinen kirjakielessä käytössä ollut nimitys on kilttakerttu, jota ehdotti William Nylander vuonna 1849.

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Wikipedian tekijät ja toimittajat
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia FI

    Pouillot véloce ( French )

    provided by wikipedia FR

    Phylloscopus collybita

    Le Pouillot véloce (Phylloscopus collybita) est une espèce d'oiseaux de la famille des Phylloscopidae très répandue dans l'Ancien Monde. Brun verdâtre dessus et blanc cassé dessous, il possède un chant caractéristique à deux tons dont les francophones retiennent le rythme et le son métallique ressemblant à ceux de pièces de monnaie que l'on égrène, d'où le surnom de « compteur d'écus », et que les anglophones traduisent par un chiff-chaff qui lui a valu son nom vulgaire anglais de Common Chiffchaff. L'espèce est divisée en un certain nombre de sous-espèces, dont certaines sont désormais considérées comme des espèces à part entière. La femelle construit un nid en forme de dôme sur ou près du sol, et assume l'essentiel de la couvaison et de l'alimentation des oisillons, tandis que le mâle a peu d'implication dans la nidification, mais défend son territoire contre ses rivaux, et attaque les prédateurs potentiels.

    Comme beaucoup d'autres petites espèces, le Pouillot véloce est soumis à la prédation de mammifères comme les chats et les mustélidés, ainsi qu'à celle d'autres oiseaux, en particulier les rapaces du genre Accipiter. Il peut être affecté par divers parasites internes et externes. Il s'agit d'un passereau migrateur qui se reproduit dans les bois, friches et forêts de toute la partie nordique et tempérée de l'Europe, ainsi qu'en Asie et hiverne dans le Sud et l'Ouest de l'Europe, le Sud de l'Asie et le Nord de l'Afrique. Son aire de répartition vaste fait que l'espèce n'est pas menacée et qu'elle est classée comme étant de « préoccupation mineure » sur la liste rouge de l'UICN.

    Description

    Anatomie

    Le Pouillot véloce est un petit oiseau trapu, mesurant 10 à 12 cm de long. Le mâle pèse en moyenne 8,7 g et la femelle 6 à 7 g. L'adulte de la sous-espèce type occidentale P. c. collybita a des parties supérieures vertes et ternes, délavées de marron. Les parties inférieures sont blanc cassé et deviennent jaunâtres sur les flancs. Les pattes et les doigts sont noirs, à la différence du Pouillot fitis (P. trochilus) qui les a plus pâles. Les rémiges et les plumes de la queue sont brunes et présentent un fin liseré vert-olive pâle[1]. Le dessous de la queue est blanc crème teinté de chamois, et le dessous des ailes est jaune[1]. Il a une courte projection primaire (extension des plumes de vol au-delà de l'aile repliée). La tête est brun olive, et l'oiseau présente un sourcil jaunâtre clair et un fin cercle oculaire blanchâtre, qui contraste avec une bande brun olive plus sombre qui traverse l’œil[1]. Le bec est fin et pointu, de couleur sombre, et les yeux sont brun foncé[1].

    Au fur et à mesure que le plumage vieillit, il devient plus terne et plus brun, le jaune sur les flancs tend à se perdre, mais après la saison de reproduction il y a une mue complète qui précède la migration, et l'oiseau retrouve ses couleurs d'origine[2].

    Les femelles sont identiques aux mâles du point de vue de leur coloration, mais sont légèrement plus petites[1]. Le juvénile est plus brun sur le dessus que l'adulte, avec le dessous blanc-jaune et la gorge et la poitrine chamoisées, mais il mue environ dix semaines après l'acquisition de son premier plumage. Après la mue, adultes et juvéniles ont les parties supérieures plus claires et plus vertes et un sourcil pâle[2].

    Espèces similaires

    Lorsqu'il ne chante pas, le Pouillot véloce peut être difficile à distinguer d'autres pouillots aux parties supérieures verdâtres et au-dessous blanchâtre, comme le Pouillot fitis (P. trochilus). Cependant, cette dernière espèce a une projection primaire plus longue, une apparence plus lisse et plus lumineuse et a des pattes plus pâles. Son sourcil est également plus net et sa joue est plus pâle, avec des marques diffuses, alors qu'elle est plus sombre chez le Pouillot véloce et fait ressortir son cercle oculaire[3].

    Sur la gauche un Pouillot véloce, de profil et tourné vers la gauche, et sur la droite un Pouillot fitis, de profil et tourné vers la gauche. Des flèches indiquent pour chacun des oiseaux la projection primaire, qui apparait plus courte sur l'oiseau de droite.
    Comparaison entre le Pouillot véloce, à gauche, et le Pouillot fitis, à droite.

    Le Pouillot de Bonelli (P. bonelli) pourrait être confondu avec la sous-espèce P. c. tristis, mais il a un visage de couleur unie et du vert sur les ailes[2]. Le Pouillot véloce a également des ailes plus arrondies en vol, et un mouvement de la queue caractéristique consistant en une inclinaison, suivie de mouvements latéraux, qui le distingue des autres Phylloscopus[4] et lui vaut l'appellation de « tailwagger », signifiant « qui remue la queue », en Inde[5].

    La plus grande difficulté consiste peut-être à distinguer les oiseaux qui ne chantent pas de la sous-espèce type du Pouillot ibérique (P. ibericus). Celui-ci se distingue par l'avant de son sourcil jaune vif et le bec plus pâle, ainsi que par des parties inférieures d'un jaune plus pur[3]. Cependant, beaucoup d'individus ne peuvent être différenciés du Pouillot véloce, hormis par leur chant ; en Grande-Bretagne et aux Pays-Bas, toutes les observations validées de Pouillots ibériques erratiques ne concernent que des mâles qui chantaient[6].

    Comportement

    Cri

     src=
    Esquisses de sonagrammes comparant les chants des trois sous-espèces, de gauche à droite collybita, abietinus et tristis.

    Cet oiseau tire son nom anglais de son chant distinctif, un chiff-chaff répétitif et joyeux. Cette chanson est l'un des premiers signes de retour du printemps, saison où cet oiseau l'entonne du haut d'un arbre. Son cri est un hweet, moins disyllabique que le hooeet du Pouillot fitis ou que le hu-il du Pouillot de Bonelli[7]. En automne, il utilise des notes aiguës de type cheip ou chiip. Enfin le cri de contact entre deux partenaires est un court drit ou it[1].

    Son chant diffère de celui du Pouillot ibérique, qui a un plus court djup djup djup wheep wheep chittichittichiittichitta. Cependant, des chants mixtes peuvent être entendus dans la zone où les deux espèces s'hybrident, et il est alors difficile de déterminer l'espèce[6].

    Comportement territorial

    Le Pouillot véloce mâle est très territorial pendant la saison de reproduction, et défend farouchement son territoire d'environ vingt mètres de diamètre contre les autres mâles. D'autres petits oiseaux peuvent également être attaqués s'ils s'approchent trop. Le mâle est curieux et courageux, attaquant même les prédateurs dangereux comme l'Hermine (Mustela erminea) si elle aborde le nid, ainsi que des voleurs d'œufs comme le Geai des chênes (Garrulus glandarius)[2]. Son chant, entonné à partir d'un point situé en hauteur et bien exposé, semble être utilisé pour marquer sa présence sur le territoire et communiquer avec la femelle[8].

    Il a une aire d'alimentation plus large que son territoire de base, et de taille variable, mais généralement au moins dix fois supérieure à la surface de l'aire qu'il défend pendant la période de reproduction. On pense que la femelle a une aire d'alimentation plus importante que le mâle[2]. Une fois la reproduction terminée, cette espèce abandonne son territoire, et les oiseaux peuvent se regrouper en petits groupes, comprenant parfois d'autres pouillots, avant la migration[4].

    Alimentation

    Pouillot véloce vu de profil, tourné vers la droite, posé sur une branche portant des baies noires.
    Le Pouillot véloce recherche sa nourriture à tous les étages de végétation.

    Comme les autres oiseaux de sa famille, ce petit oiseau est insectivore. Il a été observé capturant des insectes, principalement des diptères, de plus de cinquante familles différentes, ainsi que d'autres petits invertébrés tels que de petits mollusques. Il mange les œufs et les larves de papillons diurnes et nocturnes, en particulier ceux de la Phalène brumeuse (Operophtera brumata)[2], et occasionnellement des graines et des baies[1],[9]. Le Pouillot véloce mange environ un tiers de son poids en insectes chaque jour, et il se nourrit presque continuellement à l'automne afin de faire des réserves de graisse en préparation de son long vol migratoire[2].

    Le Pouillot véloce chasse habituellement seul, mais a été observé se nourrissant dans des groupes pouvant atteindre une cinquantaine d'oiseaux, comprenant parfois d'autres espèces de petits oiseaux[1]. Il débusque ses aliments dans le feuillage des arbres à tous les étages, de la canopée jusqu'au sous-bois, mais aussi dans les buissons sur la végétation basse et même sur le sol ou à la surface de l'eau[1]. Lorsqu'il chasse, il pratique régulièrement le vol stationnaire[1].

    Reproduction

    La période de nidification du Pouillot véloce commence à partir de fin avril dans le Sud de son aire de répartition, et un mois à un mois et demi plus tard plus au nord[10]. Le mâle revient dans son territoire de reproduction deux ou trois semaines avant la femelle et commence immédiatement à chanter pour indiquer sa présence et attirer une partenaire. Quand une femelle est repérée, le mâle entame la parade nuptiale par un vol lent, similaire à celui d'un papillon. Une fois que le couple est formé, les autres femelles sont chassées du territoire. Le mâle est peu impliqué dans la nidification, et passe le plus clair de son temps à défendre son territoire[2]. Le nid de la femelle est construit sur ou près du sol à l'abri de ronces, d'orties ou d'autres végétations denses et basses. Le nid est en forme de boule plus ou moins sphérique avec une entrée latérale, et est fabriqué à partir de matière végétale grossière, comme des feuilles mortes et de l'herbe. À l'extérieur il est colmaté avec de la mousse. Des matériaux plus fins sont utilisés à l'intérieur, et le fond est garni de plumes. Le nid mesure typiquement 12 à 15 cm de haut pour 14 à 16 cm de diamètre[10].

    Jeune Pouillot véloce vu de dos, la tête tournée vers la gauche et le plumage ébouriffé, posé sur une branche parmi le feuillage.
    Juvénile.

    La couvée comprend de deux à sept (normalement cinq ou six) œufs de couleur crème avec de petites taches pourpres, rougeâtres ou noirâtres. Ces œufs mesurent environ 1,5 cm de long et 1,2 cm de diamètre, pour un poids variant entre 0,9 et 1,2 g[10]. Ils sont couvés par la femelle pendant 13 à 14 jours avant l'éclosion d'oisillons nidicoles, nus et aveugles[2]. La femelle couve et nourrit les oisillons pendant encore 14 à 15 jours jusqu'à leur envol. Le mâle participe rarement à l'alimentation, même si cela se produit parfois, surtout lorsque le mauvais temps limite les disponibilités en insectes ou si la femelle disparaît. Les petits reçoivent généralement entre 255 et 470 becquées par jour[11]. Après son premier envol, le jeune séjourne à proximité du nid pendant encore trois à quatre semaines, et continue d'être alimenté par la femelle et de partager son nid, bien que les interactions entre eux se réduisent après les quatorze premiers jours. Dans le nord de son aire de répartition, il n'y a pas le temps d'élever plus d'une couvée, en raison de l'été court, mais une deuxième couvée est commune, en juin-juillet, dans les régions centrales et méridionales de son aire de répartition[2],[10].

    Bien que les couples restent formés pendant toute la saison de reproduction et que la polygamie soit rare, et même si les mâles et les femelles reviennent au même endroit d'une saison de reproduction à l'autre, il n'y a pas a priori de fidélité entre les oiseaux d'une année sur l'autre. Des croisements avec d'autres espèces, autres que celles jadis considérées comme sous-espèces de P. collybita, sont rares, mais quelques exemples d'hybridation avec le Pouillot fitis sont connus. Ces hybrides ont un chant mixte entre les deux espèces, mais le chant ne permet pas à lui seul d'identifier un hybride[2].

    Prédateurs

    Pie posée sur une branche de bois mort, vue de profil et tournée vers la gauche.
    La Pie bavarde représente une menace pour les œufs et les jeunes.

    Comme la plupart des petits oiseaux, le Pouillot véloce présente une forte mortalité dans sa première année de vie, mais les adultes âgés de trois à quatre ans sont tout de même courants, et le plus vieil animal enregistré avait plus de sept ans. Les œufs, les oisillons et les jeunes de cette espèce nichant au sol sont victimes de l'Hermine (Mustela erminea), de la Belette d'Europe (Mustela nivalis), du Chat domestique (Felis catus) et de corvidés comme la Pie bavarde (Pica pica), et les adultes sont chassés par les oiseaux de proie, en particulier les rapaces du genre Accipiter. Les petits oiseaux sont aussi à la merci des conditions météorologiques, en particulier lors de la migration, mais aussi sur les lieux de reproduction et d'hivernage[2].

    Le Pouillot véloce est parfois un hôte pour les parasites de couvées comme le Coucou gris (Cuculus canorus) ou le Coucou oriental (C. optatus)[12], mais il reconnaît et rejette les œufs de ces espèces la plupart du temps, et ce type de parasitisme n'a donc pas trop d'impact[13]. Comme les autres passereaux, le Pouillot véloce peut aussi être touché par des parasites intestinaux comme des nématodes du genre Porrocaecum[14] et par des tiques comme notamment Ixodes ricinus[15].

    Aire de répartition et habitat

    Aire de répartition

     src=
    Répartition du Pouillot véloce :
    • Nidification, en été uniquement
    • Nidification, hivernage en petit nombre également
    • Nidification, également hivernage
    • Hivernage
    • Visites éparses en hiver, en habitats spécifiques (oasis, zones irriguées de récoltes)

    Le Pouillot véloce se reproduit à travers l'Europe et l'Asie à l'est jusqu'en Sibérie orientale et au nord jusqu'au 70e parallèle, avec des populations isolées en Afrique du Nord, dans le Nord et l'Ouest de la Turquie et dans le Nord-Ouest de l'Iran[2]. Il est migrateur, mais c'est l'un des premiers passereaux à retourner dans ses zones de reproduction au printemps et parmi les derniers à les quitter en fin d'automne[7],[4]. Il a de plus en plus tendance à hiverner en Europe occidentale, bien plus au nord que les sites d'hivernage traditionnels que sont l'Espagne, le Portugal et le pourtour du bassin méditerranéen, en particulier dans les régions côtières du Sud de l'Angleterre et dans le microclimat urbain doux de Londres[2]. Ces pouillots hivernant en Europe sont souvent des animaux appartenant aux sous-espèces abietinus et tristis, présentes ordinairement plus à l'est, et ce ne sont donc pas forcément les oiseaux qui se sont reproduits sur place que l'on retrouve pendant la saison froide[4]. Une étude a par ailleurs observé chez la sous-espèce type une différence dans les habitudes de migration des mâles et des femelles, ces dernières migrant plus loin et partant plus tard que les mâles[16].

    Habitat

    Pouillot véloce posé sur le sol, parmi les pierres et le sable, et tourné vers la droite.
    Le Pouillot véloce peut parfois hiverner dans des endroits peu courant, comme dans cette oasis en Égypte.

    Lors de la reproduction, il vit dans les forêts ouvertes avec quelques grands arbres et une bonne couverture du sol pour pouvoir nidifier. Ces arbres font généralement au moins 5 m de haut, et les sous-bois sont composés de graminées, de fougères, d'orties ou de plantes similaires. Son habitat de reproduction est assez spécifique, et il se distingue nettement de celui de certaines espèces proches qui montrent des différences dans la distribution spatiale et dans la niche écologique exploitée. Par exemple, le Pouillot fitis (P. trochilus) préfère les arbres plus jeunes, tandis que le Pouillot siffleur (P. sibilatrix) préfère des sous-bois moins denses[2]. En hiver, le Pouillot véloce utilise une large gamme d'habitats, y compris des broussailles, des sous-bois ou des parcs et des jardins[1], et n'est pas aussi dépendant des arbres. On le trouve souvent près de l'eau, dans les roselières par exemple, contrairement au Pouillot fitis qui préfère les habitats plus secs[1]. On le trouve jusqu'à une altitude de 2 100 m en Inde, et même jusqu'à 2 500 à 3 300 m dans les forêts d'Afrique de l'Est où il passe l'hiver[1].

    Taxinomie et systémique

    Le naturaliste britannique Gilbert White est l'un des premiers à séparer le Pouillot véloce du Pouillot fitis et du Pouillot siffleur d'après leur chant, comme il le détaille dans son ouvrage de 1789 The Natural History and Antiquities of Selborne[17], mais le Pouillot véloce est formellement décrit sous le protonyme de Sylvia collybita par l'ornithologue français Louis Vieillot en 1817 dans son Nouveau Dictionnaire d'Histoire Naturelle[18].

    Décrit par le zoologiste allemand Heinrich Boie en 1826, le genre Phylloscopus comprend environ cinquante espèces de petits insectivores, qui sont soit verdâtres soit brun jaunâtre dessus, et blanc ou jaune dessous. Le genre était autrefois intégré à la famille des Sylviidae, mais il en a ensuite été retiré pour appartenir à une famille à part, les Phylloscopidae[19]. Les plus proches parents du Pouillot véloce, outre les animaux autrefois considérés comme ses sous-espèces, sont un groupe de pouillots qui comme lui n'ont pas de rayures au niveau de la couronne, ont un croupion jaune et des bandes alaires évidentes. Ce groupe comprend notamment le Pouillot fitis, le Pouillot de Bonelli, le Pouillot siffleur et le Pouillot modeste (P. neglectus)[20].

    Le Pouillot véloce a six sous-espèces encore communément admises. Considérées auparavant comme ses sous-espèces, trois autres sont aujourd'hui classées comme des espèces à part entière, notamment dans la péninsule Ibérique, les îles Canaries, et dans le Caucase[21],[22].

    Sous-espèces

    Oiseau perché sur une branche de face et dressé.
    Un Pouillot véloce de Sibérie, P. (c.) tristis, près de Hodal, en Inde.

    Selon le Congrès ornithologique international[23] et Alan P. Peterson[24], l'espèce Phylloscopus collybita comprend six sous-espèces :

    • P. c. collybita (Vieillot, 1817), la sous-espèce type, se reproduit en Europe, à l'est de la Pologne et de la Bulgarie. Elle hiverne dans le sud, sur le pourtour méditerranéen et en Afrique du Nord[20]. On le trouve de plus en plus au nord, et il est observé en Scandinavie depuis 1970 et près de l'extrémité sud de l'aire de répartition de P. c. abietinus[25].
    • P. c. abietinus (Nilsson, 1819) est présent en Scandinavie et dans le Nord de la Russie, et hiverne dans le Sud-Est de l'Europe et le Nord-Est de l'Afrique, dans l'Est de l'Irak et l'Ouest de l'Iran. Sa morphologie est intermédiaire entre P. c. tristis et P. c. collybita. Il est d'un vert olive gris délavé, avec un sourcil jaune pâle, et des parties inférieures plus blanches que chez P. c. collybita[2], mais il a un chant très similaire à la sous-espèce type[20]. En raison de la forte variabilité d'un individu à l'autre, il peut être difficile à distinguer de manière fiable de P. c. abietinus et P. c. collybita en dehors de ses aires principales de reproduction et d'hivernage[2].
    • P. (c.) brevirostris (Strickland, 1837), est un Pouillot véloce du Moyen-Orient très proche de P. c. abietinus. Il est brun et a un chant en swee-hu plus disyllabique que P. c. abietinus, mais demeure assez mal connu[26]. D'autres recherches plus approfondies sont nécessaires pour mieux identifier ces animaux[27].
    • P. c. caucasicus Loskot, 1991, est présent du Caucase jusqu'au Nord de l'Iran[23].
    • P. c. menzbieri (Shestoperov, 1937) vit dans les montagnes Kopet-Dag, à la frontière entre l'Iran et le Turkménistan. Il diffère de P. c. abietinus car il a seulement une marque jaune sur la poitrine, le ventre blanc et les caudales blanches. Par ailleurs on le distingue de P. c. caucasicus grâce à la couleur jaune vif des axillaires et la couleur vert brillant sur le dos, la bordure des primaires et la queue. Son chant est caractéristique, constitué de trois à sept éléments, et permet lui aussi de le distinguer de P. c. abietinus[28].
    • P. (c.) tristis Blyth, 1843, le « Pouillot de Sibérie », se reproduit en Sibérie à l'est de la rivière Petchora et hiverne dans l'Himalaya inférieur[20]. Il est aussi régulièrement aperçu dans l'Ouest de l'Europe en hiver, et il est probable que sa population soit sous-estimée en raison des incertitudes d'identification de cette espèce, le manque de données fiables et les politiques d'enregistrement (la Suède et la Finlande comptent uniquement les oiseaux piégés)[29]. Il s'agit d'une sous-espèce terne, grise ou brunâtre dessus et blanchâtre dessous, avec peu de jaune dans le plumage, et le sourcil blanc chamoisé est souvent plus long que pour les sous-espèces occidentales. Il a un chant composé d'un suitsistsuisit plus aigu et le cri d'appel est un cheet court et aigu[2]. Il est parfois considéré comme une espèce à part entière en raison de son plumage et de son chant bien distinct de celui des autres sous-espèces, et ressemble à P. s. sindianus sur ces critères[30],[31]. P. c. collybita et P. c. tristis ne confondent jamais leurs chants[32],[33]. En attendant la résolution de la situation de P. (c.) fulvescens, qui se trouve à l'intersection des aires de reproduction de P. c. abietinus et P. c. tristis et pourrait[34] ou non[33] être un hybride entre ceux-ci, tristis est maintenu dans P. collybita[22].

    Anciennes sous-espèces

    Oiseau s'accrochant à une branche verticale, vu de face.
    Pouillot ibérique.
    • P. ibericus Ticehurst, 1937, le Pouillot ibérique, est plus clair, a une croupe plus verte et un dessous plus jaune que P. collybita[20], et son chant est un tit-tit-tit-tswee-tswee. Il a été initialement nommé P. brehmii, mais le spécimen type de ce taxon n'est pas un Pouillot ibérique[35]. Cette espèce se trouve au Portugal et en Espagne, à l'ouest d'une ligne qui s'étend approximativement de l'Ouest des Pyrénées[36] à la Méditerranée via les montagnes du centre de l'Espagne. Le Pouillot ibérique et le Pouillot véloce cohabitent dans une bande étroite le long de cette limite[37]. En dehors de la section la plus au nord, le tracé précis de cette zone de cohabitation n'est pas bien documenté. Cette espèce migre à de longues distances, et hiverne en Afrique de l'Ouest. Il diffère de P. c. collybita par son chant[31],[36],[38] et sa morphologie externe[39], les analyses d'ADN mitochondrial ayant confirmé ces distinctions[31],[40]. Les deux espèces peuvent s'hybrider[36],[38],[6], et les cas recensés sont à chaque fois le fruit d'unions entre des mâles P. ibericus et des femelles P. c. collybita[6]. Les hybrides ont souvent une santé plus fragile[40], et les femelles hybrides semblent être stériles[41]. Le Pouillot ibérique est la lignée de pouillots qui a divergé la première du Pouillot véloce[31].
    Paysage vallonné avec une végétation herbacée et arbustive et une ville dans la vallée. En arrière-plan, on distingue la mer.
    La quasi-intégralité de l'habitat historique de la sous-espèce orientale du Pouillot des Canaries (P. canariensis exsul), aujourd'hui disparue, est visible sur cette photo.
    • P. canariensis (Hartwig, 1886), le Pouillot des Canaries, est une espèce non migratrice qui est présente sur les principales îles de l'archipel des Canaries. Il se différencie de P. collybita par sa morphologie, son chant et ses caractéristiques génétiques. Il n'est pas sympatrique avec les autres pouillots. La sous-espèce occidentale type, P. c. canarina, est présente à El Hierro, La Palma, La Gomera, Tenerife, et Gran Canaria. Elle est plus petite que le Pouillot véloce et a des ailes plus courtes et plus arrondies[31]. Le Pouillot des Canaries est brun olive dessus et a une poitrine et les flancs chamois[20]. Il a un chant riche, de type chip-cheep-cheep-chip-chip-cheep, et un cri d'appel similaire au Pouillot véloce[2]. La sous-espèce orientale, P. c. exsul, est éteinte. Elle était présente à Lanzarote et peut-être à Fuerteventura, était plus pâle dessus et moins rousse dessous que la sous-espèce occidentale[20], et avait un appel plus criard[2]. C'était peut-être une espèce à part entière, mais elle était très rare et très localisée, présente uniquement dans la vallée Haria près de Lanzarote[5].
    • P. sindianus W.E. Brooks, 1880, le Pouillot montagnard, se rencontre dans le Caucase (P. s. lorenzii) et l'Himalaya (P. s. sindianus), et migre en descendant à des altitudes moins élevées en hiver. La sous-espèce type est similaire à P. c. tristis, mais avec un bec plus sombre et plus fin, des parties supérieures brunes et les flancs chamois. Son chant est presque identique à celui de P. collybita, mais le cri d'appel est un psew faible. P. s. lorenzii est d'un brun plus chaud et plus foncé que le Pouillot véloce. Il est sympatrique avec cette espèce dans une petite zone du Caucase occidental, mais le métissage se produit rarement, sinon jamais[30]. Le Pouillot montagnard diffère du Pouillot de Sibérie par son chant[30],[42], sa morphologie externe[43], et ses séquences d'ADN mitochondrial[31]. Ses deux sous-espèces se distinguent par leurs chants[30], et montrent également une certaine différence dans les séquences d'ADN mitochondrial[31]. On continue à les considérer comme des sous-espèces en attendant des recherches plus approfondies[22].

    Étymologie

    Le nom vernaculaire de Pouillot vient du latin pullus (« petit d'un animal ») en référence à sa petite taille. L'adjectif véloce a trait à sa grande agilité et à ses déplacements très rapides dans le feuillage qui le rendent parfois difficile à observer[44].

    Le nom binominal est d'origine grecque ; Phylloscopus vient de phyllon / φυλλον, « feuille », et skopeo / σκοπεω, signifiant « regarder » ou « voir »[45], puisque ce genre comprend des espèces qui passent beaucoup de leur temps à se nourrir dans les arbres et à « inspecter les feuilles ».

    Le nom scientifique de l'espèce, collybita est une déformation de « kollubiste », « changeur de monnaie », car sa chanson est assimilée au tintement de pièces de monnaie[46]. « Compteur d'écus » est d'ailleurs son surnom en France.

    Les cultures du Sud de l'Europe ont construit les noms vernaculaires de l'espèce plutôt en fonction de son comportement (véloce en français, mosquitero, c'est-à-dire consommateur de petits insectes, en espagnol, par exemple), ou de sa petite taille (piccolo, c'est-à-dire « le petit », en italien).

    Les cultures du Nord de l'Europe ont quant à elles été plus sensibles au chant répétitif de l'espèce, et lui donnent ainsi des noms onomatopéiques : Common Chiffchaff en anglais, Tjiftjaf en néerlandais, Zilpzalp en allemand, Siff-saff en gallois[46]. En breton, l'espèce est appelée Chip-Chap. Mais l'onomatopée a aussi été retenue par une langue pré-romane méridionale comme le basque, qui désigne l'espèce sous le nom de Txio.

    Menaces et protection

    L'impact de l'homme sur cette espèce est indirect, par la déforestation qui affecte son habitat, la prédation par les chats, et les collisions avec les fenêtres, les bâtiments et les voitures. C'est surtout la déforestation qui affecte l'espèce et pourrait la menacer à terme, mais du fait de l'aire de répartition très importante de P. c. abietinus et P. c. tristis, et des politiques de conservation des bois dans les zones habitées par P. c. collybita, l'avenir du Pouillot véloce semble assuré[2].

    Le Pouillot véloce conserve une vaste aire de répartition, englobant environ dix millions de kilomètres carrés, et sa population compte soixante à cent vingt millions d'oiseaux rien qu'en Europe. Bien que les tendances démographiques mondiales n'aient pas été évaluées, l'espèce ne semble pas approcher les seuils du critère de déclin de la population de la liste rouge de l'UICN (qui est une baisse de plus de 30 % en dix ans ou trois générations). Pour ces raisons, l'espèce est évaluée comme espèce de « préoccupation mineure »[47]. Localement, on a observé une légère baisse des effectifs en France, ainsi qu'en Finlande où on incrimine la fragmentation de son habitat[48], à l'inverse d'une forte augmentation en Grande-Bretagne et d'une hausse au niveau de l'ensemble de l'Union européenne[49]. Elle est protégée par la convention de Berne dans laquelle elle figure au sein de l'annexe II[50] et est inscrite sur la liste des oiseaux protégés en France[51].

    Aucune des principales sous-espèces n'est menacée. Par ailleurs l'aire de répartition de P. c. collybita semble être en expansion, avec une progression vers le nord en Écosse, en Norvège et en Suède et une augmentation importante de la population au Danemark[4].

    Annexes

    Références taxinomiques

    Notes et références
    • (en) Cet article est partiellement ou en totalité issu de l’article de Wikipédia en anglais intitulé .
    1. a b c d e f g h i j k l et m « Pouillot véloce » (consulté le 20 juin 2013)
    2. a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t et u (en) Peter Clement, The Chiffchaff, Londres, Hamlyn, 1995 (ISBN 0-600-57978-6)
    3. a et b Lars Svensson (trad. du suédois par Guilhem Lesaffre et Benoît Paepegaey, ill. Killian Mullarney et Dan Zetterström), Le guide ornitho : Le guide le plus complet des oiseaux d'Europe, d'Afrique du Nord et du Moyen-Orient : 900 espèces, Paris, Delachaux et Niestlé, coll. « Les Guides du Naturaliste », août 2010, 446 p. (ISBN 978-2-603-01695-4), p. 330-331
    4. a b c d et e (en) David Snow et Christopher M Perrins, The Birds of the Western Palearctic concise edition (2 volumes), Oxford, Oxford University Press, 1998 (ISBN 0-19-854099-X), p. 1337–1339
    5. a et b (en) Eric Simms, British Warblers (New Naturalist Series), Collins, 1985, 286, 310 p. (ISBN 0-00-219810-X)
    6. a b c et d (en) J. Martin Collinson et Tim Melling, « Identification of vagrant Iberian Chiffchaffs - pointers, pitfalls and problem birds », British Birds, vol. 101, no 4,‎ avril 2008, p. 174–188
    7. a et b (en) Mullarney, Killian; Svensson, Lars, Zetterstrom, Dan; Grant, Peter., Birds of Europe, Londres, HarperCollins, 1999 (ISBN 0-00-219728-6), p. 304–306
    8. (en) Marcos Rodrigues, « Song activity in the chiffchaff: territorial defence or mate guarding? », Animal Behaviour, vol. 51, no 3,‎ mars 1996, p. 709–716 (DOI )
    9. Jean-Pierre Jost et Yan-Chim Jost, Oiseaux et mammifères de nos villes et villages, Yens sur Morges, Éditions Cabedita, coll. « Regard et connaissance », 2007, 158 p. (ISBN 978-2-88295-495-4 et 2-88295-495-6), p. 123-124
    10. a b c et d Maurice Dupérat, Nids & œufs, Paris, Éditions Artemis, coll. « Découverte nature », 2008, 143 p. (ISBN 978-2-84416-649-4 et 2-84416-649-0, lire en ligne), p. 48
    11. « Pouillot véloce » (consulté le 1er août 2013)
    12. (en) Paul A. Johnsgard, The Avian Brood Parasites: Deception at the Nest, Oxford University Press, 1997 (ISBN 0-19-511042-0), p. 196
    13. (en) Arne Moksnes et Eivin Roskaft, « Responses of Some Rare Cuckoo Hosts to Mimetic Model Cuckoo Eggs and to Foreign Conspecific Eggs », Ornis Scandinavica, vol. 23, no 1,‎ janvier-mars 1992, p. 17–23 (DOI , JSTOR )
    14. (en) Susan C Cork, « The prevalence of nematode parasites in transcontinental songbirds » (version du 21 novembre 2007 sur l'Internet Archive), British Ecological Society
    15. (en) Thomas G.T. Jaenson et Jens-Kjeld Jensen, « Records of ticks (Acari, Ixodidae) from the Faroe Islands », Norwegian Journal of Entomology., vol. 54,‎ mai 2007, p. 11–15 (lire en ligne)
    16. (en) Paulo Catry, Miguel Lecoq, António Araújo, Greg Conway, Marcial Felgueiras, J. Michael B. King, Stephen Rumsey, Hamidi Salima et Paulo Tenreiro, « Differential migration of chiffchaffs Phylloscopus collybita and P. ibericus in Europe and Africa », Journal of avian library, vol. 36,‎ mai 2005, p. 184-190
    17. (en) Gilbert White, The Natural History and Antiquities of Selborne, Londres, Cassell & Company, 1789 (ISBN 0-905418-96-4, OCLC , lire en ligne), p. 38–39
    18. Vieillot, Louis Jean Pierre, Nouveau Dictionnaire d'Histoire Naturelle, nouvelle édition, 1817, 235 p.
    19. (en) Per Alström, Per G.P. Ericson, Urban Olsson et Per Sundberg, « Phylogeny and classification of the avian superfamily Sylvioidea », Molecular Phylogenetics and Evolution, vol. 38, no 2,‎ 2006, p. 381–397 (PMID , DOI )
    20. a b c d e f et g (en) Kevin Baker, Warblers of Europe, Asia and North Africa (Helm Identification Guides), Londres, Helm, 1997, 256–259 p. (ISBN 0-7136-3971-7)
    21. (en) P. Clement et Andreas J. Helbig, « Taxonomy and identification of chiffchaffs in the Western Palearctic », British Birds, vol. 91,‎ 1998, p. 361–376
    22. a b et c (en) George Sangster, Alan G. Knox, Andreas J. Helbig et David T. Parkin, « Taxonomic recommendations for European birds », Ibis, vol. 144, no 1,‎ 2002, p. 153–159 (DOI , lire en ligne)
    23. a et b Congrès ornithologique international
    24. Alan P. Peterson
    25. (en) MC Hansson, « Range expansion and the possibility of an emerging contact zone between two subspecies of Chiffchaff Phylloscopus collybita ssp », Journal of Avian Biology, vol. 31, no 4,‎ 2000, p. 548–558 (DOI )
    26. (en) Phillipe Dubois et M. Duquet, « Further thoughts on Siberian Chiffchaffs », British Birds, vol. 101,‎ 2008, p. 149–150
    27. (en) Phillipe Dubois, « Presumed 'brevirostris'-type Common Chiffchaffs wintering in Jordan », British Birds, vol. 103,‎ 2010, p. 406–407
    28. (en) I. M. Marova et V. V. Leonovich, « The mysterious chiffchaff from the Kopetdag Ecology, vocalization and relations of Phylloscopus collybita menzbieri », Zoologicheskii Zhurnal, vol. 76,‎ 1997, p. 735-742
    29. (en) Alan Dean, Colin Bradshaw, John Martin, Andy Stoddart et Grahame Walbridge, « The status in Britain of 'Siberian Chiffchaff' », British Birds, vol. 103,‎ 2010, p. 320–337
    30. a b c et d (de) Martens, Jochen, « Ringförmige Arealüberschneidung und Artbildung beim Zilpzalp, Phylloscopus collybita. Das lorenzii-Problem. », Zeitschrift für Zoologische Systematik und Evolutionsforschung, vol. 20,‎ 1982, p. 82–100
    31. a b c d e f et g (en) Andreas J. Helbig, Jochen Martens, I. Seibold, F. Henning, B Schottler et Michael Wink, « Phylogeny and species limits in the Palearctic Chiffchaff Phylloscopus collybita complex: mitochondrial genetic differentiation and bioacoustic evidence », Ibis, vol. 138, no 4,‎ 1996, p. 650–666 (lire en ligne)
    32. (de) M. Schubert, « Zur Lautgebung mehrerer zentralasiatischer Laubsänger-Arten (Phylloscopus; Aves, Sylviidae). », Mitteilungen aus dem Zoologischen Museum Berlin, vol. 58,‎ 1982, p. 109–128
    33. a et b (de) Martens, Jochen; Meincke, C., « Der sibirische Zilpzalp (Phylloscopus collybita tristis): Gesang und Reaktion einer mitteleuropäischen Population im Freilandversuch. », Journal für Ornithologie, vol. 130,‎ 1989, p. 455–473
    34. (ru) Marova, I. M. & Leonovich, V. V., « Hybridization between Siberian (Phylloscopus collybita tristis) and East European (Ph. collybita abietinus) Chiffchaffs in the area of sympatry. », Sbornik Trudov Zoologicheskogo Muzeya, Moskovskogo Gosudarstvennogo Universiteta, vol. 30,‎ 1993, p. 147–163
    35. (en) Lars Svensson, « The correct name of the Iberian Chiffchaff Phylloscopus ibericus Ticehurst 1937, its identification and new evidence of its winter grounds », Bulletin of the British Ornithologists' Club, vol. 121,‎ 2001, p. 281–296
    36. a b et c (en) Marc Salomon, « Song as a possible reproductive isolating mechanism between two parapatric forms. The case of the chiffchaffs Phylloscopus c. collybita and P. c. brehmii in the western Pyrenees », Behaviour, vol. 111, nos 1–4,‎ 1989, p. 270–290 (DOI , lire en ligne)
    37. (es) Alfonso Balmori, Miguel Ángel Cuesta et José María Caballero, « Distribución de los mosquiteros ibérico (Phylloscopus brehmii) y europeo (Phylloscopus collybita) en los bosques de ribera de Castilla y León (España). », Ardeola, vol. 49,‎ 2002, p. 19–27 (lire en ligne [PDF])
    38. a et b (en) Marc Salomon et Y. Hemim, « Song variation in the Chiffchaffs (Phylloscopus collybita) of the western Pyrenees – the contact zone between collybita and brehmii forms », Ethology, vol. 92, no 4,‎ 1992, p. 265–282 (DOI , lire en ligne)
    39. (en) Marc Salomon, J. Bried, Andreas J. Helbig et J. Riofrio, « Morphometric differentiation between male Common Chiffchaffs, Phylloscopus [c.] collybita Vieillot, 1817, and Iberian Chiffchaffs, P. [c.] brehmii Homeyer, 1871, in a secondary contact zone (Aves: Sylviidae) », Zoologischer Anzeiger, vol. 236,‎ 1997, p. 25–36
    40. a et b (en) Andreas J. Helbig, Marc Salomon, S. Bensch et I. Seibold, « Male-biased gene flow across an avian hybrid zone: evidence from mitochondrial and microsatellite DNA. », Journal of Evolutionary Biology, vol. 14,‎ 2001, p. 277–287 (lire en ligne)
    41. Andreas J. Helbig, Marc Salomon, Michael Wink et Joël Bried, « Absence de flux génique mitochondrial entre les Pouillots véloces médio-européen et ibérique (Aves : Phylloscopus collybita, P. (c.) brehmii) ; implications taxonomiques. Résultats tirés de la PCR et du séquençage d'ADN. », Les Comptes rendus de l'Académie des sciences, vol. 316,‎ 1993, p. 205–210 (lire en ligne)
    42. (de) Jochen Martens et Sabine Hänel, « Gesangformen und Verwandtschaft der asiatischen Zilpzalpe Phylloscopus collybita abietinus und Ph. c. sindianus. », Journal für Ornithologie, vol. 122,‎ 1981, p. 403–427
    43. (en) Stanley Cramp (éditeur), The Birds of the Western Palearctic, vol. 6, Oxford, Oxford University Press, 1992
    44. Michel Desfayes, Origine des noms des oiseaux et des mammifères d'Europe : y compris l'espèce humaine, Saint Maurice, Éditions Saint-Augustin, 2000, 196 p. (ISBN 2-940145-26-1 et 9782940145263, lire en ligne), p. 135-136
    45. (en) John K. Terres, The Audubon Society encyclopedia of North American birds, New York, Alfred A. Knopf, Inc, 1980, 1109 p. (ISBN 0-517-03288-0), p. 1001
    46. a et b (en) Mark Cocker et Richard Mabey, Birds Britannica, Londres, Chatto & Windus, 2005, 484 p. (ISBN 0-7011-6907-9), p. 378–9
    47. « Phylloscopus collybita », BirdLife International, 2014 (consulté le 26 septembre 2014)
    48. (en) « The ability of forest reserves to maintain original fauna - why has the Chiffchaff (Phylloscopus collybita abietinus) disappeared from eastern central Finland? » (consulté le 22 septembre 2013)
    49. « Pouillot véloce » (consulté le 22 septembre 2013)
    50. « Convention de Berne : Annexe II » (consulté le 1er septembre 2013)
    51. Arrêté du 29 octobre 2009 fixant la liste des oiseaux protégés sur l'ensemble du territoire et les modalités de leur protection
    La version du 28 septembre 2013 de cet article a été reconnue comme « article de qualité », c'est-à-dire qu'elle répond à des critères de qualité concernant le style, la clarté, la pertinence, la citation des sources et l'illustration.

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Auteurs et éditeurs de Wikipedia
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia FR

    Pouillot véloce: Brief Summary ( French )

    provided by wikipedia FR

    Phylloscopus collybita

    Le Pouillot véloce (Phylloscopus collybita) est une espèce d'oiseaux de la famille des Phylloscopidae très répandue dans l'Ancien Monde. Brun verdâtre dessus et blanc cassé dessous, il possède un chant caractéristique à deux tons dont les francophones retiennent le rythme et le son métallique ressemblant à ceux de pièces de monnaie que l'on égrène, d'où le surnom de « compteur d'écus », et que les anglophones traduisent par un chiff-chaff qui lui a valu son nom vulgaire anglais de Common Chiffchaff. L'espèce est divisée en un certain nombre de sous-espèces, dont certaines sont désormais considérées comme des espèces à part entière. La femelle construit un nid en forme de dôme sur ou près du sol, et assume l'essentiel de la couvaison et de l'alimentation des oisillons, tandis que le mâle a peu d'implication dans la nidification, mais défend son territoire contre ses rivaux, et attaque les prédateurs potentiels.

    Comme beaucoup d'autres petites espèces, le Pouillot véloce est soumis à la prédation de mammifères comme les chats et les mustélidés, ainsi qu'à celle d'autres oiseaux, en particulier les rapaces du genre Accipiter. Il peut être affecté par divers parasites internes et externes. Il s'agit d'un passereau migrateur qui se reproduit dans les bois, friches et forêts de toute la partie nordique et tempérée de l'Europe, ainsi qu'en Asie et hiverne dans le Sud et l'Ouest de l'Europe, le Sud de l'Asie et le Nord de l'Afrique. Son aire de répartition vaste fait que l'espèce n'est pas menacée et qu'elle est classée comme étant de « préoccupation mineure » sur la liste rouge de l'UICN.

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Auteurs et éditeurs de Wikipedia
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia FR

    Tiuf-teaf ( Irish )

    provided by wikipedia GA

    Is éan é an tiuf-teaf. Is baill d'fhine na Phylloscopidae iad.

     src=
    Is síol é an t-alt seo. Cuir leis, chun cuidiú leis an Vicipéid.
    Má tá alt níos forbartha le fáil i dteanga eile, is féidir leat aistriúchán Gaeilge a dhéanamh.


    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Údair agus eagarthóirí Vicipéid
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia GA

    Picafollas europeo ( Galician )

    provided by wikipedia gl Galician

    O picafollas europeo[3][4] ou picafollas común[5], tamén chamado, de forma máis imprecisa, simplemente, picafollas[6] ou furafollas[7] (Phylloscopus collybita), é unha especie de ave paseriforme da familia dos picafollas Phylloscopidae (antes considerábse un Sylviidae) propia dos bosques abertos das rexións temperadas do norte de Europa e Asia. En Galicia é un invernante común.[4] Ten unha lonxitude aproximada de 10 cm, unha envergadura alar de 15 a 21 cm e un peso de 6 a 9 g. Ten un modo de vida solitario e aliméntase capturando insectos e arañas da follaxe, en voo.

    É unha ave migratoria que inverna no sur e oeste de Europa, sur de Asia e norte de África especificamente en bosques de montaña e en matorrais de zonas sombrías.[8] Ten unha cor verde olivácea cunha zona da cabeza máis amarelada. Foi dividida en varias subespecies, algunhas das cales foron consideradas especies de seu, e actualmente só se aceptan tres.

    A femia constrúe o niño preto do chan e asume a maior parte das responsabilidades da incubación dos ovos e alimentación dos polos. O niño é herbáceo, en cúpula, e nel poñen de cinco a seis ovos nunha ou dúas niñadas, de abril a xullo. A pesar de que o macho non ten moita participación na crianza, defende o seu territorio contra os seus rivais e ataca posibles depredadores.

    Está suxeito á depredación por parte dos mamíferos, como gatos, mustélidos e outras aves, sobre todo das rapaces do xénero Accipiter. Ademais pode adquirir parasitos externos e internos. A súa ampla gama e poboación indica que o seu estado de conservación é seguro; porén, unha das súas subespecies probablemente está extinta.

    Taxonomía

    O naturalista británico Gilbert White foi unha das primeiras persoas en separar os picafollas de aspecto similar P. collybita, P. trochilus e P. sibilatrix polo seu canto, como sinalou en 1789 na obra The Natural History of Selborne,[9] pero o picafollas foi descrito formalmente por primeira vez en 1817 co nome Sylvia collybita polo ornitólogo francés Louis Vieillot no seu Nouvelle Dictionnaire d'Histoire Naturelle.[10]

    O xénero Phyllocopus, descrito polo zoólogo alemán Heinrich Boie en 1826, contén arredor de sesenta especies de pequenas aves insectívoras do bosque do Vello Mundo, as cales poden ser verdosas ou cafés pola parte superior e amareladas, brancas ou beixe por debaixo. Anteriormente o xénero formaba parte da familia Sylviidae do Vello Mundo, pero co tempo foi separado formando a súa propia familia, Phylloscopidae.[11] Os parentes máis próximos aos picafollas, á parte das outras antigas subespecies, son un grupo de Phylloscopus que se parecen en que carecen de raias na parte superior da cabeza, teñen coxas amarelas ou barras de cor visibles na á. Estes son: Phylloscopus trochilus, Phylloscopus bonelli, Phylloscopus orientalis, Phylloscopus sibilatrix e Phylloscopus neglectus.[12]

    O picafollas europeo ten tres subespecies comunmente aceptadas, xunto con outras antigas subespecies da península Ibérica, as Illas Canarias e o Cáucaso, que actualmente son tratadas como especies propias.[13][14]

    Subespecies

    • Phylloscopus collybita collybita, a forma representativa nominal, distribúese polo leste de Europa ata Polonia e Bulgaria e é a descrita máis abaixo. Inverna principalmente ao sur da súa zona de reprodución, arredor do Mediterráneo e no norte de África.[12] Leva estendendo o seu territorio cara ao norte, ata Escandinavia, desde 1970 e preto do bordo sur do territorio do Phylloscopus collybita abietinus.[15]
    • Phylloscopus collybita abietinus, encóntrase en Escandinavia e na parte norte de Rusia. Inverna desde o sector sueste de Europa e nordeste de África oriental, ata Irak e o oeste de Irán. En aparencia é intermedio entre P. c. tristis e P. c. collybita, de cor gris claro e verde oliva por encima cunha liña clara sobre o ollo e é máis branco que P. c. collybita na parte inferior.[16] Porén, ten vocalizacións moi similares á subespecie representativa.[12] Debido á variación individual, pode ser difícil diferenciar o P. c. abietinus do P. c. collybita fóra dos seus territorios de crecemento e invernada.[16]
     src=
    Phylloscopus collybita tristis
    • Phylloscopus collybita tristis, de Siberia, reprodúcese no leste do río Pechora en Siberia. Inverna nos Himalaias e visita Europa.[12] É unha subespecie de cores apagadas, gris ou pardo por riba e abrancazado por debaixo, cuns tons amarelos na plumaxe e a liña beixe clara sobre o ollo é a miúdo máis longa que a das subespecies do oeste. Ten un canto e unha chamada curtas, ambas as dúas de ton máis alto que os das outras subespecies.[16] Ás veces é considerada como unha especie á parte debido á súu plumaxe e vocalizacións características, sendo similar neses aspectos a Phylloscopus sindianus sindianus.[17][18] O P. c. collybita non recoñece o canto do P. c. tristis e viceversa.[19][20] Polo momento, P. c. tristis mantense dentro de P. collybita,[14] xa que está pendente a resolución do caso sobre P. c. fulvescens, que se encontra no lugar onde os territorios de P. c. abietinus e de P. c. tristis se solapan e podería ser[21] ou non[20] un híbrido entre eles.

    Antigas subespecies

    • P. ibericus, o picafollas ibérico, é de cores máis vivas, coa mitra máis verdosa e máis amarelado nas zonas inferiores que P. collybita.[12] Inicialmente foi nomeado P. brehmii, pero o exemplar tipo utilizado resultou non ser un picafollas ibérico, polo que acabou tendo o nome de P. ibericus.[22] Esta especie encóntrase na península Ibérica ao oeste dunha liña que se estende aproximadamente desde o Pireneo occidental,[23] a través das montañas de España central, ata o Mediterráneo; os picafollas ibéricos e os picafollas europeos ou comúns viven en bandadas reducidas ao longo desta liña.[24] Agás a sección máis nórdica, o límite preciso da zona de contacto non está ben documentado. O picafollas ibérico é unha ave migratoria de longa distancia, xa que inverna no norte de África. Esta especie difire de P. c. collybita polas súas vocalizacións,[18][23][25] a súa morfoloxía externa,[26] e polas súas secuencias de ADN mitocondrial.[18][27] Existe hibridación na zona de contacto entre esta especie e o picafollas europeo,[23][25][28] case sempre entre machos de P. ibericus e femias de P. c. collybita;[28] e os híbridos aparentemente mostran unha eficacia biolóxica moi reducida;[27] as femias híbridas parecen ser estériles, en consonancia coa regra de Haldane.[29] Isto indica unha interesante conclusión: aparentemente o picafollas ibérico é a liñaxe máis antiga dos picafollas e é bastante diferente do picafollas europeo.[18]
    • P. canariensis, o picafollas das illas Canarias, é unha especie non migratoria que antigamente vivía nas illas Canarias, diferénciase de P. collybita pola súa morfoloxía, vocalizacións, características xenéticas, e non é simpátrica con ningunha outra especie de picafollas. No oeste, a subespecie representativa, P. c. canariensis das illas de El Hierro, La Palma, La Gomera, Tenerife e Gran Canaria, é máis pequena que o picafollas europeo e ten ás máis curtas e arredondadas.[18] É de cor oliva ou parda por riba e ten os laterais e o peito de cor beixe.[12] Ten un canto sonoro e grave, e unha chamada curta parecido á da subespecie nominal.[16] No leste vivía P. c. exsul de Lanzarote e posiblemente Fuerteventura, era más claro por riba e menos avermellado por debaixo que o seu parente do oeste,[12] e tiña unha chamada curta e máis discordante.[16] Podería ser unha especie distinta, pero en 1986 xa se extinguira, ou probablemente desde moito antes. As razóns da súa extinción non están claras, mais parece ser que sempre foran escasos e localizados, presentes só no val de Haría de Lanzarote.[30]
    • P. sindianus, é un picafollas de montaña que se encontra no Cáucaso (P. s. lorenzii) e nos Himalaias (P. s. sindianus), e é unha ave migratoria de altura, movéndose a niveis máis baixos en inverno. A subespecie nominal é similar a P. c. tristis, pero cun bico máis delgado e escuro, a parte superior de cor máis parda e os laterais de cor beixe; o seu canto é case idéntico ao de P. collybita, pero a súa chamada curta é más feble. P. s. lorenzii ten unha cor parda máis cálida e máis escura que a subespecie tipo.[12] A especie é simpátrica co picafollas europeo nunha área pequena do oeste do Cáucaso, pero a reprodución entre eles ocorre raramente, se é que ocorre.[17] Este picafollas de montaña diferénciase de P. c. tristis nas súas vocalizacións,[17][31] morfoloxía externa[32] e nas secuencias de ADN mitocondrial.[18] As súas dúas subespecies parecen ser distintas vocalmente,[17] así como tamén mostran algunha diferenza nas secuencias de ADN mitocondrial;[18] mantéñense na categoría de subespecie esperando investigación adicional.[14]

    Etimoloxía

    O nome binominal da especie é de orixe grego; Phylloscopus vén de phyllon/φυλλον, 'folla' e skopeo/σκοπεω, 'ollar',[33] xa que o xénero comprende especies que pasan moito tempo alimentándose nas árbores, mentres que collybita é unha corrupción da palabra kollubistes, "cambiador de moedas", relacionando o canto desta especie co tinguilear das moedas.[34]

    Descrición

     src=
    Phylloscopus collybita.

    É un membro do xénero Phylloscopus (os picafollas) pequeno e repoludo. Mide entre 10 e 12 cm de longo, o macho pesa entre 6 e 8 g e a femia entre 6 e 7 g. O P. c. collybita adulto do oeste, cando ten as ás recollidas, mostra unha parte superior de cores castaña e verde pouco vivas, a parte inferior branca apagada pasando a ser amarielada nos laterais e ten unha líña abrancazada sobre o ollo. Ten patas escuras, bico delgado e escuro e unha curta proxección primaria (extensión das plumas de voo que sobresae das ás pregadas). Conforme a plumaxe se vai desgastando, tórnase máis castaño e opaco, ademais, o amarelo das partes laterais tende a perderse. Porén, rematada a tempada de cría hai unha prolongada muda completa das plumas, antes da migración.[16] O individuo xove que acaba de emplumar é máis castaño por riba que o adulto e ten a parte inferior entre branca e amarela, pero muda arredor de 10 semanas despois de adquirir a sú primeira plumaxe. Despois de mudaren as plumas, ambos, adulto e xove, teñen a parte superior máis verde e brillante e a liña sobre o ollo máis clara.[16]

    Canto de Phylloscopus collybita

    O seu canto é un dos primeiros sinais que dan as aves de que comenza a primavera. Cando un picafollas non está cantando pode ser difícil distinguilo doutros Phylloscopus con parte superior verdosa e a inferior abrancazada, especialmente de Phylloscopus trochilus. Ests especies teñen unha proxección primaria máis longa, unha aparencia máis brillante e suave e xeralmente patas claras. P. bonelli pode confundirse coa subespecie do leste, P. c. tristis, pero ten unha face sinxela e algo de cor verde nas ás.[16] O picafollas europeo ten ademais ás arredondadas e un movemento característico na cola, que consiste nunha inclinación e un movemento cara aos lados, que o distingue doutros Phylloscopus.[30][35]

    Distribución e hábitat

     src=
    1) O amarelo representa a área de cría e presenza en verán. 2) O verde claro é a área de cría e de invernantes ocasionais. 3) O verde escuro é área de residentes todo o ano. 4) O azul é a de invernantes. 5) A zona raiada é a de invernantes ocasionais en oasis e zonas illadas.

    Reprodúcese ao longo de Europa e leste de Asia, ata o leste de Siberia e os 70ºN no norte, con poboacións illadas ao noroeste de África, o norte e o oeste de Turquía e o noroeste de Irán.[16] Malia ser unha ave migratoria, é un dos primeiros paseriformes en regresar á súa área de reprodución en primavera, e tamén unha das últimas en marchar en outono.[35][36] Cando está en época de reprodución, é unha ave que vive en bosques abertos con árbores altas e con follaxe baixo axeitados para a crianza dos polos. Estas árbores normalmente miden 5 metros de alto como mínimo, teñen a parte baixa despexada ou cuberta de maleza, que é unha mestura de herba, fentos, estrugas ou plantas similares. O seu hábitat reprodutor é bastante específico, e mesmo especies próximas de picafollas non comparten as mesmas preferencias. Por exemplo, P. trochilus prefire as árbores máis novas, mentres que P. sibilatrix prefire menos maleza.[16] En inverno ten zonas de hábitat máis extensas, incluíndo outros tipos de maleza e non é tan dependente das árbores. A miúdo pode encontrarse preto da auga, a diferenza de P. trochilus que tolera hábitats máis secos. Hai un incremento na tendencia a invernar no oeste de Europa, máis ou menos ao norte das áreas tradicionais, especialmente no sur costeiro de Inglaterra e no microclima urbano temperado de Londres.[16] Estes picafollas europeos con diferente hábito de invernada, inclúen algúns visitantes das subespecies do leste; abietinus e tristis.[35]

    Comportamento

    Territorio

    O macho é bastante territorial durante a tempada de reprodución, comunmente cun núcleo territorial cun raio de 20 metros, que é feramente defendido doutros machos. Outras aves pequenas tamén poden ser atacadas por eles. O macho é curioso e ousado, atacando calquera depredador perigoso como os armiños, se se achegan ao niño, ou os gaios.[16] O seu canto, efectuado desde un punto prominente e favorable, parece usalo para advertir que estableceu un territorio e para contactar coa femia, en lugar de como unha estratexia de coidado paternal.[37]

    Alén do núcleo do territorio, existe unha área de alimentación máis extensa, que é variable en tamaño, pero normalmente é dez ou máis veces maior que a área de reprodución. Crese que a femia ten unha zona de alimentación máis ampla que o macho.[16] Cando a época reprodutora finaliza, estas especies abandonan o seu territorio, e poden unirse a pequenas bandadas que inclúen outros picafollas camiño da migración.[35]

    Reprodución

    O macho volve ao seu territorio de reprodución dúas ou tres semanas antes que a femia, e inmediatamente comenza a cantar para establecer a súa propiedade e atraer a femia. Cando localiza unha delas, realiza un voo parecido ao dunha bolboreta como parte do ritual de cortexo, pero unha vez que se forma unha parella, os outros machos deberán saír do territorio. O macho intervén pouco no proceso de crianza, á parte de defender o territorio.[16] O niño da femia está construído sobre o preto do chan, nun lugar agochado entre as silveiras, fentos ou outra densa vexetación baixa. Este niño en forma de cúpula invertida ten unha entrada lateral e está construído con restos de plantas, como follas ou herba seca. O seu interior está feito de material más fino, e finalmente engade unha capa de plumas. O niño típico mide 12,5 cm de alto e 11 cm de diámetro.[16]

     src=
    Phylloscopus collybita abietinus

    A posta é de dous a sete (normalmente cinco ou seis) ovos cor crema con manchas pequenas de cor avermellado, púrpura ou anegrado. Estes ovos miden arredor de 1,5 cm de longo e 1,2 cm de diámetro e son incubados pola hembra durante 13 ou 14 días antes de que rompa o cascavello, e fagan eclosión as crías altriciais cegas.[16] A femia cría e alimenta os polos durante outros 14 ou 15 días, ata que estes abandonan o niño. O macho raramente participa na alimentación das crías; porén, por veces isto ocorre, especialmente cando o mal tempo limita a dispoñibilidade de insectos ou se a femia desaparece. Logo de abandonaren o niño, os picafollas novos permanecen nas súas proximidades durante tres ou catro semanas, sendo alimentados pola femia e póusanse con ela, mais estas interaccións redúcense pasados os primeiros 14 días aproximadamente. Os picafollas da zona norte só teñen unha rolada de polos, debido ao curto verán da zona, pero é común que teñan unha segunda nas áreas centrais ou do sur.[16]

    A pesar de que as parellas permanecen xuntas durante a tempada de reprodución e de que a poligamia non é común, se algunha vez o macho e a femia volven ao mesmo lugar ao ano seguinte, non existe un aparente recoñecemento ou fidelidade. A reprodución con outras especies, que non sexan as consideradas antigas subespecies de P. collybita, é rara, pero coñécense algúns casos de hibridación con P. trochilus. Estes híbridos teñen cantos mesturados, pero isto por si só non é proba dunha reprodución interespecífica.[16]

    Alimentación

    Como a maioría dos picafollas do Vello Mundo, esta pequena ave é insectívora, movéndose bulideiramente a través da follaxe ou voando brevemente. Entre os insectos rexistrados como alimento dos picafollas están principalmente as moscas, de máis de 50 familias, xunto con outros invertebrados pequenos e medianos. Tamén consome os ovos e as larvas de bolboretas e outros lepidópteros, especialmente as de Operophtera brumata.[16] Estimouse que o picafollas necesita tomar alimento equivalente a un terzo do seu peso en insectos diariamente, e case come constantemente no outoño para acumular graxa extra como combustible para o voo migratorio.[16]

    Depredadores e ameazas

    Como na maioría das aves pequenas, a mortalidade é alta durante o primeiro ano de vida, pero rexístranse moitos adultos de tres ou catro anos, e poden chegar aos sete anos. Como a crianza se realiza ao nivel do chan, os ovos, polos e aves novas son depredados por armiños, furóns, visóns, denosiñas e pegas. Os adultos son cazados polas aves rapaces, especialamente o gabián. As aves pequenas tamén están expostas ao mal tempo, maiormente durante a migración, pero tamén cando están nos campos de reprodución e invernación.[16]

    O picafollas europeo ocasionalmente é hóspede para o parasitismo de crianza que realian os cucos, como o Cuculus canorus e o Cuculus horsfieldi,[38] pero este recoñece e rexeita os ovos que non son miméticos polo que é raro que este parasitismo de crianza teña éxito.[39] Igual que outros paseriformes, o picafollas tamén pode adquirir nematodos parasitos intestinais e carrachas externas.[40][41]

    O principal efecto das actividades humanas sobre esta especie é indirecto, por medio da deforestación dos bosques, a depredación de gatos, ou por choques contra as fiestras, edificios e automóbiles. Deles a deforestación é o único que pode afectar seriamente as poboacións de picafollas, pero dado o enorme espallamento xeográfico de P. c. abietinus e P. c. tristis, e as políticas de conservación aplicadas nas rexións conde vive o P. c. collybita, o seu futuro parece asegurado.[16]

    Estado de conservación

    A especie ten unha área de distribución enorme, cunha extensión global estimada de 10 millóns de km2 e unha poboación de 60 a 120 millóns de individuos só en Europa. Aínda que a tendencia da poboación global non foi cuantificada, non se cree que esta especie estea achegándose ao limiar do criterio de decadencia de poboación utilizado na Lista vermella da IUCN (que é un declive de máis do 30% en dez anos ou en tres xeracións). Por estas razóns, a especie avalíase como "especie pouco preocupante".[42]

    Ningunha das maiores subespecies está amenzada, pero a exsul de Canarias, como se dixo máis arriba, está probablemente extinta. Polo menos a área de P. collybita parece estarse expandindo, cun avance cara ao norte en Escocia, Noruega e Suecia e un amplo crecemento da poboación en Dinamarca.[35]

    Notas

    1. BirdLife International (2012). "{{{taxon}}}". Lista Vermella de especies ameazadas. (en inglés). Unión Internacional para a Conservación da Natureza. Consultado o 3 de agosto de 2017.
    2. informe do ITIS. "Phylloscopus collybita (Vieillot, 1817)" (en inglés). Consultado o 1 de xullo de 2009.
    3. Conde Teira, M. A. (1999). "Nomes galegos para as aves ibéricas: lista completa e comentada" (PDF). Chioglossa (A Coruña) 1: 121–138. Arquivado dende o orixinal (PDF) o 15 de marzo de 2016. Consultado o 28 de setembro de 2016.
    4. 4,0 4,1 Penas Patiño, Xosé M.; Pedreira López, Carlos (setembro de 2004). Guía das aves de Galicia. Ilustrado por Calros Silvar (2ª ed.). A Coruña: Baía Edicións. ISBN 84-96128-69-5.
    5. Definición de Picafollas europeo no Dicionario de Galego de Ir Indo e a Xunta de Galicia.
    6. Definicións no Dicionario da Real Academia Galega e no Portal das Palabras para picafollas.
    7. Definicións no Dicionario da Real Academia Galega e no Portal das Palabras para furafollas.
    8. Rob Hume, Guía de campo de las aves de España y Europa, 2002.
    9. White, Gilbert (1887). The Natural History and Antiquities of Selborne. Londres.
    10. Louis Jean Pierre Vieillot (1817). Nouvelle Dictionnaire d'Histoire Naturelle.
    11. Alström, Per; Ericson, Per G. P.; Olsson, Urban; Sundberg, Per. "Phylogeny and classification of the avian superfamily Sylvioidea". Molecular Phylogenetics and Evolution (en inglés) 38 (2): 381–397. ISSN 1055-7903.
    12. 12,0 12,1 12,2 12,3 12,4 12,5 12,6 12,7 Kevin Baker (1997). Warblers of Europe, Asia and North Africa (Helm Identification Guides) (en inglés). pp. 256–259. ISBN 0713639717.
    13. P. Clement, Andreas J. Helbig, Taxonomía e identificación de los mosquiteros en el Paleártico Oeste. Brit. Birds, 1998
    14. 14,0 14,1 14,2 Sangster, George; Knox, Alan G.; Helbig, Andreas J. & Parkin, David T. (2002):Taxonomic recommendations for European birds. Arquivado 13 de setembro de 2019 en Wayback Machine. Ibis 144(1): 153–159. doi 10.1046/j.0019-1019.2001.00026.x ]
    15. Hansson, MC; Bensch, S; Brännström, O (2000). "Range expansion and the possibility of an emerging contact zone between two subspecies of Chiffchaff Phylloscopus collybita ssp". Journal of Avian Biology 31 (4): 548–558. doi:10.1034/j.1600-048X.2000.1310414.x.
    16. 16,00 16,01 16,02 16,03 16,04 16,05 16,06 16,07 16,08 16,09 16,10 16,11 16,12 16,13 16,14 16,15 16,16 16,17 16,18 16,19 16,20 16,21 Peter Clement (1995). The Chiffchaff (en inglés). Londres. ISBN 0600579786.
    17. 17,0 17,1 17,2 17,3 Jochen Martens, Ringförmige Arealüberschneidung und Artbildung beim Zilpzalp, Phylloscopus collybita. Das lorenzii-Problem. Zeitschrift für Zoologische Systematik und Evolutionsforschung, 1982.
    18. 18,0 18,1 18,2 18,3 18,4 18,5 18,6 Andreas J. Helbig, Jochen Martens, I. Seibold, F. Henning, B. Schottler, Michael Wink (1996). "Phylogeny and species limits in the Palearctic Chiffchaff Phylloscopus collybita complex" (PDF). Ibis (en inglés) 138: pp. 650–666. Consultado o 5 de xuño de 2009.
    19. M. Schubert, Mitteilungen aus dem Zoologischen Museum Berlin, 1982.
    20. 20,0 20,1 Jochen Martens, C. Meincke, Der sibirische Zilpzalp (Phylloscopus collybita tristis): Gesang und Reaktion einer mitteleuropäischen Population im Freilandversuch. Journal für Ornithologie, 1989.
    21. I. M. Marova, V. V. Leonovich, Hybridization between Siberian (Phylloscopus collybita tristis) and East European (Ph. collybita abietinus) Chiffchaffs in the area of sympatry. Sbornik Trudov Zoologicheskogo Muzeya, Moskovskogo Gosudarstvennogo Universiteta, 1993
    22. Lars Svensson, "The correct name of the Iberian Chiffchaff Phylloscopus ibericus Ticehurst 1937, its identification and new evidence of its winter grounds". Bulletin of the British Ornithologists Club, 2001
    23. 23,0 23,1 23,2 Salomon, Marc (1989): Song as a possible reproductive isolating mechanism between two parapatric forms. The case of the chiffchaffs Phylloscopus c. collybita and P. c. brehmii in the western Pyrenees. Behaviour 111 (1–4): 270–290.
    24. Balmori, Alfonso; Cuesta, Miguel Ángel; Caballero, José María (2002): Distribución de los mosquiteros ibérico (Phylloscopus brehmii) y europeo (Phylloscopus collybita) en los bosques de ribera de Castilla y León (España). Ardeola 49(1): 19–27.
    25. 25,0 25,1 Marc Salomon, Y. Hemim, Song variation in the Chiffchaffs (Phylloscopus collybita) of the western Pyrenees – the contact zone between collybita and brehmii forms. Ethology
    26. Marc Salomon, J. Bried, Andreas J. Helbig, J. Riofrío, Morphometric differentiation between male Common Chiffchaffs, Phylloscopus [c.] collybita Vieillot, 1817, and Iberian Chiffchaffs, P. [c.] brehmii Homeyer, 1871, in a secondary contact zone (Aves: Sylviidae). Zoologischer Anzeiger, 1997.
    27. 27,0 27,1 Andreas J. Helbig, Marc Salomon, S. Bensch, I. Seibold, Male-biased gene flow across an avian hybrid zone: evidence from mitochondrial and microsatellite DNA. Journal of Evolutionary Biology, 2001.
    28. 28,0 28,1 Collinson, J. Martin; Melling, Tim (abril de 2008). "Identification of vagrant Iberian Chiffchaffs - pointers, pitfalls and problem birds". British Birds 101 (4): 174–188.
    29. Andreas J. Helbig, Marc Salomon, Michael Wink, Joël Bried, Absence de flux genique mitochondrial entre le Pouillots "veloces" medio-européen et ibérique (Aves: Phylloscopus collybita, P. (c.) brehmii); implications taxonomiques. Résultats tirés de la PCR et du séquencage d'ADN. C. R. Acad. Sci. III, 1993.
    30. 30,0 30,1 Eric Simms, British Warblers (New Naturalist Series), Collins, 1985
    31. Jochen Martens, Sabine Hänel, Gesangformen und Verwandtschaft der asiatischen Zilpzalpe Phylloscopus collybita abietinus und Ph. c. sindianus. Journal für Ornithologie, 1981.
    32. Stanley Cramp, The Birds of the Western Palearctic, Oxford, 1992.
    33. John K. Terres, The Audubon Society encyclopedia of North American birds, Nueva York, 1980.
    34. Mark Cocker, Richard Mabey, Birds Britannica, Londres, 2005.
    35. 35,0 35,1 35,2 35,3 35,4 David Snow, Christopher M. Perrins, The Birds of the Western Palearctic concise edition (2 volumes), Oxford, 1998
    36. Killian Mullarney, Lars Svensson, Dan Zetterstrom, Peter Grant, Birds of Europe, Londres, 1999.
    37. Marcos Rodrigues, Song activity in the chiffchaff: territorial defence or mate guarding?". Animal Behaviour, 1996
    38. Paul A. Johnsgard, The Avian Brood Parasites: Deception at the Nest, 1997.
    39. Arne Moksnes, Elvin Roskaft, "Responses of Some Rare Cuckoo Hosts to Mimetic Model Cuckoo Eggs and to Foreign Conspecific Eggs". Ornis Scandinavica, 1992.
    40. Susan C. Cork, The prevalence of nematode parasites in transcontinental songbirds.
    41. Jaenson, Jensen, Jens Kjeld, "Records of ticks (Acari, Ixodidae) from the Faroe Islands". Norwegian Journal of Entomology, 2007.
    42. BirdLife International (2008). "Phylloscopus collybita". Lista Vermella de especies ameazadas. (en inglés). Unión Internacional para a Conservación da Natureza. Consultado o 20 de abril de 2009.

    Véxase tamén

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Autores e editores de Wikipedia
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia gl Galician

    Picafollas europeo: Brief Summary ( Galician )

    provided by wikipedia gl Galician

    O picafollas europeo ou picafollas común, tamén chamado, de forma máis imprecisa, simplemente, picafollas ou furafollas (Phylloscopus collybita), é unha especie de ave paseriforme da familia dos picafollas Phylloscopidae (antes considerábse un Sylviidae) propia dos bosques abertos das rexións temperadas do norte de Europa e Asia. En Galicia é un invernante común. Ten unha lonxitude aproximada de 10 cm, unha envergadura alar de 15 a 21 cm e un peso de 6 a 9 g. Ten un modo de vida solitario e aliméntase capturando insectos e arañas da follaxe, en voo.

    É unha ave migratoria que inverna no sur e oeste de Europa, sur de Asia e norte de África especificamente en bosques de montaña e en matorrais de zonas sombrías. Ten unha cor verde olivácea cunha zona da cabeza máis amarelada. Foi dividida en varias subespecies, algunhas das cales foron consideradas especies de seu, e actualmente só se aceptan tres.

    A femia constrúe o niño preto do chan e asume a maior parte das responsabilidades da incubación dos ovos e alimentación dos polos. O niño é herbáceo, en cúpula, e nel poñen de cinco a seis ovos nunha ou dúas niñadas, de abril a xullo. A pesar de que o macho non ten moita participación na crianza, defende o seu territorio contra os seus rivais e ataca posibles depredadores.

    Está suxeito á depredación por parte dos mamíferos, como gatos, mustélidos e outras aves, sobre todo das rapaces do xénero Accipiter. Ademais pode adquirir parasitos externos e internos. A súa ampla gama e poboación indica que o seu estado de conservación é seguro; porén, unha das súas subespecies probablemente está extinta.

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Autores e editores de Wikipedia
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia gl Galician

    Gransöngvari ( Icelandic )

    provided by wikipedia IS

    Gransöngvari (fræðiheiti: Phylloscopus collybita) er algengur laufsöngvari hvers heimkynni eru norðursvæði og tempruð svæði Evrópu og Asíu.

    Wikimedia Commons er með margmiðlunarefni sem tengist


     src= Þessi fuglagrein er stubbur. Þú getur hjálpað til með því að bæta við greinina.
    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Höfundar og ritstjórar Wikipedia
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia IS

    Phylloscopus collybita ( Italian )

    provided by wikipedia IT

    Il luì piccolo (Phylloscopus collybita (Vieillot, 1817)) è un uccello passeriforme tradizionalmente inquadrato nella famiglia dei Silvidi, ma da una recente revisione filogenetica attribuito alla famiglia Phylloscopidae[2][3].

    Descrizione

    È un passeraceo lungo appena 11 cm. Il suo peso ammonta a circa 8 grammi. Il piumaggio è color olivastro, le sue zampe sono scure. La striscia sugli occhi non è così marcata come nei suoi parenti.

    Nella maggior parte delle lingue europee non neolatine il luì piccolo prende nome dall'imitazione onomatopeica del suo verso. Il suo richiamo, ripetuto frequentemente, suona più o meno come "cif-ciaf-cif-cif-cif-ciaf".

    Il luì piccolo è molto simile al luì grosso, da cui è possibile distinguerlo solo esaminandolo da vicino, per la striscia sugli occhi meno marcata e per il colore delle zampe. Nel canto sono invece totalmente diversi.

    In natura è difficile da scoprire a causa del suo aspetto esterno che ben si mimetizza con l'ambiente. Inoltre si trattiene per lo più nei cespugli e negli alberi, nei quali svolazza o saltella quasi senza sosta.

    Biologia

    Canto

    Alimentazione

    Si nutre di ragni, piccoli insetti, larve e crisalidi

    Riproduzione

    Il periodo di cova va da aprile a giugno. Il luì piccolo depone le sue due covate in un nido preparato a raso terra con foglie, muschio e erba. La covata consta di 5 o 6 uova bianche con pochi puntolini neri e rossi. La durata della covata dura circa 13 giorni.

    Distribuzione e habitat

    Fa parte degli uccelli estivi e sverna nei territori mediterranei, raramente anche in Nordafrica.

    Di solito nidifica in giardini, boschi ricchi di sottobosco e siepi.

    Conservazione

    Il luì piccolo in Germania è una specie particolarmente protetta secondo le norme della Bundesnaturschutzgesetz.

    Galleria d'immagini

    Note

    1. ^ (EN) BirdLife International 202, Phylloscopus collybita, su IUCN Red List of Threatened Species, Versione 2020.2, IUCN, 2020.
    2. ^ Alström P et al., Phylogeny and classification of the avian superfamily Sylvioidea (PDF), in Mol. Phylogenet. Evol. 2006; 38(2): 381–397.
    3. ^ (EN) Gill F. and Donsker D. (eds), Family Phylloscopidae, in IOC World Bird Names (ver 9.2), International Ornithologists’ Union, 2019. URL consultato l'8 maggio 2014.

     title=
    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Autori e redattori di Wikipedia
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia IT

    Phylloscopus collybita: Brief Summary ( Italian )

    provided by wikipedia IT

    Il luì piccolo (Phylloscopus collybita (Vieillot, 1817)) è un uccello passeriforme tradizionalmente inquadrato nella famiglia dei Silvidi, ma da una recente revisione filogenetica attribuito alla famiglia Phylloscopidae.

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Autori e redattori di Wikipedia
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia IT

    Pilkoji pečialinda ( Lithuanian )

    provided by wikipedia LT
    Binomas Phylloscopus collybita

    Pilkoji pečialinda (lot. Phylloscopus collybita, angl. Frua filoskopo, vok. Zilpzalp) – devynbalsinių (Sylviidae) šeimos paukštis, priklausantis pečialindų genčiai.

    Išvaizda

    Pilkoji pečialinda gerokai mažesnė už naminį žvirblį. Už ankstyvąją pečialindą kiek pilkesnė, jas lengviausia atskirti iš giesmės.

    Patino ir patelės kūno viršutinė pusė rudai pilka, kartais žalsvo atspalvio. Antakis gelsvas, neryškus. Kūno apačia balsva, šonai rusvi. Antroji didžioji plasnojamoji plunksna ilgesnė už šeštąją. Snapas tamsiai rudas. Rainelė taip pat tamsiai ruda. Kojos juodos. Vasarą nugarinė pusė pilkesnė, pilvinė šviesesnė. Jaunikliai kiek ryškesnių spalvų. Tik išsiritusių galva ir pečiai apaugę retais, tamsiai pilkais pūkais. Žiotys nešvariai geltonos.

    Paplitimas

    Arealas pertrauktas. Eurazijoje paplitusi nuo Skandinavijos iki Kolymos vidurupio. Šiaurėje arealas siekia Kolos pusiasalį, Baltąją jūrą, Pečioros žiotis, Jamalo pusiasalį, Jenisejaus žiotis, Lenos žemupį. Pietuosę tęsiasi iki šiaurinės Mongolijos, Altajaus, Jaisano įdubos, šiaurinio Kazachstano, Uralo vidurupio, Volgos vidurupio, Moldavijos, Balkanų pusiasalio, Viduržemio jūros pakrančių. Izoliuotos arealo dalys yra Kaukaze, Mažojoje Azijoje, šiaurinio Irano, Kopetdago kalnuose, Viduriniojoje Azijoje. Gyvena ir šiaurės vakarų Afrikoje. Žiemoja Viduržemio jūros kraštuose, Afrikoje.

    Lietuvoje dažna rūšis. Aptinkama balandžiospalio mėn. Gyvena įvairaus tipo miškuose.

    Biologija

    Pilkosios pečialindos giesmė

    Įsikuria jaunuolynuose. Mėgsta giriomis apaugusius upių šlaitus, beržynus, juodalksnynus, drebulynus bei kitų lapuočių medynus su krūmais ir pomiškiu, taip pat ir pušynus su beržų priemaiša bei eglaitėmis. Rudenį nuolat straksi laukų krūmynuose ir giraitėse, paupių karklynuose, soduose.

    Aktyvi tik dieną. Tykiai sutarškėdamas, patinėlis nuotaikingai čiauška giesmę. Prie lizdo straksėdamas garsiai piepsi. Besiplunksnuojantys jaunikliai čerškia, o pradėję skraidyti žlegsėdami palaiko tarpusavio ryšį. Iš lizdo pabaidyta patelė skrenda pažemiu, o grįžusi sukiojasi viliojančiu polėkiu.

    Lizdą įsirengi ant žemės arba neaukštai medžiuose. Vienoje dėtyje paprastai būna 4–6 kiaušiniai, perimi 2 savaites. Jauniklius peri, maitina ir šildo tik patelė. Šešių dienų jaunikliai jau praregi, o dar kitą dieną pradeda kaltis plunksnų galai. Lizduose jaunikliai praleidžia apie 14 dienų. Per vasarą išvedama viena arba dvi vados.

    Minta skraidančiais vabzdžiais, vikšrais, vorais.


    Vikiteka

    Šaltiniai

    • Lietuvos fauna: paukščiai, 2 knyga. Sud. V. Logminas. – Vilnius: Mokslas, 1991.
    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Vikipedijos autoriai ir redaktoriai
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia LT

    Pilkoji pečialinda: Brief Summary ( Lithuanian )

    provided by wikipedia LT

    Pilkoji pečialinda (lot. Phylloscopus collybita, angl. Frua filoskopo, vok. Zilpzalp) – devynbalsinių (Sylviidae) šeimos paukštis, priklausantis pečialindų genčiai.

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Vikipedijos autoriai ir redaktoriai
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia LT

    Čuņčiņš ( Latvian )

    provided by wikipedia LV

    Čuņčiņš (Phylloscopus collybita) ir Latvijā ļoti bieži sastopams ķauķīšu dzimtas (Phylloscopidae) dziedātājputns, kurš izplatīts teju vai visā Eiropā, kā arī Āzijas taigas zonā. Ziemo Āfrikas ziemeļos, Eiropas un Āzijas dienvidos.[1] Izdala 6 pasugas ar pakāpenisku pazīmju nomaiņu.[2]

    Zinātniskais nosaukums Phylloscopus collybita atvasināts no sengrieķu valodas un latviski nozīmē "lapu pārmeklētājs, naudas mainītājs": Phyllonlapa, scopuspārmeklētājs un collybitanaudas mainītājs. Vārds "naudas mainītājs" izvēlēts, čuņčiņa dziesmu salīdzinot ar monētu džinkstēšanu vienai pret otru.[3][4]

    Izplatība

     src=
    Čuņčiņš sastopams gandrīz visā Eiropā
     src=
    Reizēm Latvijā ieceļo čuņčiņa Sibīrijas pasuga P. c. tristis

    Čuņčiņš sastopams gandrīz visā Eiropā, kā arī Āzijas taigas zonā līdz Kolimai austrumos. Areāla austrumu daļa uz dienvidiem sasniedz Himalaju rietumus, Pamiru un Altaju. Nošķirta ligzdotāju populācija Kaukāzā, Aizkaukāzā un Irānas ziemeļos. Ziemo Āfrikā aiz Sahāras, Vidusjūras reģionā un Dienvidāzijā.[5]

    Latvijā

    Latvijā čuņčiņš ir viena no visparastākajām ligzdojošo putnu sugām. Sastopams jebkuros mežos, retāk krūmājos. Vairāk nekā 10 reizes novērots arī ziemas mēnešos.[5]

    Kā ligzdotāja sastopama pasuga P. c. abientus, bet rudens migrācijas laikā ieceļo arī pasuga Sibīrijas čuņčiņš (P. c. tristis), kas ligzdo Āzijā uz austrumiem no Urāliem. Abas pasugas pat rokās turot vizuāli ir ļoti grūti atšķiramas. Līdz šim novērotie Sibīrijas čuņčiņi ir noķerti un apgredzenoti Papes ornitoloģiskajā stacijā, tomēr arī to piederība šai pasugai nav viennozīmīga.[5] Saskaņā ar 2009. gada pētījumiem ligzdojošo pāru skaits, salīdzinot ar 2006. gadu, ir stabils.[6]

    Izskats un dziesma

     src=
    Vasaras laikā čuņčiņš kļūst arvien brūnāks un tikai vasaras beigās, nomainot apspalvojumu, atgūst spalvu zaļo toni
     src=
    Sugas noteikšanai drošākā pazīme ir raksturīgā divdaļīgā dziesma

    Čuņčiņš ir mazs, neuzkrītošs, pelēcīgi zaļgans dziedātājputns ar gaišu ķermeņa apakšdaļu un dzeltenīgām krūtīm un sāniem. Dzeltenais tonis pamazām uz vēdera kļūst gaiši pelēks, gandrīz balts. Vidēji čuņčiņš ir nedaudz mazāks nekā citi ķauķīši, kā arī tā apspalvojums ir matētāks, mazāk spīdīgs.[7][8] Ķermeņa garums 10—12 cm, spārnu plētums 15—21 cm, tēviņa svars 7—10,9 g, mātītes 6—7 g.[7][8][9][10]

    Virs tumši brūnās acs gaiša, blāva uzacs, zem acs balts pusgredzens, vaigi ap auss atveri kļūst tumšāki. Kājas tumšas un spīdīgas (šī viena no raksturīgākajām pazīmēm, kas atšķir no citiem ķauķīšiem), knābis smalks un tumši brūns (apakšējai daļa dzeltenbrūna). Apspalvojums, jo kļūst vecāks, jo kļūst pelēkāks un brūnāks, arī sāni zaudē dzelteno toni. Pēc ligzdošanas sezonas (pirms migrācijas ceļojuma) čuņčiņš maina apspalvojumu. Nomainoties spalvām, čuņčiņš atgūst apspalvojuma zaļo toni un dzeltenos sānus, arī uzacis ir gaišākas.[7][9] Arī jauno putnu apspalvojums uz muguras ir brūnāks nekā pieaugušajiem īpatņiem, to ķermeņa apakšpuse dzeltenbalta.[9]

    Līdzīgas sugas

    Čuņčiņa atšķiršana no citiem ķauķīšiem, it īpaši vītīša, ir sarežģīta, un nepieredzējušiem putnu vērotājiem pat nav iespējama. Čuņčiņš ir nedaudz pelēkāks nekā vītītis, tā kājas tumšākas, knābis smalkāks un tumšāks, uzacis blāvākas, spārnu gali noapaļotāki.[7][8] Tomēr drošākā pazīme sugas noteikšanai ir raksturīgā divdaļīgā dziesma,[11] kura daudzās valodās ir bijusi par pamatu putniņa nosaukumam: latviskičuņ-čiņ, angliskichiff-chaff vai vāciskizilp-zalp.

    Uzvedība

     src=
    Ligzda atrodas uz zemes vai krūmu un koku apakšējos zaros
     src=
    Čuņčiņa olas
     src=
    Čuņčiņa jaunais putns

    Mājo nobriedušos zemieņu un zemu kalnu mežos (galvenokārt lapu koku un ar zemu pamežu) gan jūras krastā, gan dziļā iekšzemē ar kontinentālu klimatu. Sastopams arī krūmājos, parkos, ceļmalu koku stādījumos, kapsētās, lielos dārzos, upmalu audzēs un niedrājos. Taigā mājo arī egļu un priežu mežos. Uzturas ne pārāk biezos koku vainagos, arī pameža lapotnē. Priekšroku dod vietām ar vismaz dažiem augstiem kokiem, bet, ja tādu trūkst, uzturas arī krūmājos.[1][12] Čuņčiņš ir ļoti aktīvs putniņš, kurš nepārtraukti pārvietojas pa koku lapotni, pārlidojot no vienas vietas uz otru. Raksturīgi, sēžot uz zara, raustīt asti, arī uz sāniem.[8]

    Ligzdošanas laikā čuņčiņa tēviņš ir ļoti teritoriāls. Ligzdošanas teritorija parasti ir apmēram 20 m plaša, un tā tiek bezbailīgi un agresīvi aizsargāta no citiem tēviņiem. Čuņčiņš var uzbrukt arī citu sugu nelieliem putniem, kā arī bīstamiem ienaidniekiem, piemēram, sermulim, ja tas tuvojas ligzdai, vai sīlim, kurš mēdz zagt olas.[9] Ap ligzdošanas teritoriju, kas ir pāra teritorijas centrs, plešas barošanās teritorija, kas parasti ir 10 vai vairākas reizes lielāka nekā ligzdošanas teritorija. Valda uzskats, ka mātītes barošanās teritorija ir lielāka nekā tēviņam.[9] Pēc ligzdošanas, neilgi pirms migrācijas ceļojuma, pāris pamet savu teritoriju, veidojot nelielus bariņus.[13]

    Barība

    Barojas gandrīz tikai ar kukaiņiem (galvenokārt ar mušām), to olām un kāpuriem, bet nelielos daudzumos barojas arī ar citiem nelieliem bezmugurkaulniekiem (piemēram, maziem gliemezīšiem, zirnekļiem), sēklām un ogām. Tos meklē koku lapotnē, arī krūmos un garāku augu biežņā. Dienas laikā čuņčiņš apēd tik daudz kukaiņu, kas sver apmēram trešdaļu no paša ķermeņa. Rudens laikā, lai uzkrātu tauku rezerves pirms ceļojuma, putniņš barojas nepārtraukti.[1][9][10][12]

    Ligzdošana

    Ligzdošanas sezona ilgst no aprīļa līdz augustam. Veido monogāmus pārus.[1][10] Tēviņš nodibina teritoriju un ar dziedāšanu piesaista mātīti. Līdzko pāris izveidots, citas mātītes no teritorijas tiek padzītas.[9] Ligzda parasti atrodas uz zemes vai arī zemos krūmos, apakšējos koku zaros, vīteņaugos vai biezi saaugušos augstos lakstaugos. Ligzdai lodveida forma ar ieeju sānos. Vīta no sausas zāles, lapām un sūnām, no iekšpuses izklāta ar smalkākiem zāļu stiebriņiem un spalvām.[1][7][12]

    Sezonā parasti divi perējumi. Dējumā 4—8 olas. Inkubācijas periods ilgst 13—16 dienas, perē tikai mātīte. Par mazuļiem rūpējas galvenokārt mātīte. Tēviņš ļoti reti piedalās to barošanā, tikai, ja ir lietains laiks un trūkst kukaiņu vai ja mātīte iet bojā. Tā galvenais uzdevums ir aizsargāt teritoriju. Jaunie putni izlido 13—15 dienu vecumā.[7][9][10][12]

    Sistemātika

    Čuņčiņam ir 6 pasugas:[2]

    Atsauces

    1. 1,0 1,1 1,2 1,3 1,4 IUCN: Phylloscopus collybita
    2. 2,0 2,1 World Bird List: Bushtits, leaf warblers, reed warblers, 2020
    3. Jobling, James A (2010). The Helm Dictionary of Scientific Bird Names. London: Christopher Helm. p. 305. ISBN 978-1-4081-2501-4.
    4. Cocker, Mark; Mabey, Richard (2005). Birds Britannica. London: Chatto & Windus. pp. 378–9. ISBN 0-7011-6907-9.
    5. 5,0 5,1 5,2 Putni LV: Čuņčiņš Phylloscopus collybita
    6. «Latvijas parasto putnu skaita pārmaiņas pēdējos piecos gados». Arhivēts no oriģināla, laiks: 2016. gada 9. augustā. Skatīts: 2011. gada 11. martā.
    7. 7,0 7,1 7,2 7,3 7,4 7,5 Nature Gate: Chiffchaff
    8. 8,0 8,1 8,2 8,3 Nord University: Chiffchaff (Phylloscopus collybita)
    9. 9,0 9,1 9,2 9,3 9,4 9,5 9,6 9,7 Clement, Peter (1995). The Chiffchaff. London: Hamlyn. ISBN 0-600-57978-6.
    10. 10,0 10,1 10,2 10,3 Alive: Common Chiffchaff (Phylloscopus collybita)
    11. Strazds M. (red.) (2002): Latvijas meža putni. Latvijas Ornitoloģijas biedrība.
    12. 12,0 12,1 12,2 12,3 «Planet of Birds: Chiffchaff (Phylloscopus collybita)». Arhivēts no oriģināla, laiks: 2018. gada 1. maijā. Skatīts: 2018. gada 2. jūnijā.
    13. Snow, David; Perrins, Christopher M., eds. (1998). The Birds of the Western Palearctic concise edition (2 volumes). Oxford: Oxford University Press. ISBN 0-19-854099-X. p1337–1339

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Wikipedia autori un redaktori
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia LV

    Čuņčiņš: Brief Summary ( Latvian )

    provided by wikipedia LV

    Čuņčiņš (Phylloscopus collybita) ir Latvijā ļoti bieži sastopams ķauķīšu dzimtas (Phylloscopidae) dziedātājputns, kurš izplatīts teju vai visā Eiropā, kā arī Āzijas taigas zonā. Ziemo Āfrikas ziemeļos, Eiropas un Āzijas dienvidos. Izdala 6 pasugas ar pakāpenisku pazīmju nomaiņu.

    Zinātniskais nosaukums Phylloscopus collybita atvasināts no sengrieķu valodas un latviski nozīmē "lapu pārmeklētājs, naudas mainītājs": Phyllon — lapa, scopus — pārmeklētājs un collybita — naudas mainītājs. Vārds "naudas mainītājs" izvēlēts, čuņčiņa dziesmu salīdzinot ar monētu džinkstēšanu vienai pret otru.

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Wikipedia autori un redaktori
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia LV

    Tjiftjaf ( Dutch; Flemish )

    provided by wikipedia NL

    Vogels
    tjiftjaf met winterkoning tussendoor Vista-kmixdocked.png
    (download·info)

    De tjiftjaf (Phylloscopus collybita)Geluidsfragment zang (info / uitleg) is een kleine, slanke zangvogel uit de familie Phylloscopidae en een zeer algemene broedvogel in Nederland.

    Kenmerken

    De naam ontlenen de vogels aan hun zang (onomatopee), die klinkt als tjif-tjaf. De fitis en de tjiftjaf zijn tweelingsoorten en beide insecteneters met een dunne fijne snavel. Ze zijn zeer beweeglijk en vertonen onrustig gedrag. De tjiftjaf lijkt qua uiterlijk erg op de fitis, maar meestal hebben tjiftjaffen donkere poten, terwijl fitissen over het algemeen lichte poten hebben. Fitis en tjiftjaf zijn eenvoudig te onderscheiden door hun onderling verschillende zang. Het verenkleed is olijfgroen tot bruin en bestaat uit een vuilwitte tot geelwitte onderzijde en zwartbruine poten.

    Zang

    De tjiftjaf is één van de eerste zangvogels in de Lage Landen die terugkomen uit hun winterverblijf en al in maart is de zang te horen: 'tjiftjaf-tjiftjaf-tjiftjaf'. In het midden van de zomer is er geen zang te horen. In september begint de tweede zangperiode die doorloopt tot in oktober. Ter voorbereiding op de trek eten de vogels zich vol aan insecten in de struiken, waarbij met name de jonge tjiftjaffen zeer regelmatig een kort hoog contactroepje laten horen. Dit roepje klinkt als: 'hiep', 'wieHUU' of 'whiIET'[2]

    Zang van de tjiftjaf

    Leefwijze

    Het voedsel bestaat uit insecten, rupsen, muggen, larven en eieren.

    Voortplanting

    Het legsel bestaat meestal uit vijf tot zeven witte eieren met bruine of roodbruine vlekjes.

    Verspreiding

    De tjiftjaf komt in heel Europa voor, met uitzondering van Noord-Schotland, Zuid-Zweden en IJsland. Verder komt de tjiftjaf voor in Noord-Azië tot ongeveer 70° NB en er zijn geïsoleerde populaties in Noordwest Afrika en Noord- en West-Turkije en het noordwesten van Iran.

    Het is een trekvogel. De vogels die in Midden- en Noord-Europa broeden, overwinteren in Zuid-Europa en de noordelijke helft van Afrika. De Noord-Aziatische vogels overwinteren in tropisch Azië. Het kaartje geeft weer dat er gebieden zijn waarin 's winters ook tjiftaffen blijven. In zachte winters zijn er ook in Nederland overwinterende vogels.

    In de Lage Landen is de tjiftaf een veel voorkomende soort van grote tuinen, parken en bossen. Het aantal broedvogels in Nederland wordt geschat op een half miljoen paar. Er zijn jaar op jaar schommelingen, maar geen opvallende trends in het aantal broedvogels.[3]

    Taxonomie

    De tjiftjaf en de fitis lijken erg op elkaar. Pas in 1817 werd de tjiftjaf wetenschappelijk beschreven, hoewel voor die tijd al beschrijvingen bestonden over fitis en tjiftjaf als vogelsoorten met een verschillende zang.[4]

    Het geslacht Phylloscopus heeft 64 soorten.[5] Hieronder zijn nog drie soorten met de naam tjiftjaf: de Canarische tjiftjaf (P. canariensis), de bergtjiftjaf (P. sindianus) en de Iberische tjiftjaf P. ibericus). De Iberische tjiftjaf is lang als een ondersoort beschouwd. Deze vogel komt voor in Zuidwest-Frankrijk, West-Spanje en Portugal. De zang van deze tjiftjaf is anders. Ook op de Canarische eilanden komt een andere soort voor met een eigen geluid.

    Daarnaast worden er zes ondersoorten onderscheiden:[6]

    • P. c. abietinus (Scandinavië en Noordwest-Rusland tot de Zwarte Zee en Noord-Iran)
    • P. c. collybita (West-, Midden- en Zuidoost-Europa)
    • P. c. brevirostris (Turkije)
    • P. c. caucasicus (Kaukasus tot Noord-Iran)
    • P. c. menzbieri (Noordoost-Iran en Turkmenistan)
    • P. c. tristis (Siberische tjiftjaf komt voor in: Oost-Rusland en Kazachstan tot Zuid-Siberië en Noord-Mongolië. De Siberische tjiftjaf is tussen 2000 en 2012 al 30 keer in Nederland gezien.[7]
     src=
    Tjitjaf (Newcastle upon Tyne, Northumberland, UK; 18 August 2006)

    Status

    De tjiftjaf heeft een enorm groot verspreidingsgebied en daardoor alleen al is de kans op de status kwetsbaar (voor uitsterven) uiterst gering. De grootte van de populatie wordt geschat op aantallen die lopen in de honderden miljoen. De aantallen gaan mogelijk nog vooruit. Om deze redenen staat de tjiftjaf als niet bedreigd op de Rode Lijst van de IUCN.[1]

    Trivia

    In het Suske en Wiske-verhaal De toornige tjiftjaf speelt de tjiftjaf de hoofdrol, dit verhaal gaat over de vogelvangst in België.

    Voetnoten

    1. a b (en) Tjiftjaf op de IUCN Red List of Threatened Species.
    2. Natuurbericht Wat piept daar in het struikgewas? | Bericht uitgegeven door SOVON Vogelonderzoek Nederland op dinsdag 23 augustus 2011
    3. SOVON Verspreiding en aantalsontwikkeling van de tjiftjaf in Nederland
    4. (en) White, Gilbert,1789. The Natural History and Antiquities of Selborne. London, Cassell & Company.
    5. (en) Gill, F., Wright, M. & Donsker, D., 2010. IOC World Bird Names (version 2.7)
    6. (en) F. Gill, M. Wright D. & Donsker (2013) - IOC World Bird Names (version 3.3)
    7. Dutch avifauna
    Wikimedia Commons Mediabestanden die bij dit onderwerp horen, zijn te vinden op de pagina Phylloscopus rufa op Wikimedia Commons.
    Icoontje WikiWoordenboek Zoek tjiftjaf in het WikiWoordenboek op.

    Externe links

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Wikipedia-auteurs en -editors
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia NL

    Tjiftjaf: Brief Summary ( Dutch; Flemish )

    provided by wikipedia NL

    De tjiftjaf (Phylloscopus collybita)Geluidsfragment zang (info / uitleg) is een kleine, slanke zangvogel uit de familie Phylloscopidae en een zeer algemene broedvogel in Nederland.

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Wikipedia-auteurs en -editors
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia NL

    Gransongar ( Norwegian )

    provided by wikipedia NN

    Gransongaren (Phylloscopus collybita) er ein fugleart i slekta Phylloscopus, bladsongarar.

    Skildring

    Læte
     src=
    Gransongar på ein stilk.

    Fuglen er om lag 12 cm lang. Han er svært lik lauvsongaren, men det er lett å skilje dei på songen. Gransongaren syng eit enkelt «tjipp tjapp» medan lauvsongaren syng ei dalande tonerekkje. Begge fuglane har brungrøn overside, gråkvit eller gulaktig underside og gulkvit overaugestripe.

    Utbreiing

    Arten sitt område strekker seg frå Frankrike, Storbritannia og Noreg i vest og vidare austover til dei sentrale delane av Russland. Mot sør går området til Middelhavet. I tillegg finst fuglen i høgareliggande skogar i Kaukasus og det nordlege Iran. På Pyrinê-halvøya og i Nord-Afrika vert arten erstatta av systerarten iberisk gransongar. Tidlegare rekna ein seks underartar. No er taksonet delt inn i fire artar, og gransongaren er oppdelt i underartane collybita, abietinus og tristis. I Europa reknar ein med at 30-60 millionar par hekkar. Denne bestanden har vore stabil siste tiåra.

    Biotop og utbreiing i Noreg

    Gransongaren finst i all slags skog, sjølv om blandingsskog med opne område viser seg å vere dei beste plassane for arten. Fuglen hekker ujamnt i heile Sør-Noreg, og er mest talrik i Møre og Romsdal og i Trøndelag. Utbreiinga i Nord-Noreg går nord til og med Troms. Ein reknar med at 100-500 tusen par hekkar i Noreg. Det har kanskje vore ein auke i talet. I Noreg hekkar underarten abietinus i Midt-Noreg, og Stjørdal er typelokaliteten for denne underarten. Lengre sør finn ein truleg ei blanding av collybita og abietinus. Slike blandingar er også kjende frå andre kontaktsonar, mellom anna i Polen.

    Næring

    Gransongaren lever mest av insekt, om hausten gjerne noko bær.

     src=
    Teikning av gransongar med reir.

    Hekking

    Fuglen byggjer reiret sitt på eller rett over bakken av strå og visna lauv, og fôrar med fjør. Gransongaren legg 5-8 kvite egg med mørkebrune/svarte prikkar i mai-juni. Hoa rugar på egga i 13-15 dagar.

    Trekkvanar

    Gransongaren dreg til Sør-Europa og Nord-Afrika i september-oktober og kjem att i april. Hausttrekket startar i august, men dei fleste flyg ut av landet i september-oktober. Fuglar frå dei midtre og nordlege delane av landet trekker sørover via Sør-Sverige, medan fuglane frå det sørlege Noreg flyg direkte over Nordsjøen. Fuglane frå Noreg overvintrar kring den vestlege delen av Middelhavet, dei fleste på sørsida av dette, og dei kryssar havet i ein brei korridor frå Spania i vest til Italia i aust. Algerie er det landet der flest norske fuglar overvintrar. Overvintrarar i Noreg er sjeldsynte, men arten er observert i Farsund-området om vinteren. Gransongarane byrjar flyge frå vinterkvartera i februar, og hovudtrekket går i mars-april. Trekket nordover går langs same ruta som trekket mot sør. Til Noreg kjem fuglane i april, sjeldan allereie i slutten av mars. Høgste oppnådde alder etter ringmerking i Noreg er 3 år 5 mnd.[1]

    Kjelder

    1. Norsk RingmerkingsAtlas
    • Norsk RingmerkingsAtlas, 2006.

    Bakgrunnsstoff

    Commons-logo.svg Wikimedia Commons har multimedia som gjeld: Gransongar
    Spire Denne biologiartikkelen er ei spire. Du kan hjelpe Nynorsk Wikipedia gjennom å utvide han.
    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Wikipedia authors and editors
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia NN

    Gransongar: Brief Summary ( Norwegian )

    provided by wikipedia NN

    Gransongaren (Phylloscopus collybita) er ein fugleart i slekta Phylloscopus, bladsongarar.

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Wikipedia authors and editors
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia NN

    Gransanger ( Norwegian )

    provided by wikipedia NO
    Question book-new.svg
    Denne artikkelen mangler kildehenvisninger, og opplysningene i den kan dermed være vanskelige å verifisere. Kildeløst materiale kan bli fjernet. Helt uten kilder. (10. okt. 2015)

    Gransanger er en fugleart i sangerfamilien. I Storbritannia kaller de gransangeren for chiffchaff, dette skyldes sangen den har, chiff-chaff.

    Den finnes i store deler av Europa, og helt øst til Sibir. Om vinteren trekker den ned til Middelhavet og Nord-Afrika.

    Gransangeren er en liten sanger, ca. 11 cm lang og veier ca. 8 gram. Den er veldig lik løvsangeren. Oversiden er grønnbrun og undersiden er gråhvit. Den har mørke ben og mørkt nebb.

    Gransangeren spiser edderkopper, mindre insekter, larver og pupper. Om høsten spiser den også bær.

    Hekkeperioden er fra april til juni. Gransangeren kan legge to kull med egg pr sesong. Reiret bygges av blad, mose og gress like over marken. Hunnen legger fra 4 til 7 egg, de er hvite med små svartrøde prikker. Rugetiden er fra 13 til 15 dager. Ungene forlater reiret 12-15 dager etter klekkingen.

    Eksterne lenker

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Wikipedia forfattere og redaktører
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia NO

    Gransanger: Brief Summary ( Norwegian )

    provided by wikipedia NO

    Gransanger er en fugleart i sangerfamilien. I Storbritannia kaller de gransangeren for chiffchaff, dette skyldes sangen den har, chiff-chaff.

    Den finnes i store deler av Europa, og helt øst til Sibir. Om vinteren trekker den ned til Middelhavet og Nord-Afrika.

    Gransangeren er en liten sanger, ca. 11 cm lang og veier ca. 8 gram. Den er veldig lik løvsangeren. Oversiden er grønnbrun og undersiden er gråhvit. Den har mørke ben og mørkt nebb.

    Gransangeren spiser edderkopper, mindre insekter, larver og pupper. Om høsten spiser den også bær.

    Hekkeperioden er fra april til juni. Gransangeren kan legge to kull med egg pr sesong. Reiret bygges av blad, mose og gress like over marken. Hunnen legger fra 4 til 7 egg, de er hvite med små svartrøde prikker. Rugetiden er fra 13 til 15 dager. Ungene forlater reiret 12-15 dager etter klekkingen.

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Wikipedia forfattere og redaktører
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia NO

    Phylloscopus collybita ( Pms )

    provided by wikipedia PMS
    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Wikipedia authors and editors
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia PMS

    Pierwiosnek (ptak) ( Polish )

    provided by wikipedia POL
    Commons Multimedia w Wikimedia Commons

    Pierwiosnek, pierwiosnek zwyczajny (Phylloscopus collybita) – gatunek niewielkiego ptaka wędrownego z rodziny świstunek[3] (Phylloscopidae), wcześniej zaliczany do pokrzewkowatych (Sylviidae).

    Systematyka

    Wyróżniono kilka podgatunków P. collybita[3][4][5]:

    • Phylloscopus collybita abietinusSkandynawia i północno-zachodnia Rosja do Morza Czarnego i północnego Iranu.
    • pierwiosnek (Phylloscopus collybita collybita) – zachodnia, środkowa i południowo-wschodnia Europa.
    • Phylloscopus collybita brevirostris – północno-zachodnia i północna Turcja.
    • Phylloscopus collybita caucasicusKaukaz do północnego Iranu.
    • Phylloscopus collybita menzbieri – północno-wschodni Iran i Turkmenistan.
    • pierwiosnek syberyjski (Phylloscopus collybita tristis) – wschodnia Rosja i północny Kazachstan do południowej Syberii i północnej Mongolii.

    Występowanie

    Zamieszkuje nieomal całą Europę, Syberię, Azję Mniejszą oraz Wyspy Kanaryjskie i góry Atlas. Na starym kontynencie jest jednym z najliczniejszych ptaków leśnych. Wędruje na krótkie odległości. Zimuje w pasie od północno-wschodniej Afryki po Dekan, lokalnie też w innych częściach Afryki. W Europie zachodniej i środkowej pojedyncze osobniki mogą zostawać na zimę. Przyloty od marca do kwietnia i odloty od sierpnia do października. Wyróżnia się 8 podgatunków.

    W Polsce liczny ptak lęgowy (lokalnie może być bardzo liczny)[6]. Spotkać go można w całym kraju i w górach do wysokości 1400 m n.p.m. Wydaje się, że we wszystkich regionach jest najliczniejszą pokrzewką, choć szczególnie liczna populacja występuje na Mazurach. Natomiast w śródmiejskich parkach Warszawy naliczono około setki odzywających się samców[7]. Tutejsze populacje migrują w rejon śródziemnomorski i do Afryki.


    Pierwiosnki zaczynają swe odloty w połowie sierpnia, a kończą je pod koniec października. Mimo to obserwowano ostatnie osobniki opuszczające Polskę w listopadzie. Odnotowano też parę osobników przebywających w kraju w trakcie zimowych miesięcy. Zaznaczyć należy, że zimowanie to nie miało charaktery regularnego i było zdarzeniem wyjątkowym.

    Charakterystyka

    Cechy gatunku

     src=
    Syberyjski pierwiosnek, Indie
     src=
    Podgatunek P. c. tristis, Delhi

    Obie płci ubarwione są jednakowo. Smukła, niepozorna, delikatna sylwetka. Ogólnie upierzenie zielonkawoszare z odcieniemoliwkowym, na spodzie ciała jasnobeżowe. Na skrzydłach i ogonie pióra są ciemniejsze. Oczy ciemne, nad nimi żółtawa, słabo zaznaczona,brew. Ma cienki dziób, nogi brązowoczarne. Bardzo ruchliwy i trudny w obserwacji, gdyż uwija się zwykle w gęstwinach krzaków lub w koronach drzew. Charakterystycznie potrząsa ogonem i skrzydłami, również w trakcie śpiewania.

    Identyfikacja

    Jest mniejszy od wróbla i ma delikatniejszą sylwetkę niż sikora. Bardzo podobny do piecuszka, który jest jednak ubarwiony intensywniej (ma np. brew nad okiem i długie nogi brązowopomarańczowej, gliniastej barwy), oraz do świstunki leśnej, która jednak jest większa i ma proporcjonalnie dłuższe skrzydła i krótszy ogon.

    Największą trudność obserwatorom sprawia odróżnienie pierwiosnka od piecuszka (prawie to samo ubarwienie, zachowanie i wymiary). Jest to praktycznie niemożliwe, gdy patrzy się z daleka. Natomiast z bliska u pierwiosnka widać ciemne, zwykle brązowoczarne nogi. Piecuszek ma je jasne, barwy gliniastej. Nie można zapominać o bardzo charakterystycznej melodii pierwiosnka - cilp-calp.

    Wymiary średnie

    długość ciała
    12 cm
    rozpiętość skrzydeł
    18 cm

    Masa ciała

    ok. 8,5 g

    Głos

     src=

    Problem z odtwarzaniem tego pliku? Zobacz strony pomocy.

    Wydaje nietypowy śpiew rozchodzący się w lasach i parkach. Jest nim dwusylabowe monotonne wykrzykiwanie "cilp calp" trwające do pół minuty zaczynające się ostrym "tret tret", nie do pomylenia z żadnym innym ptakiem. Od tego śpiewu pochodzą zwyczajowe nazwy pierwiosnka w niektórych językach, np. angielskim (chiffchaff), niemieckim (Zilpzalp) czy holenderskim (Tjiftjaf). Polska nazwa rodzajowa bierze się natomiast od wczesnego pojawiania się i śpiewu tego ptaka po zimie. Samiec odzywa się zaraz po przylocie na tereny lęgowe, czyli pod koniec marca lub w kwietniu (najpóźniejsze osobniki dolatują w pierwszych dniach maja). Milknie tylko przy niekorzystnych warunkach atmosferycznych. Usłyszeć można go zatem już w czasie pierwszych wiosennych ociepleń i promieni słońca, najintensywniej na początku lęgów i w ich trakcie, ale również w cieplejsze, jesienne dni (wtedy jego śpiew jest krótszy i cichszy). Trel trwa zwykle cały dzień.

    Biotop

    Prześwietlone lasy liściaste i mieszane o umiarkowanej wilgotności z bujnym runem i podszytem, zadrzewienia śródpolne, młodniki, doliny rzek, większe parki, przedmieścia i zdziczałe ogrody. Zasiedla też górskie kompleksy leśne, piętro kosodrzewiny, choć nie występuje tam tak licznie jak na nizinach. Unika zwartych, jednolitych drzewostanów i dlatego preferuje ich skraje, pobliża porębów i luki w ich obrębie. Nie przeszkadza mu obecność człowieka, więc może przebywać w roślinności przez niego wprowadzonej. W Polsce widywana w borach, grądach, olsach i w reglach.

    Okres lęgowy

    Gniazdo

    Kulistego kształtu z otworem wlotowym umieszczonym z boku. Zbudowane z liści i źdźbeł traw, drobnych gałązek, tuż nad ziemią (poniżej lub metr nad nią) w gęstej trawie, krzewie lub kępie roślinności zielnej, wśród jeżyn lub bluszczu, czasem wyżej na gałęziach drzew lub w budkach lęgowych. Jest bardzo dobrze ukryte. Wyściółkę stanowią pióra zebrane z okolicy i trawa. Gniazdo jest typową budowlą tworzoną przez świstunki, choć każdy gatunek wprowadza drobne szczegóły.
    Co ciekawe, doświadczeni ornitolodzy są w stanie odróżnić pierwiosnka od piecuszka po budowie gniazda. Ten drugi wyścieła obficie swoje miejsce lęgowe piórami i włosiem, podczas gdy pierwiosnek tylko piórkami i to w niewielkiej ilości.

    Jaja

    Dwa lęgi w roku, z czego pierwszy w pierwszej połowie maja, drugi w ostatnich dniach czerwca lub pierwszych lipca. W zniesieniu 4-6 jaj o średnich wymiarach 15x12 mm, białych z nielicznymi brązowoczerwonymi plamkami, które na szerszym końcu tworzą charakterystyczny dla gatunku wianuszek.

    Wysiadywanie

    Od złożenia ostatniego jaja trwa 13-14 dni. Młode opuszczają gniazdo po 13-15 dniach. Wcześniej są karmione przez oboje rodziców.

    Pożywienie

     src=
    Pierwiosnki pod koniec lata zaczynają szukać mięsistych owoców

    Głównie drobne owady, ich larwy i jaja, np. gąsienice motyli, larwy i jaja much, małe motyle, komary, złotooki. Wraz z końcem lata, jesienią i zimą w diecie pojawiają się jagody, podobnie jak u innych owadożernych ptaków.
    Żeruje przemieszczając się pomiędzy krzewami i koronami drzew, choć nierzadko swą zdobycz zdobywa w locie. Smaczne kąski często zdziobuje z końcówek gałązek i liści, toteż można zobaczyć jak je oblatuje. Do zdobywania pokarmu służy im delikatny dziób.

    Ochrona

    Na terenie Polski gatunek ten jest objęty ścisłą ochroną gatunkową[8].

    Przypisy

    1. Phylloscopus collybita, w: Integrated Taxonomic Information System (ang.).
    2. Phylloscopus collybita. Czerwona księga gatunków zagrożonych (IUCN Red List of Threatened Species) (ang.).
    3. a b Frank Gill, David Donsker: Family Phylloscopidae (ang.). IOC World Bird List: Version 3.1. [dostęp 2012-09-09].
    4. Common Chiffchaff (Phylloscopus collybita) (ang.). IBC: The Internet Bird Collection. [dostęp 2012-09-09].
    5. Nazwy polskie za: Paweł Mielczarek, Marek Kuziemko: Phylloscopidae Jerdon, 1863 - świstunki - Leaf Warblers and allies. W: Kompletna lista ptaków świata [on-line]. Instytut Nauk o Środowisku Uniwersytetu Jagiellońskiego. [dostęp 2012-09-09].
    6. Ludwik Tomiałojć, Tadeusz Stawarczyk: Awifauna Polski. Rozmieszczenie, liczebność i zmiany. Wrocław: PTPP "pro Natura", 2003, s. 658. ISBN 83-919626-1-X. Według skali przyjętej przez autorów, dla okresu lęgowego liczny oznacza zagęszczenie 100–1000 par na 100 km2, a bardzo liczny – 1000–10 000 par na 100 km2.
    7. Marcin Karetta: Atlas ptaków. Pascal, 2010.
    8. Rozporządzenie Ministra Środowiska z dnia 28 września 2004 r. w sprawie gatunków dziko występujących zwierząt objętych ochroną Dz.U. z 2004 r. nr 220, poz. 2237

    Bibliografia

    Zobacz też

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Autorzy i redaktorzy Wikipedii
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia POL

    Pierwiosnek (ptak): Brief Summary ( Polish )

    provided by wikipedia POL

    Pierwiosnek, pierwiosnek zwyczajny (Phylloscopus collybita) – gatunek niewielkiego ptaka wędrownego z rodziny świstunek (Phylloscopidae), wcześniej zaliczany do pokrzewkowatych (Sylviidae).

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Autorzy i redaktorzy Wikipedii
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia POL

    Felosa-comum ( Portuguese )

    provided by wikipedia PT

    A felosa-comum (Phylloscopus collybita) é uma pequena ave da família Phylloscopidae.[1] É parecida com a felosa-ibérica, distinguindo-se sobretudo pelas vocalizações.[2]

    Esta felosa nidifica no centro e no norte da Europa e da Ásia. Em Portugal ocorre principalmente como invernante.[3]

    Dá, ainda, pelos nomes comuns de fulecra[1], fuinha[4], tolinha[5], tolinha-das-couves[6] e felosinha-comum[2].

    Referências

    1. a b Infopédia. «felosa | Definição ou significado de felosa no Dicionário Infopédia da Língua Portuguesa». Infopédia - Dicionários Porto Editora. Consultado em 12 de maio de 2021
    2. a b «Página de Espécie • Naturdata - Biodiversidade em Portugal». Naturdata - Biodiversidade em Portugal. Consultado em 12 de maio de 2021
    3. «Felosa-comum (Phylloscopus collybita)». www.avesdeportugal.info. Consultado em 12 de maio de 2021
    4. Infopédia. «fuinha | Definição ou significado de fuinha no Dicionário Infopédia da Língua Portuguesa». Infopédia - Dicionários Porto Editora. Consultado em 12 de maio de 2021
    5. Infopédia. «tolinha | Definição ou significado de tolinha no Dicionário Infopédia da Língua Portuguesa». Infopédia - Dicionários Porto Editora. Consultado em 12 de maio de 2021
    6. Infopédia. «tolinha-das-couves | Definição ou significado de tolinha-das-couves no Dicionário Infopédia da Língua Portuguesa». Infopédia - Dicionários Porto Editora. Consultado em 12 de maio de 2021

     title=
    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Autores e editores de Wikipedia
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia PT

    Felosa-comum: Brief Summary ( Portuguese )

    provided by wikipedia PT

    A felosa-comum (Phylloscopus collybita) é uma pequena ave da família Phylloscopidae. É parecida com a felosa-ibérica, distinguindo-se sobretudo pelas vocalizações.

    Esta felosa nidifica no centro e no norte da Europa e da Ásia. Em Portugal ocorre principalmente como invernante.

    Dá, ainda, pelos nomes comuns de fulecra, fuinha, tolinha, tolinha-das-couves e felosinha-comum.

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Autores e editores de Wikipedia
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia PT

    Pitulice mică ( Romanian; Moldavian; Moldovan )

    provided by wikipedia RO

    Pitulicea mică (Phylloscopus collybita), numită și pitulice verde mică, este o pasăre mică, insectivoră, parțial migratoare din familia filoscopide (Phylloscopidae) care cuibărește în cea mai mare parte a Europei și în vestul Rusiei (spre est până în Peninsula Kanin și Ural), cu populații izolate în Turcia, Caucaz, Transcaucazia și Iran. Iernează în estul, nord-vestul și vestul Africii, Orientul Mijlociu, peninsula Arabică, regiunea mediteraneană din sud-vestul Europei și Balcani. Cuibărește atât în pădurile de foioase, mixte sau de conifere cu subarboret mic din regiunile de câmpie, cât și în habitatele antropice precum parcuri, livezi, perdele forestiere de protecție, cimitire vechi și grădini. În Alpi, Carpați, Caucaz, Ural și în Altai, cuibărește în pădurile mixte de stejar și conifere, până la 2000 m. Preferă pădurile de foioase, cu fag, stejar, alun sau salcie, dar în centrul și estul arealului poate fi găsită și în păduri de conifere cu pin, molid sau brad. Frecvent întâlnită în stufărișuri și păduri umede de arin și salcie din văile râurilor, mai ales în sudul arealului. În România și în Republica Moldova este o specie comună. Populația din România este estimată la 2.500.000-5.000.000 de perechi cuibăritoare, iar cea din Republica Moldova la 30.000-50.000 de perechi cuibăritoare. Sosește primăvară la sfârșitul lunii martie - începutul lunii aprilie. În septembrie-octombrie migrează spre cartierele de iarnă. Este o pasăre de talie mică, are o lungime de 11-12 cm și o greutate de 6-10,9 g. Atinge în libertate longevitatea maximă de 8 ani. Sexele sunt asemănătoare după culoarea penajului, dar femela este mai mică decât mascul. Subspecia nominată (Phylloscopus collybita collybita) are părțile superioare verde-măslinii, cu o nuanță brun-cenușie spălăcită. Remigele aripilor și rectricele cozii de culoare brună sunt tivite îngust pe margini cu verde-măsliniu deschis. Proiecția remigelor primare este relativ scurtă. Peste ochi trece o dungă întunecată, care împarte în două inelul ocular albicios și îngust. Sprânceana deasupra ochiului este de obicei scurtă și slab vizibilă, de culoare gălbui-deschisă (primăvară) până la galben-albicioasă. Obrazul și regiunea auriculară brun-măslinii. Părțile inferioare aproape în întregime de culoare albă spălăcită sau alb-murdară. Laturile pieptului și flancurile gălbui, cu o ușoară tentă brună. Adesea cu pete alungite (striații) distincte brun-gălbui pe laturile pieptului, în special toamna. Tectricele subcodale cu o ușoară nuanță variabilă brun-gălbuie și albă până la alb-gălbuie. Tectricele subalare și axilare galben-deschise ca lămâia, de obicei, clar vizibile la curbura aripii închise. Irisul brun-închis. Ciocul subțire, în cea mai mare parte brun-închis sau negricios. Picioarele negricioase sau brun-închise, cu talpa galbenă. Se recunoaște foarte ușor după cântecul tipic "cif-ciaf, cif-ciaf, cif-ciaf..." emis în epoca reproducerii. Este o pasăre agilă și rar sta într-un singur loc. Se deplasează prin frunziș destul de repede, fâlfâind din aripi și legănând din coadă, pe care adesea o coboară în jos, mai ales în afara sezonului de reproducere. Se hrănește mai ales cu insecte, ouăle și larvele lor, precum și cu păianjeni și alte artropode; consumă uneori semințe și bobițe, în special toamnă. Își caută hrana în toate etajele vegetației, de la pământ până în coronamentul copacilor. Prinde insectele mai ales în frunzișul copacilor, în tufișuri și vegetația joasă, uneori și pe pământ. Este o specie folositoare care consumă mulți vătămători periculoși ai silviculturii, cum sunt omizile cotarului de stejar, gândacii tăietori de frunze etc. Pitulicea mică este o specie monogamă, dar există și cazuri de poligamie. Legătura dintre parteneri durează doar un sezon de reproducere. Primii sosesc din cartierele de iernare masculii, care își apără teritoriul și atrag femelele cu cântece, căderi în picaj pe lângă ele și zboruri planate. Împerecherea are loc la sfârșitul lui aprilie și începutul lui mai. Femela construiește singură un cuib bine camuflat, foarte mic, rotund, cu o intrare laterală, care este așezat direct pe sol sau foarte aproape de acesta în vegetația bogată din lizierele pădurilor sau în poieni, zonele cu subarboret, terasamente de drumuri forestiere etc. Cuibul este construit din bețișoare, iarbă, mușchi, resturi vegetale, frunze uscate, fiind căptușit în interior cu frunze fine și pene. Ponta este depusă în mai și constă din 5-9 ouă albe cu pete fine roșcate. A doua pontă este depusă în iunie cu un număr mai mic de ouă (4-5 ouă). Femela clocește singură ouăle timp de 13 zile, însă uneori și 14-15 zile. Puii din cuib sunt hrăniți de femelă, uneori ajutată și de mascul; ei părăsesc cuibul la vârsta de 14-15 zile, însă în condiții cu hrană mai putină chiar la 17 zile. Ei sunt încă hrăniți de adulți timp de 4 săptămâni după părăsirea cuibului. În prezent sunt recunoscute cinci subspecii (collybita, abietinus, brevirostris, caucasicus, menzbieri). În România se întâlnesc 3 subspecii - Phylloscopus collybita collybita (cuibărește), Phylloscopus collybita abietinus (în pasaj) și Phylloscopus collybita tristis - pitulicea mică siberiană (apare accidental toamna și iarna). În Republica Moldova cuibărește subspecia Phylloscopus collybita abietinus, iar supspecia Phylloscopus collybita collybita este întâlnită în pasaj.[3][4][5][6][7][8][9][10][11][12][13]

    Denumirea

    Denumirea latină Phylloscopus a genului, provine din cuvintele latine phyllo (din greacă phullon) = frunză + scopus (din greacă skopos) = cercetător, observator, examinator, căutător, deoarece acest gen include specii care își petrec o mare parte din timpul lor hrănindu-se în arbori "examinând frunzele".[14] Denumirea latină a speciei collybita provine din cuvântul latin collybista, preluat din cuvântul grec kollubistēs (κολλυβιστης) = zaraf (din kollubos (κολλυβος) = monedă mică); în Normandia pitulicea mică era cunoscută sub numele de "Compteur d'argent" (numărător de bani), din cauza cântecului său asemănător cu zăngănitul monedelor.[14][15]

    Denumirea română de pitulicea mică arată că această pitulice este destul de mică comparativ cu alte specii de pitulici.[12]

    Subspecii și arealul

    Pitulice mică este un oaspete de vară migrator sau sedentar, comun și larg răspândit în Eurasia, din Insulele Britanice și Scandinavia spre est prin nordul și centrul Siberiei până la râul Kolîma, și spre sud până nordul regiunii mediteraneene, fosta Iugoslavie, Bulgaria, România, Republica Moldova, Ucraina, vestul Turciei, nordul Iranului, sudul Rusiei, sud-vestul Siberiei, nordul Kazahstanului și nordul Mongoliei. Iernează în regiunea mediteraneană, nordul și nord-estul Africii spre est până în India.[16]

    Cinci sau șase subspecii sunt recunoscute: collybita, abietinus, brevirostris, caucasicus, menzbieri și tristis (mai mulți autori consideră subspecia Phylloscopus collybita tristis ca o specie distinctă Phylloscopus tristis):[17][18][16][19][20][21][22]

    • Phylloscopus collybita collybita (Vieillot, 1817) - pitulicea mică vest-europeană - subspecia nominată - cuibărește în vestul, centrul și sudul Europei din Insulele Britanice spre est prin Danemarca, Germania până în sud-vestul Poloniei și sudul Suediei, și la sud din Franța și nord-centrul și nord-estul Spaniei prin Pirinei, Italia, Sicilia, fosta Iugoslavie, Grecia până în Balcani, Ungaria, România, Bulgaria și nord-vestul Turciei. Intergradează cu Phylloscopus collybita abietinus în nord-estul Germaniei și în nordul și estul Poloniei. Iernează în partea de sud a arealului de reproducere în regiunea mediteraneană (sporadic până în sudul Irlandei, centrul Angliei și Olanda) și din nord-vestul și vestul Africii (inclusiv Insulele Canare, la sud până în Senegal și Sudan) până în Orientul Mijlociu.
    • Phylloscopus collybita abietinus (Nilsson, 1819) - pitulicea mică est-europeană - cuibărește în nordul și estul Europei din Scandinavia (Suedia și Norvegia cu excepția sudului acestor țări și centrul Finlandei), nord-estul Poloniei, Statele Baltice, Bielorusia și vestul Rusiei, spre est până în Peninsula Kanin și Ural, spre sud până Ucraina, Republica Moldova. În timpul migrației apare rar în Marea Britanie, Olanda, Belgia, vestul Franței, Iberia și Maroc. Intergradează cu Phylloscopus collybita collybita în nord-estul Germaniei și în nordul și estul Poloniei și cu subspecia "fulvescens" (Phylloscopus collybita tristis vestică) în estul Rusiei și regiunea Uralilor. Iernează în sud-estul Europei - în Balcanii și insulele mediteraneene de est, nord-estul și estul Africii (Egipt, Sudan, Etiopia și nordul Keniei), sudul regiunii caspice și Orientul Mijlociu - sud-vestul Iranului, Irak și Arabia.
    • Phylloscopus collybita brevirostris (Strickland, 1837) - sedentară în regiunile muntoase din nord-vestul și nordul Turciei. Nu diferă prea mult de subspecia Phylloscopus collybita collybita și este inclusă uneori în această subspecie.
    • Phylloscopus collybita caucasicus Loskot, 1991 - pitulicea mică caucaziană - sedentară în Caucaz și Transcaucazia, spre sud până în nord-vestul și nordul Iranului. Nu diferă semnificativ de subspecia Phylloscopus collybita abietinus și este inclusă uneori în această subspecie.
    • Phylloscopus collybita menzbieri Shestoperov, 1937 - sedentară în nord-estul Iranului și sud-vestul Turkmenistanului (în munții Kopetdag din nordul Iranului și sudul Turkmenistanului, estul munților Elburz și Munții Khorasan). Probabil se deplasează în principal pe distanțe scurte în timpul iernii, dar unele pot ajunge la Golful Persic.
    • Phylloscopus collybita tristis Blyth, 1843 - pitulicea mică siberiană - cuibărește la est de subspecia Phylloscopus collybita abietinus în partea estică a Rusiei, de la Peninsula Kanin, bazinul Peciorei și Munții Ural prin Siberia spre est până la râul Kolîma (posibil până la râul Anadîr), la nord până la limita vegetației arborescente, la sud până în sudul munților Ural, nordul Kazahstanului, sudul Siberiei, lacul Baikal, Altai, nord-vestul Chinei și nord-vestul Mongoliei. Iernează în sudul și sud-estul Asiei - în Arabia, sudul Irakului, sudul Iranului și Himalaia joasă, la est până în Nepal, regiunile premontane din Bhutan, în India (din Sikkim și nordul Bengalului până în Uttara Kannada și Madhya Pradesh) și Bangladeș. Apare regulat în timpul pasajului și din când în când iarna până în vestul Europei, mai ales în Olanda și Insulele Britanice, dar a fost întâlnită și în România. Subspecia Phylloscopus collybita fulvescens (Severtzov, 1873) (subspecia tristis vestică) din vestul Siberiei (de la munții Ural și Peciora până la Enisei) este considerată ca o populație vestică a subspeciei Phylloscopus collybita tristis, dar are unele caractere intermediare cu subspecia abietinus.[23]

    În trecut în această specie erau incluse și alte subspecii, care acum sunt considerate specii aparte. Dementiev (1954) menționează nouă subspecii, care diferă în funcție de culoare, mărime și raportul remigelor aripilor:[20]

    • Phylloscopus collybita collybitus Vieillot, 1817 - în vestul și sudul Europei;
    • Phylloscopus collybita abietinus Nilsson, 1819 – în nordul și estul Europei, Asia Mică și Caucaz;
    • Phylloscopus collybita tristis Blyth, 1843 – în Siberia;
    • Phylloscopus collybita menzbieri Schestoperow, 1937 – în Munții Turkmeno-Khorasan;
    • Phylloscopus collybita ibericus (Phylloscopus collybita brehmii) Ticehurst, 1936 – în Peninsula Iberică și nord-vestul Africii (Algeria); în prezent este considerată o specie aparte - pitulicea iberică (Phylloscopus ibericus);
    • Phylloscopus collybita canariensis Hartwig, 1886 – în Insulele Canare, cu excepția insulei Lanzarote; în prezent este considerată o subspecie Phylloscopus canariensis canariensis a pitulicii de Canare (Phylloscopus canariensis);
    • Phylloscopus collybita exsul Hartert, 1907 – în insula Lanzarote; în prezent este considerată o subspecie Phylloscopus canariensis exsul a pitulicii de Canare (Phylloscopus canariensis);
    • Phylloscopus collybita sindianus Brook, 1880 – în Pamir și Himalaia; în prezent este considerată o subspecie Phylloscopus sindianus sindianus a pitulicii mici estice (Phylloscopus sindianus);
    • Phylloscopus collybita lorenzii Lorenz, 1887 – în Caucaz; în prezent este considerată o subspecie Phylloscopus sindianus lorenzii a pitulicii mici estice (Phylloscopus sindianus) sau ca o specie aparte Phylloscopus lorenzii (pitulicea caucaziană).
     src=
    Subspeciile.
    1. Arealul de reproducere (oaspete de vară, cuibăreşte)
    2. Cuibăreşte, un număr mic iernează
    3. Cuibăreşte și iernează
    4. Cartierele de iernare
    5. Zonele unde specia este observată în timpul migrației

    Taxonomia

    Pitulicea mică a fost descrisă sub denumirea științifică Sylvia collybita de ornitologul francez Louis Jean Pierre Vieillot în 1817 în Normandia, Franța.[17]

    În prezent sunt recunoscute cinci sau șase subspecii ale pitulicii mici. Subspecia tristis (pitulicea mică siberiană), este considerată de mai mulți autori ca o specie distinctă Phylloscopus tristis.[19]

    Diferența genetică (pe baza analizii citocromului b și a ADN-ului mitocondrial) dintre subspecia collybita (sau caucasicus) a pitulicii mici și pitulicea caucaziană (Phylloscopus lorenzii) este de 3,6%,[24] iar statutul de specie a acesteia din urmă este susținut în plus de diferențele morfologice și de separarea ecologică în aceleași locuri de cuibărit. Cântecul pitulicii caucaziene este foarte asemănător cu cântecul subspeciilor collybita și abietinus (dar strigătul este mai asemănător cu cel al subspeciei tristis).[19]

    După cum a subliniat Dean și Svensson (2005),[25] dovezile actuale sunt încă insuficiente pentru a susține dacă forma tristis ar trebui considerată ca o specie separată sau o subspecie a pitulicii mici, și mai mulți autori o consideră ca o subspecie a pitulicii mici. Hibridizarea dintre subspeciile tristis și abietinus unde ele vin în contact în estul Rusiei se pare că este destul de comună pe baza cântecului și morfologiei, ceea ce arată că acestea se află încă într-un stadiu incipient de separare.[26][27][28] Helbig et al. (1996) a arătat că diferența genetică dintre subspeciile tristis și collybita este de 1,7%, ceea ce este oarecum mai mică decât cea găsită în mod normal între speciile de pitulici, dar este o valoare acceptabilă între subspecii.[24] Dar a considera pur și simplu că orice pitulicea mică care are un strigăt monoton (invariabil în ton) aparține subspeciei tristis,[29] fără a ține cont de variația penajului pare riscantă, și prin urmare sunt necesare mai multe studii a vocii și utilizarea strigătelor pentru identificare ar trebui probabil limitate la Orientul Mijlociu. Această abordare prudentă, dar întemeiată, poate fi aplicată în mod similar și păsărilor din Turcia și Europa toamna, când pitulicile mici din locurile de cuibărit îndepărtate își fac apariția în mod obișnuit și trebuie examinat atent penajul pentru a le putea identifica în mod sigur.[19]

    Pe dovezile actuale, subspecia "fulvescens" ("tristis vestică", din vestul Eniseiului) pare prea subtilă și variabilă pentru identificare, iar interacțiunea ei cu subspecia abietinus este insuficient cunoscută, pentru a fi acceptată ca o subspecie suficient de distinctă. Exemplare muzeale din locurile de cuibărit sunt rare, iar locurile de colectare a lor sunt variabile din punct de vedere geografic, și prin urmare nu sunt complet concludente; în consecință, diverse cercetări pot oferi o evaluare diferită a subspecia "fulvescens".[19]

    În ceea ce privește subspecia "caucasicus" (Loskot 1991), trebuie menționat faptul că Helbig et al. (1996)[24] a constatat că subspecia "caucasicus" diferă genetic numai cu 0,2% de păsările cuibăritoare din vestul Turciei, și de aceea mulți autori o includ în subspecia collybita. În mod evident, sunt necesare mai multe cercetări în întreaga zonă de cuibărit a acestei subspecii.[19]

    Identificarea

     src=
    Pitulice mică în Germania

    Pitulicea mică este destul de asemănătoare cu pitulicea fluierătoare, dar ceva mai mică, mai îndesată și cu un colorit mai șters. Părțile superioare sunt verzi-brunii (brun-măslinii) cu o nuanță brun-cenușie, părțile inferioare alb-murdare cu o nuanță variabilă gălbuie și ocru (brun-gălbuie) pe gâtlej și piept. Laturile pieptului și flancurile gălbui cu o nuanță mai distinctă ocru-brună, mai ales toamna, decât cea de la pitulicea fluierătoare.[7][8][30]

    Se distinge de pitulicea fluierătoare prin: strigătul diferit, obiceiul unic a-și mișca în jos coadă în mod repetat când umblă pe crengi (pitulicea fluierătoare nu face așa ceva), picioarele mai întunecate, brun-cenușii sau negricioase; ciocul mai subțire, adesea destul de întunecat; de obicei sprânceana destul de scurtă, palidă și slab vizibilă; dunga de peste ochi moderat întunecată împarte anterior și posterior inelul ocular albicios bine conturat, regiunea de sub ochi și regiunea auriculară destul de uniform întunecate și prin urmare semiluna oculară inferioară albă devine mai evidentă; proiecția remigelor primare mai scurtă.[7][8][30]

    Descrierea (Subspecia nominată)

     src=
    Pitulice mică în Egipt

    Este o pitulice de talie mică, de obicei de culoare deschisă și strălucitoare, puțin mai mică și mai îndesată decât pitulicea fluierătoare (Phylloscopus trochilus). Are aripile destul de scurte, rotunjite și coada destul de lungă, cu vârful pătrat și ușor bifurcat. Ciocul negricios este scurt, drept și subțire. Picioarele lungi, de obicei de culoare închisă. Se deosebește de pitulicea fluierătoare prin aceea că este puțin mai îndesată, cu capul mai rotunjit (și gâtul mai scurt), are aripile mai scurte și mai rotunjite și prin urmare pare că are coada proporțional mai lungă. Are o lungime de 10-12 cm și o greutate de 6-10,9 g. Sexele sunt asemănătoare după culoarea penajului, dar femela este mai mică decât mascul.[17][16][19]

    În comparație cu pitulicea fluierătoare, sprânceana palidă și dunga întunecată de peste ochi sunt mai puțin distincte, dând feței o expresie mai puțin clară, iar penajul în ansamblu este de obicei puțin mai închis, mai puțin curat verzui, galben și alb și mai nuanțat cu cenușiu-bruniu și ocru, în special pe cap, gât și piept. Însă, decolorarea și uzajul penajului în timpul verii va face ca culorile să fie mai puțin brunii, dar mai pur verzui și mai albe.[19]

    Coloritul penajului variază între subspecii, ca și contrastul dintre părțile superioare și cele inferioară: la P. c. collybita (din vestul arealului) părțile superioare sunt predominant măsliniu-brunii, iar părțile inferioare gălbui spălăcite; la P. c. abietinus și P. c. tristis (din estul arealului) părțile superioare sunt mai reci, mai măslinii, brune sau cenușii, și mai puțin galbene, chiar și albe pe părțile inferioare.[16]

    Adultul în penajul nupțial proaspăt (subspecia nominată P. c. collybita.) are părțile superioare de culoare uniformă măsliniu-brunie (brun-măslinie) cu o nuanță măsliniu-gălbuie, mai deschisă și mai verzuie pe târtiță și pe tectricele supracaudale.[17][16][19]

     src=
    Pitulice mică în Austria

    Sprânceana mai puțin distinctă, destul de scurtă, de culoare spălăcită albă sau gălbuie (alb-gălbuie) anterior, devenind uneori mai ocru (brun-gălbuie) în spatele ochiului. Lorul (lorum) și dunga de peste ochi (dunga oculară) de culoare închisă măsliniu-brunie. Obrajii și regiunile auriculare ocru-măslinii sau brun-măslinii (puțin mai palide imediat sub ochi) sunt pătate cu ocru-gălbui. Inelul ocular (sau jumătate din el) albicios sau gălbui, îngust, dar destul de evident, în contrast cu dunga întunecată de peste ochi și obrazul și regiunea auriculară mai uniform întunecate. Dunga de peste ochi întunecată împarte anterior și posterior inelul ocular albicios, iar semiluna oculară inferioară albă este mai evidentă. În comparație cu pitulicea fluierătoare, sprânceana palidă și dunga întunecată de peste ochi sunt mai puțin distincte, dând feței o expresie mai puțin clară.[17][16][19]

    Aripile sunt destul de scurte, rotunjite și prin urmare coada este proporțional mai lungă, vârful cozii este pătrat și ușor bifurcat. Proiecția remigelor primare este destul de scurtă, adesea reprezintă aproximativ 1/2 - 2/3 din lungimea remigelor terțiare. Remigele aripilor, alula și rectricele cozii de culoare brună, tivite îngust pe marginile laterale cu măsliniu-gălbui strălucitor sau cu verde-măsliniu deschis.[17][16][19]

    Părțile inferioare aproape în întregime de culoare albă spălăcită sau alb-murdară. Gâtlejul, pieptul și abdomenul alb-murdare, cu striații răzlețe galbene ca lămâia, în special pe piept și abdomen. Laturile pieptului și flancurile gălbui cu o nuanță ușoară ocru-deschisă (brun-gălbuie) sau brun-cenușie. Tectricele subcodale cu o ușoară nuanță variabilă brun-gălbuie până la alb-gălbuie. Tectricele subalare și axilare galben-deschise ca lămâia (de obicei, clar vizibile la curbura aripii închise).[17][16][19]

    Irisul brun-închis. Ciocul este scurt, drept și subțire, în cea mai mare parte brun-închis (brun-corniu închis) sau negricios, unele au marginile tăioase ale mandibulei și baza mandibulei inferioare mai deschise, brun-gălbui sau brun-deschise. Picioarele lungi, de culoare întunecată, negricioase sau uneori brun-închise, cu tălpile gălbui. Picioarele întunecate (negricioase sau cenușiu-bruniu-închise) disting în proporție de 75% pitulicea mică de pitulicea fluierătoare, dar unele, mai ales păsările mai în vârstă și cuibăritoare în sudul și centrul Europei, au adesea picioarele brun moderat închise și se aseamănă destul de mult cu multe pitulici fluierătoare.[17][16][19]

    Vârsta

     src=
    Pitulice mică în Ungaria

    Diferențele legate de vârstă sunt mici la păsările imature din primul an de viață, iar determinarea vârstei primăvara este adesea dificilă și uneori imposibilă. Toamna determinarea vârstei este frecvent dificilă, diferențele fiind mici.[19]

    • Adultul în penajul nupțial proaspăt (primăvară) are părțile superioare de culoare uniformă măsliniu-brunie cu o nuanță măsliniu-gălbuie, mai deschisă și mai verzuie pe târtiță și pe tectricele supracaudale. Sprânceana scurtă, dar destul de distinctă alb-gălbuie, uneori mai ocru-albă în spatele ochiului; inelul ocular gălbui sau alb. Lorul și dunga de peste ochi de culoare închisă măsliniu-brunie; obrajii și regiunile auriculare ocru-măslinii, puțin mai palide imediat sub ochi. Gâtlejul, pieptul și abdomenul alb-murdare, cu striații răzlețe galbene, în special pe piept și abdomen; laturile pieptului și flancurile cu o nuanță ocru (brun-gălbuie); tectricele subcodale galben-albicioase. Rectricele cozii, remigele aripilor și alula brune, cu marginile laterale de culoare strălucitoare măsliniu-gălbuie; curbura aripii galbenă. Tectricele subalare și axilare gălbui.[16]
    • Adultul în penajul nupțial uzat (iunie-iulie) are penele destul de uniform erodate, fără sau doar cu diferențe limitate la penele năpârlite, vârfurile remigelor primare și rectricelor sunt oarecum uzate, penele devin cenușiu-închise și adesea întrucâtva lucioase. Părțile superioare de culoare ștearsă măsliniu-bruniu-cenușie, cu sau fără o nuanță slabă măsliniu-gălbuie; creștetul și ceafa puțin mai cenușii. Părțile inferioare de culoare ștearsă albă cu mai puțin galben și ocru și cu doar câteva striații galbene. Rectricele cozii și remigele aripilor brun-deschise cu marginile laterale măsliniu-verzui deschise; rectricele și remigele sunt uzate și erodate, în special remigele primare și terțiare mai lungi și vârfurile rectricelor. Vârfurile tectricelor primare destul de late și tivite clar pe margini cu verzui.[16][19]
    • Adultul în penajul postnupțial proaspăt (toamna) este foarte asemănător cu adultul în penajul nupțial, dar părțile superioare sunt ușor mai măsliniu-gălbui. Gâtlejul și pieptul albicioase, cu o nuanță ocru și cu striații rare galbene. Regiunea anală și tectricele subcodale alb-gălbui, adesea cu o nuanță ocru. Marginile rectricelor cozii și remigelor aripilor mai strălucitoare, măsliniu-gălbui. Vârfurile rectricelor cozii clare și rotunjite, rectricele au porțiunile centrale întunecate și lucioase și marginile și vârfurile înguste albicioase. Toate supraalarele mari au marginile verzui. Tectricele primare la fel ca cele din primăvară.[16][19]
    • Adultul în penajul postnupțial uzat (toamna și iarna) are părțile superioare ușor mai brun-cenușii. Marginile rectricelor, remigelor și tectricelor supraalare mai palide.[16]
    • Juvenilul (toamna) are părțile superioare brune sau brun-cenușii, mai brunii decât adultul, cu o nuanță măslinie mai puțin intensă. Părțile inferioare alb-gălbui, cu o ușoară nuanță brun-fumurie sau brun-gălbuie pe gâtlej și piept. Textura penajului laxă și pufoasă, mai ales pe părțile inferioare.[17][16] Juvenilii prezintă primul semn de erodare pe vârfurile remigelor primare și pe rectricele cozii, acestea din urmă sunt adesea erodate subtil pe vârfuri și de obicei au mai puțin luciu sau margini contrastante decât adultul. Uneori există un contrast slab între supraalare mari mediale 1-3 năpârlite, care au marginile mai verzui, și supraalare mari laterale nenăpârlite care au marginile puțin mai spălăcite. Tectricele primare ca și primăvară. Puțini au năpârlite una sau două rectrice centrale, acestea fiind mai cenușiu închise și mai lucioase decât restul, cu vârfurile mai rotunjite. Unii juvenili sunt foarte asemănători cu adulții.[19]
    • Imaturul în prima iarnă are remigele, tectricele primare, penele mari ale alulei, și de obicei majoritatea rectricelor păstrate de la juvenil, dar diferențele de vârstă dintre penele juvenile păstrate ale păsărilor în prima iarnă și penele proaspete ale adultului sunt neglijabile și ele au o înfățișare de adult.[16]
    • Pasărea în prima vară are vârfurile remigelor primare și rectricelor de multe ori mult mai erodate, penele sunt destul de brunii și cu un luciu redus; adesea una sau câteva rectrice centrale înlocuite în timpul iernii sunt contrastant mai întunecate și mai proaspete. Vârfurile tectricelor primare sunt în general puțin mai ascuțite cu marginile mai puțin clar verzui decât la adult. Uneori există un contrast mic între supraalarele mari laterale nenăpârlite, care sunt ușor mai spălăcite și mai cenușii, și supraalarele mari mediale, care au marginile mai verzui.[19]

    Date biometrice

     src=
    Formula alară. Cifrele indică remigele primare, după Lars Svensson.[31]

    Lungimea totală 10,5-11,5 cm. Lungimea aripii la ♂ 56-63 mm (în medie 60,0), la ♀ 52,5-60 mm (în medie 56,0). Lungimea cozii la ♂ 42,5-52,5 mm (în medie 47,9), la ♀ 41-51 mm (în medie 44,4). Lungimea cozii/Lungimea aripii este în medie 79,6%. Lungimea ciocului de la baza acestuia până la vârful lui 10,4-13,1 mm (în medie 11,7). Lungimea ciocului din locul unde încep penele, pe culmen, până la vârful lui 7,5-9,8 mm (în medie 8,3). Înălțimea ciocului 2,0-2,7 mm (în medie 2,4). Lungimea tarsului la ♂ 17,9-21,2 mm (în medie 19,6), la ♀ 17,4-20,0 mm (în medie 18,6). Lungimea ghearei posterioare 4,3-6,2 mm (în medie 5,3).[19]

    Formula alară: Prima remige primară depășește vârful tectricelor primare cu 3,5-10 mm și este mai mică decât a 2-a remige primară cu 20-26,5 mm la masculi, 19-25 mm la femele. A 2-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 4,5-8,5 mm, egală cu a 7-a sau 7/8-a remige primară (58%), egală cu a 8-a sau 8/9-a (31%) sau egală cu a 6/7-a (11%). Remigele primare 3-5 sunt aproximativ egale și cele mai lungi și formează vârful aripii. A 6-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 0,5-5,5 mm. A 7-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 3-8 mm. A 8-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 4,5-9,5 mm. A 10-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 7,5-12 mm. Prima remige secundară este mai mică decât vârful aripii cu 8,5-13 mm. Pe steagul extern al remigelor primare 3-6 există emarginații (întotdeauna există o emarginație evidentă și destul de adâncă pe a 6-a remige primară).[19]

    Variația geografică

    Sunt recunoscute cel puțin șase subspecii. Subspeciile diferă în principal prin nuanța coloritului părților superioare și inferioare. Taxonomia pentru întreg arealul încă nu a fost complet rezolvată.[17][16][19]

    Variația geografică este mai ales clinală și neînsemnată, însă diferențele vocale se pare că împart taxonul în două grupe. În clina de la vest spre est părțile superioare devin mai deschise la culoare, mai cenușiu-terne (sau mai brun-cenușii), mai puțin verzi, iar părțile inferioare mai albe, mai puțin galbene, iar aceasta poate avea drept consecință apariția unei specii incipiente la est (Phylloscopus tristis), cu un cântec destul de diferit. Variația vocală a strigătelor nu coincide bine cu variația morfologică, ceea ce sporește complexitatea taxonomică. Indivizi cu un colorit mai mult sau mai puțin deschis sau închis se întâlnesc la toate subspeciile.[17][19]

    Phylloscopus collybita collybita

     src=
    Pitulice mică (subspecia collybita) după John Gould (1873).[32]

    Subspecia P. c. collybita cuibărește în vestul, centrul și sudul Europei, din sudul Suediei prin sud-vestul Poloniei, vestul României și Bulgaria, Tracia, probabil și în vestul asiatic al Turciei, iernează în sudul Europei, nordul Africii, Orientul Mijlociu.[19]

    A fost descrisă mai sus (vezi Descrierea (Subspecia nominată)). În medie este mai intens colorată cu brun-măsliniu sau cu o nuanță verzui închisă, mai puțin verde-cenușie, pe părțile superioare, și are puțin mai mult galben pe părțile inferioare și pe sprânceană decât subspecia abietinus (dar foarte subtil, cu multe coincidențe parțiale). În plus, are de obicei o nuanță un pic mai brună sau ocru în penajul proaspăt, în special pe cap, gâtlej, piept și flancuri. În penajul uzat are de obicei creștetul ușor mai întunecat decât la subspecia abietinus. Culoarea picioarelor este în medie ușor mai deschisă, brun-moderată, decât la subspeciile abietinus sau tristis, care au în general picioarele destul de întunecate, mai ales în primul an de viață. În partea sud-centrală a Suediei există un vid distribuțional între subspeciile collybita și abietinus, dar aceste două intergradează în sud-estul regiunii baltice.[19]

    Phylloscopus collybita brevirostris

    Subspecia brevirostris cuibăritoare în vestul Turciei este asemănătoare cu subspecia abietinus, dar are o nuanță mai brunie pe partea superioară, sprânceană bine conturată, o ușoară nuanță brun-gălbuie pe piept, albă pe restul părților inferioare, tectricele subcodale mai spălăcite sau alb-gălbui.[17] Poziția taxonomică a acestei subspecii din Turcia necesită cercetări suplimentare; caracteristicile ei sunt intermediare între subspecia P. c. abietinus și subspecia caucaziană lorenzii a pitulicii mici de munte (Phylloscopus sindianus).[16][33]

    Holotipul examinat al acestei subspecii din Cambridge (Marea Britanie), capturat de Strickland în 1837 lângă Smyrna (İzmir) și descris ca o pasăre nouă, este inseparabil de subspecia fulvescens sau de subspecia estică brunie abietinus, însă păsările adevărat cuibăritoare din vestul Turciei nu diferă prea mult sau deloc de subspecia collybita. După cum se știe, păsările din vestul Turciei sunt într-o măsură oarecare variabile, unele sunt mai brunii decât subspecia collybita tipică, a 2-a remige primară este mai scurtă în medie cu circa 1 mm (rar egală cu lungimea remigei primare a 9-a sau a 10-a), ADN mitocondrial (ADNmit) diferă cu 1,5%,[24] iar strigătul pare a fi invariabil monoton, nu ascendent, dar variația morfologică apare și în arealul de necontestat al subspeciei collybita, și includerea brevirostris-ului turcesc în această subspecie este prin urmare acceptabilă. Deoarece păsările cuibăritoare din estul Turciei par a fi abietinus, este de așteptat o tranziție treptată între aceste două subspecii în centrul Turciei.[19]

    Phylloscopus collybita abietinus

    Subspecia abietinus cuibărește în Fenoscandia, nordul Suediei la sud aproximativ până la râul Dalälven; nord-estul Poloniei, Bielorusia, Statele Baltice, Rusia cu excepția estului extrem; Ucraina, estul Turciei, Siria, Caucaz, Transcaucazia (păsările din Caucaz și din Transcaucazia sunt descrise adesea ca o subspecie aparte, caucasicus), unde se întâlnește în general sub altitudinea de 1400 m, rareori până la 1800 m, excepțional chiar mai sus; iernează în sudul Europei, nordul Africii, Orientul Mijlociu, nordul Arabiei, Golful Persic, sud-vestul Iranului; în timpul migrației apare rar în Marea Britanie, Olanda, Belgia, vestul Franței, Iberia și Maroc. Păsările cuibăritoare din sud-estul Turciei și Siria (acestea din urmă destul de recent descoperite) sunt foarte apropiate de subspecia abietinus și sunt de obicei incluse în ea.[19]

    Diferă de obicei doar foarte puțin de subspecia subspecia nominată collybita, fiind puțin mai mare, mai puțin îndesată, și are un cioc proporțional ceva mai scurt și de obicei este ușor mai deschisă, verde-cenușie, deasupra, mai puțin întunecată, brun-măslinie (chiar dacă unele sau chiar multe sunt inseparabile după colorit). Și părțile inferioare sunt foarte asemănătoare la aceste două subspecii, dar subspecia abietinus are de obicei mai puțin galben și ocru, centrul abdomenului fiind aproape alb, iar tectricele subcodale la ambele subspecii au întotdeauna o nuanță galbenă. Picioarele la subspecia abietinus sunt în medie puțin mai întunecate decât la subspecia collybita (totuși, unii adulți au picioarele asemănătoare moderat brune, mai ales în estul Europei). Aripa este în medie puțin mai lungă decât la subspecia collybita. La subspecia abietinus există o tendință ca păsările să devină mai cenușii, mai brunii și mai deschise, mai puțin verzi și galbene, spre nord și est. Diferențele sunt extrem de mici și indivizii singuratici nu pot fi deosebiți cu certitudine de subspecia nominată. Intergradația (sau hibridizarea, în funcție de viziunea taxonomică) cu subspecia "fulvescens" (tristis vestică) în estul Rusiei și regiunea Uralilor a fost demonstrată, dar este inadecvat studiată.[17][16][19]

    Date biometrice. Lungimea totală 11-12,5 cm. Lungimea aripii la ♂ 59-68 mm (în medie 63,7), la ♀ 56-64 mm (în medie 59,2). Lungimea cozii la ♂ 44,5-55 mm (în medie 50,4), la ♀ 44-52 mm (în medie 46,7). Lungimea cozii/Lungimea aripii este în medie 79,3%. Lungimea ciocului de la baza acestuia până la vârful lui 10,3-12,6 mm (în medie 11,4). Lungimea ciocului din locul unde încep penele, pe culmen, până la vârful lui 7,0-9,3 mm (în medie 8,0). Lungimea tarsului 17,5-20,6 mm (în medie 19,2).[19]

    Formula alară: Prima remige primară depășește vârful tectricelor primare cu 3,5-9 mm și este mai mică decât a 2-a remige primară cu 22,5-29,5 mm. A 2-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 5-9 mm, egală cu a 7-a sau 7/8-a remige primară (61%), egală cu a 6-a/7-a (17%) sau egală cu a 8-a sau 8-a/9-a (12%). A 6-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 1-4 mm. A 7-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 4-8 mm. A 8-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 6-10,5 mm. A 10-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 9-14 mm. Prima remige secundară este mai mică decât vârful aripii cu 11-15,5 mm. Pentru păsările capturate în nordul și vestul Europei este uneori utilă calcularea "valorii caracterelor multiple" (MCV - Multiple Character Value): (p10 < v.a.) + (s1 < v.a.) + (p1 < p2) – l.t. – (l.c./l.a. ×100), unde p10 = a 10-a remige primară, v.a. = vârful aripii, s1 = prima remige secundară, p1 = prima remige primară, p2 = a 2-a remige primară, l.t. = lungimea tarsului, l.c. = lungimea ciocului și l.a. = lungimea aripii. Dacă MCV este 9,0 sau mai mult, pasărea aparține probabil subspeciei abietinus (probabilitate de 85%), dacă este mai mic de 9,0 (inclusiv valori negative), aparține probabil subspeciei collybita (92%). Dar există coincidențe parțiale în 7,3-10,7%. Doar 5% din totalul indivizilor subspeciei abietinus au avut un MCV sub 8,0, toți, în afară de unul, fiind femele, în timp ce numai 3% din indivizii subspeciei collybita au avut un MCV mai mare de 10,0 (toți fiind masculi). Păsările la care lungimea aripii este de 64 mm sau mai mult, prima remige secundară este mai mică decât vârful aripii cu 13,5 mm sau mai mult, și prima remige primară este mai mică decât a 2-a remige primară cu 27 mm sau mai mult aparțin fără excepție subspeciei abietinus, indiferent de valoarea MCV.[19][25]

    Phylloscopus collybita caucasicus

    Subspecia caucasicus din Caucaz și din Transcaucazia a fost descrisă de Loskot în 1991, ea diferă de subspeciile abietinus și brevirostris prin aceea că are părțile superioare, obrajii, regiunea auriculară și laturile pieptului mai brunii (mai puțin verde pe părțile superioare), părțile inferioare alb-gălbui (în penajul proaspăt) fără striații galbene.[17][16][34]

    Ea are un strigăt monoton (invariabil) și nu ascendent. Din păcate, exemplarele caracteristice (holotipul) din muzeul din Sankt-Petersburg, în special cele provenite din Caucaz, au fost indisponibile timp de peste 15 ani pentru o evaluare independentă. Păsările cuibăritoare din Transcaucazia au fost studiate de Copete și Svensson, care au găsit că acestea nu diferă semnificativ de subspecia abietinus, contrar celor susținute de Loskot. Singurele diferențe subtile evaluabile au fost dimensiunea puțin mai mică și aripă în medie mai scurtă, dar acestea nu sunt suficiente pentru separarea lor.[19]

    Phylloscopus collybita tristis

     src=
    Pitulicea mică siberiană (Phylloscopus collybita tristis) după John Gould (1850-1883).[35]

    Subspecia tristis, "pitulicea mică siberiană" (sin. axillaris, fulvescens, riphaeus) cuibărește în partea estică a Rusiei, Siberia, nordul Kazahstanului, nordul Mongoliei, iernează în sudul și sud-estul Asiei, în principal în India, de asemenea în sudul Asiei Centrale, Orientul Mijlociu, Turcia și în unele locuri din sudul Europei.[19]

    Pitulicea mică siberiană diferă de subspecia abietinus, cu care intră în contact în estul Rusiei, prin aceea că are cântecul și strigătul destul de diferite, și are nuanțe verzi și galbene mult mai reduse în penajul mult mai brun-cenușiu și ocru-ruginiu. Cântecul în comparație cu alte subspecii este mai rapid și mai complex, cu un ritm mai capricios (schimbător) și note disilabice sau trisilabice îmbinate împreună într-o strofă curgătoare care fluctuează în sus și în jos în ton. Cântecul tipic poate fi redat printr-un "ce-civi-ciu-ciovii-ciuvo-ce-ciovii-civi-ciuii-civ". Ca și în cazul subspeciilor europene, masculii agitați inserează adesea o notă disilabică "ciu-it" mai înăbușită între strofe, adesea mai dulceagă decât la păsările europene și cu un ton diferit a celor două silabe. Strigătul de contact este monoton (invariabil în ton) și tânguitor, care poate fi redat print-un "iihp" (sau "piit") ascuțit și pițigăiat.[19]

    Subspecia tristis "clasică" cuibărește spre est de la Enisei, ea este mai cenușie și mai albă decât alte subspecii. Diferă de pitulicea mică din Europa prin aceea că are creștetul, ceafa și mantaua brun-cenușii (fără verde pe aceste părți). Unele păsări din nordul Europei ale subspeciei abietinus pot fi de asemenea brun-cenușii, și de obicei este foarte dificil pe teren de confirmat cu certitudine că nu au nici o urmă de galben pe cap și pe piept. În penaj proaspăt, poate avea o nuanță slabă verde-măslinie pe partea inferioară a mantalei, spate, târtiță, tectricele supracaudale și remigele scapulare. Marginile laterale ale remigelor aripilor și rectricelor cozii sunt verzi-măslinii în penajul proaspăt, dar o pasăre cu marginile remigelor foarte strălucitoare verzi-gălbui ca la pitulicea de munte occidentală, nu poate fi considerată subspecia tristis, indiferent dacă are un strigăt monoton (liniar). Adultul în penajul uzat de vară poate avea foarte puțin (sau deloc) măsliniu în penaj, fiind cenușiu-bruniu deasupra și alb-murdar de dedesubt. Vârfurile tectricelor supraalare mari la unele păsări (probabil în prima iarnă) sunt neclare palide. În penajul proaspăt de toamnă, un număr mare de imaturi au vârfurile tectricelor supraalare mari destul de brun-cenușiu deschise care formează o urmă a unei dungi transversale mai deschise pe aripă. Sprânceană și inelul ocular de culoare ocru (brun-gălbuie) sau ocru-ruginie, fără urme de galben. Regiunile auriculare, obrajii și laturile gâtului ocru-ruginii deschise (fără urme de galben). Părțile inferioare albicioasă (sau alb-gălbui), cu o ușoară nuanță vie ocru (brun-gălbuie) sau ocru-brun deschisă (sau ocru-ruginie deschisă) pe partea inferioară a gâtului, piept, flancuri și tectricele subcodale, unii au o nuanță ocru mai intensă, alții mai slabă, acestea în penajul proaspăt devin brune cu o nuanță ruginie. Adesea are striații vagi și ușor întunecate pe partea inferioară a gâtlejului și pe partea superioară a pieptului. Galbenul este limitat la tectricele subalare și axilare (care sunt de obicei gălbui, mai degrabă galben-lămâi strălucitoare) și rareori și pe coapse (acestea din urmă nu sunt niciodată galben-lămâi strălucitoare); tectricele subalare se prezintă frecvent ca niște pene viu colorate cu galben la curbura aripii. Ciocul și picioarele sunt întotdeauna negre.[8][30][17][16][19][21][23][25][36]

    Populația vestică a speciei tristis (adesea numită "fulvescens" sau tristis vestică) cuibărește de la Enisei spre vest până la munții Ural și Peciora, ea poate arăta la fel ca subspecia tristis clasică, dar multe diferă prin aceea că au marginile remigelor aripilor și rectricelor cozii puțin mai verzi strălucitoare și prin aceea că mai multe păsări (dar nu toate) au urme de galben pe partea anterioară a sprâncenei, inelul ocular, gâtlej și piept; este brun-cenușie pe părțile superioare și poate avea o nuanță măslinie slabă pe creștet și pe manta; părțile inferioare sunt gălbui sau cu striații galbene. Are unele caractere intermediare cu subspecia abietinus și subspecia tristis, dar este mai cenușie pe spate decât subspecia abietinus, dar mai verde pe târtiță și pe tectricele supracaudale decât subspecia tristis.[17][16][19][21][25][36]

    Unele pitulici mici răsăritene, probabil din această subspecie sau intergradate cu subspecia abietinus, par a fi mai cenușii și mai albe, fără elemente ocru-ruginii sau brun vii. Printre păsările mai asemănătoare cu subspecia abietinus (uneori numite "riphaeus"), unele pot fi hibrizi între subspecia tristis și subspecia abietinus. Rareori, galbenul lipsește pe parte inferioară a aripii (varianta "axillaris").[19][36]

    Pentru identificarea sigură a subspeciei tristis în afara arealului de reproducere este important de înregistrat strigătul, care este în esență monoton (invariabil în ton) și tânguitor și detaliile complete ale penajului. La pasărea prinsă în mână, trebuie de notat culoarea galben-lămâi (foarte variabilă) a părții inferioare a aripii, gheara posterioară mai scurtă decât la pitulicea mică de munte (Phylloscopus sindianus), dar mai lungă decât la pitulicea persană (Phylloscopus neglectus). Picioarele și ciocul foarte întunecate, în medie mai întunecate decât la subspecia abietinus.[19]

    Date biometrice. Lungimea aripii la ♂ 55–68 mm (în medie 62,6), la ♀ 54–64 mm (în medie 57,2). Lungimea cozii la ♂ 45–55 mm (în medie 49,8), la ♀ 42–51 mm (în medie 45,4). Lungimea cozii/Lungimea aripii în medie 79,7%. Lungimea ciocului de la baza acestuia până la vârful lui 10,2–12,1 mm (în medie 11,1). Lungimea tarsului la ♂ 18,6–21,5 mm (în medie 19,5), la ♀ 17,6–20,3 mm (în medie 18,6). Lungimea ghearei posterioare 4,9–6,4 mm (în medie 5,6).[19]

    Formula alară: Prima remige primară depășește vârful tectricelor primare cu 3-8 mm și este mai mică decât a 2-a remige primară cu 20-30,5 mm (la femele ≤26). A 2-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 5-8 mm (rareori 4,5-9 mm), egală cu a 8-a sau cu a 8/9-a remige primară (56%), egală cu a 7-a sau 7/8-a (34%), mai mică sau egală cu a 9-a (10%). A 6-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 0,5-3,5 mm. A 7-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 2,5-6,5 mm. A 8-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 5-9 mm. A 10-a remige primară este mai mică decât vârful aripii cu 7,5-12 mm. Prima remige secundară este mai mică decât vârful aripii cu 9-14 mm (o dată a fost mai mică cu 8 mm).[19]

    Păsările care au în medie aripa puțin mai bontă (neascuțită) decât la subspecia abietinus și au a 2-a remige primară egală cu a 6/7-a remige primară probabil nu aparțin subspeciei tristis autentice.[19]

     src=
    Pitulicea mică siberiană (Phylloscopus collybita tristis)

    Phylloscopus collybita menzbieri

    Subspecia menzbieri cuibărește în munții Kopetdag din nordul Iranului și sudul Turkmenistanului, posibil și în munții Elburz, probabil se deplasează în principal pe distanțe scurte în timpul iernii, dar unele pot ajunge la Golful Persic.[19] Are părțile superioare predominant brun-măslinii cu o nuanță cenușie sau verzuie, părțile inferioare albe cu o nuanță brun-gălbuie pe piept, flancurile brunii.[17]

    Se aseamănă mult cu subspecia "fulvescens" prin absența tuturor sau a majorității nuanțelor gălbuie pe părțile inferioare cu excepția părții inferioare a aripii, și prin aceea că are abdomenul destul de albicios, tectricele subcodale albe și verde redus pe părțile superioare, având aici o nuanță mai brunie. În penajul proaspăt are o oarecare nuanță ocru-brună pe părțile laterale ale capului și gâtlejului. Rareori are un pic de galben pe sprânceană și piept. Cântecul este la fel sau asemănător cu cel al subspeciei collybita sau abietinus, dar strigătul este monoton (invariabil în ton) ca cel al subspeciei tristis. Diferă doar subtil de subspecia "fulvescens" prin aceea că are o talie puțin mai mică și aripile mai rotunjite.[19]

    Exemplarele sunt puține în colecții și este acceptată provizoriu ca o subspecie până la un studiu mai detaliat. Examinarea lectotipului și paralectotipului de către Svensson în muzeul zoologic al Universității din Moscova a constatat că această subspecie este inseparabilă (indistinctă) de subspecia tristis după penaj. Granița de vest dintre această subspecie, dacă aceasta este validă, și subspecia abietinus trebuie să fie mai bine delimitată (estul Azerbaidjanului?), și separarea de specimenele cu nuanțe deschise și brune ale subspeciei abietinus pe date morfologice este aproape imposibilă.[19] Marova și Leonovitch (1997) consideră că aceasta este "o subspecie bine definită".[37]

    Specii asemănătoare

     src=
    Proiecţia remigelor primare (distanța dintre săgeţi) la pitulicea mică (stânga) și pitulice fluierătoare (dreapta)

    Există mai multe specii de pitulici care pot fi confundate cu pitulicea mică.[16]

    • Pitulicea mică este destul de asemănătoare cu pitulicea fluierătoare. Subspeciile vestice ale pitulicii mici sunt cel mai des confundate cu subspecia nominată Phylloscopus trochilus trochilus a pitulicii fluierătoare.[16]
    Pitulicea mică se distinge de pitulicea fluierătoare prin: strigătul diferit, obiceiul unic a-și mișca în jos coadă (pitulicea fluierătoare nu face așa ceva), aspectul adesea puțin mai mic și mai îndesat, picioarele mai întunecate; ciocul subțire, adesea destul de întunecat; de obicei sprânceana mai scurtă, palidă și slab vizibilă; dunga de peste ochi mai închisă, inelul ocular albicios și mai bine conturat (parțial datorită obrajilor și regiunilor auriculare mai uniform întunecate), regiunea de sub ochi și regiunea auriculară destul de uniform întunecate și prin urmare semiluna oculară inferioară albă mai evidentă; proiecția remigelor primare mai scurtă, penajului de obicei ușor mai întunecat și mai puțin palid (cu o nuanță mai cenușiu-brunie), părțile superioare de culoare verde mai spălăcite. Strigătul este util pentru identificare odată ce a fost însușit de observator.[8][30][17][19]
    Pentru a distinge cele două specii, observatorii trebuie să se concentreze mai mult asupra structurii decât asupra culorii și, într-o mai mică măsură, asupra culorii picioarelor și a ciocului. Pitulicea mică este puțin mai mică și în general are corpul destul de bondoc (scurt și îndesat) și rotunjit, capul mai rotunjit (și gâtul mai scurt), aripile mai scurte și mai rotunjite și prin urmare pare că are coada proporțional mai lungă. Proiecția remigelor primare este destul de scurtă; această trăsătură este cu siguranță singurul semn mai util în identificarea păsării - lungimea remigelor primare expuse (vizibile) care depășesc cele mai lungi remige terțiare din aripile nedesfăcută constituie aproximativ 1/2 - 2/3 din lungimea remigelor terțiare, în timp ce la pitulicea fluierătoare remigele primare sunt mai ascuțite și lungimea remigele primare este mai mare, reprezentând 3/4 din lungimea terțiarelor. Pitulicea mică are patru emarginații pe steagul extern al remigelor primare, nu trei, dar acesta este un detaliu care se poate vedea numai când vizibilitate de pe teren este foarte bună.[16][19]
    Culoarea părților golașe (ciocul, picioarele) poate fi utilă în identificarea păsării, dar trebuie avut în vedere faptul că această trăsătură este foarte variabilă și subiectivă: picioarele și ciocul sunt în general mai întunecate, ciocul este mai subțire, adesea negru și picioarele sunt negricioase sau brun-închise, în timp ce pitulicea fluierătoare are baza ciocului mai deschisă la culoare și mai strălucitoare și picioarele brun-deschise sau brun-portocalii. Picioarele întunecate, negricioase sau cenușiu-bruniu-închise, disting în proporție de 75% pitulicea mică de pitulicea fluierătoare, dar unele, mai ales păsările mai în vârstă din sudul și centrul Europei, au adesea picioarele brun moderat închise și se aseamănă mult cu multe pitulici fluierătoare. Mai rar adulții pitulicii mici ai ambelor subspecii collybita și abietinus (dar nu și a subspeciei tristis) au picioarele mai palide, mai degrabă brune decât negricioase, în practică foarte asemănătoare cu ale pitulicii fluierătoare și duc la o confuzie, dar folosirea combinației a celorlalte criterii menționate mai sus ajută, la fel ca și strigătele lor. Cu toate că majoritatea au ciocul fin și destul de întunecat, unele au marginile tăioase ale mandibulei mai deschise și o urmă de culoare mai deschisă pe baza mandibulei inferioare.[16][19]
     src=
    Pitulice mică (sus) și pitulicea fluierătoare (jos) după Dresser (1871-1881).[38]
    Este imposibil de ales trăsăturile distinctive ale penajului, dar următoarele pot fi de ajutor la identificarea păsării: pitulice mică are sprânceana palidă și dunga întunecată de peste ochi mai puțin distincte, mai vagi, dând feței o expresie mai puțin clară, mai ștearsă, sprânceana slab conturată și destul de scurtă, regiunea auriculară difuză, dar inelul ocular albicios este mai bine conturat (parțial datorită obrajilor și regiunilor auriculare mai uniform întunecate) și divizat în două de dunga de peste ochi întunecată, semiluna oculară inferioară albă este mai evidentă. Pitulicea fluierătoare are trăsăturile faciale mai clare, cu sprânceana mai lungă, mai bine conturată, dunga de peste ochi și regiunea auriculară mai distinctive, dar inelul ocular este slab dezvoltat. În plus, pitulicea fluierătoare are oglinda alară verde mai pronunțată pe remigele terțiare și secundare, în timp ce la pitulicea mică ea este modestă și uniformă. Penele mari ale alulei, cu toate că sunt întunecate, sunt mai palide, mai puțin contrastante decât alula aproape neagră a pitulicii mici. La pitulicea mică părțile superioare sunt puțin mai întunecate, verzi-brunii cu o nuanță cenușie, mai puțin curat verzui; părțile inferioare alb-murdare cu o nuanță variabilă gălbuie pe gâtlej și piept și ocru (brun-gălbuie) pe laturile pieptului și flancuri, deseori are un element mai distinct ocru-brun pe laturile pieptului, mai ales toamna, decât cel de la pitulicea fluierătoare. Însă, decolorarea și uzajul penajului în timpul verii va face ca culorile să fie mai puțin brunii, dar mai pur verzui și mai albe.[16][19]
    Primăvara, diferențele penajului sunt în general foarte subtile. În penajul uzat de primăvară sau de vară, pitulicea mică pierde pigmentația verde sau galbenă (subspeciile vestice) și devine mai cenușie sau mai brunie deasupra și albă spălăcită de dedesubt. La pitulicea fluierătoare, părțile superioare, cu toate că sunt estompate și deschise, păstrează o oarecare nuanță verzuie, în timp ce părțile inferioare rămân galben-lămâi pe gâtlej și pe partea superioară a pieptului. De la sfârșitul verii (după năpârlire) identificarea devine relativ ușoară. Penajul proaspăt de toamnă al adultului și imaturului în prima iarnă al pitulicii fluierătoare este verde deasupra, sprânceana și părțile inferioare galbene (adulții totuși au abdomenul alb). Pitulicea mică este mult mai puțin galbenă, are un colorit comparativ destul de șters (tern), fiind măslinie deasupra și albă de dedesubt cu o nuanță ocru (brun-gălbuie).[16]
    La fel ca și la pitulicea fluierătoare există o variație geografică considerabilă, păsările nordice și estice devin treptat mai cenușiu-brunii, mai puțin verzui deasupra și ocru-albicioase de dedesubt fără galben, în afară de curbura aripii și tectricele axilare. Cea mai strălucitoare porțiune a părților superioare la astfel de păsări mai cenușiu-brunii este adesea târtița, care are o culoare verde-gălbuie (ca și la pitulicea de munte orientală și pitulice de munte occidentală).[19] Deoarece subspeciile nordice și estice ale pitulicii mici și pitulicii fluierătoare sunt mult mai puțin saturate cu verde deasupra și cu galben de dedesubt (populațiile morfice "brune și albe"), coloritul penajului devine și mai puțin sigur în identificarea celor două specii. Atunci când se încearcă să se identifice astfel de păsări "brune și albe", este esențial de concentrat asupra structurii lor.[16]
    Comportamentul acestor două specii este diferit, pitulicea mică are mișcările agitate în comparație cu mișcările mai calme și mai lente ale pitulicii fluierătoare. De asemenea, pitulicea mică are obiceiul să-și miște adesea în jos coada nedesfăcută când se hrănește sau se mișcă prin coroana unui copac sau a unei tufe, spre deosebire de pitulicea fluierătoare care își ține coada nemișcată; fâlfâie uneori și din aripi, dar mai rar și mai puțin viguros, spre deosebire de pitulicea fluierătoare la care asemenea mișcări a aripii sunt mai evidente. Pitulicea fluierătoare are zborul destul de energic și iute, asemănător cu cel al muscarilor (Muscicapidae), comparativ cu zborul mai slab al pitulicii mici, asemănător cu cel al pițigoilor (Paridae).[16][19]
    • În sud-vestul Franței, Iberia și nord-vestul Africii pitulicea mică trebuie să fie distinsă de pitulicea iberică (Phylloscopus ibericus), dar aceasta este mai asemănătoare după penaj cu pitulicea fluierătoare (la fel de verzuie, gălbuie și albă, practic fără vreo nuanță brună). Totuși pitulicea mică în penajul nupțial decolorat de vară poate fi foarte asemănătoare cu pitulicea iberică, pierzând nuanțele brună sau ocru ale penajului datorită decolorării (dar păstrând galbenul și verdele); și invers, pitulicea iberică în penajul proaspăt de toamnă poate avea laturile capului și pieptul întrucâtva brune. Culoarea picioarelor poate fi identică la aceste două specii, dar ciocul este ceva mai mare și cu baza mai palidă la pitulicea iberică comparativ cu ciocul pitulicii mici. Pitulicea iberică are un strigăt descendent, "fiiu", destul de distinct de strigătul "huiit" ascendent al pitulicii mici.[19]
    • Pitulicea mică de munte (Phylloscopus sindianus) este foarte asemănătoare în structură, culoare și obiceiuri cu subspecia siberiană P. c. tristis a pitulicii mici. În penajul proaspăt, pitulicea mică de munte diferă prin absența unei culori evidente verde-măslinii a penajului, în special pe târtiță, pe tectricele supracaudale și pe marginile remigelor aripilor și rectricelor cozii; în general este cenușie sau brun-viu deasupra. Coloritul feței este mai accentuat, cu dunga de peste ochi mai întunecată, sprânceana albicioasă, mai lungă și mai lată, și marginea regiunii auriculare mai proeminentă; vibrisele sunt lungi și groase, spre deosebire de cele ale pitulicii mici. Capul și ciocul sunt puțin mai mici decât la P. c. tristis, ciocul fiind în general destul de fin și mai negru. Părțile inferioare alb-murdare au o nuanță ocru pe flancuri și piept și contrastează mai puternic decât la P. c. tristis. În penajul uzat, este extrem de dificil, dacă nu imposibil, de deosebit de P. c. tristis cu excepția cazului în care se aude strigătul de contact.[16]
    • Pitulicea de munte occidentală (Phylloscopus bonelli) și pitulicea de munte orientală (Phylloscopus orientalis) în penajul uzat au o culoare destul de deschisă și ștearsă, brun-cenușie, iar oglinda alară verde și pata galben-lămâi de pe târtiță sunt mult reduse. Aceste specii, în special pitulicea de munte orientală, pot fi confundate cu subspecia estică P. с. tristis a pitulicii mici cu penajul uzat sau cenușiu. Pitulicile mici aberante cu un penaj neobișnuit au târtița ușor contrastantă, oarecum mai strălucitoare verde-gălbuie, și marginile remigelor destul de strălucitoare, verzi-gălbui, ceea ce ar putea duce la confuzie cu aceste două pitulici de munte. Dar aceste două pitulici de munte au inelul ocular palid nefragmentat, remigele terțiare întunecate au marginile contrastante palide, târtița aproape verde-gălbuie strălucitoare cu o nuanță ocru, marginile rectricelor și remigelor verzi-gălbui strălucitoare, sprânceana, dunga de peste ochi și regiunea auriculară cu un colorit mai puțin pronunțat, coloritul feței mai simplu și mai monoton, în contrast cu ochiul negru mare care domină fața mată și părțile inferioare mai albe. Din punct de vedere structural, ambele specii ale pitulicii de munte sunt mai mult asemănătoare cu pitulicea fluierătoare care are aripile destul de lungi și ascuțite și proiecția remigelor primare mai lungă decât pitulicea mică.[16][19]
    • Pitulicea mică se deosebește de pitulicea verzuie (Phylloscopus trochiloides) prin ciocul și picioarele negricioase mai mici, sprânceana mai scurtă și prezența semilunei oculare albicioase, absența unei dungi alare bine conturate, părțile inferioare în general mai spălăcite.[17] Subspecia estică a pitulicii mici, P. c. tristis "pitulicea mică siberiană"), în penajul proaspăt de toamnă are uneori o nuanță deschisă pe vârfurile tectricelor supraalare mari, care formează o "dungă alară" ușoară, dar evidentă pe aripă, asemănătoare cu cea a pitulicii verzui, dar dunga de pe aripă la pitulicea mică este mai redusă și mai puțin vizibilă, fiind brun-deschisă sau brun-măslinie, niciodată albicioasă.[16][19] În penajul uzat, pitulicea verzuie poate fi confundată cu pitulicea mică siberiană, deoarece părțile superioare verzi-măslinii evidente în penajul proaspăt devin cenușii sau brun-cenușii, în timp ce dungă alară (dunga transversală de pe aripă) poate fi redusă sau chiar complet uzată. Pitulicea verzuie are sprânceana mai viu colorată alb-gălbui, mai vădită, mai lată și mai lungă, care se curbează deasupra ochiului și se termină printr-o dilatare. Pitulicea mică siberiană are sprânceana spălăcită albă, uneori ocru, îngustă, relativ scurtă și care nu se lărgește la capăt. Pitulicea verzuie are un colorit facial intens deoarece are ochiul negricios și mare, dunga de peste ochi evidentă, lată și întunecată, care contrastează cu regiunea auriculară pătată, ocru-gălbuie. La pitulice mică fața este în mare parte ocru-brunie, dar inelul ocular este albicios și evident. Ciocul este fin și negru, spre deosebire de ciocul mai mare al pitulicii verzui care este galben sau roz-gălbui pe mandibula inferioară.[16]
    • Pitulicea întunecată (Phylloscopus fuscatus) este foarte asemănătoare prin culoare și dimensiune cu pitulicea mică siberiană (Phylloscopus collybita tristis). Însă pitulicea întunecată are aripile mai scurte, iar vârfurile remigelor primare ajung doar la vârfurile tectricelor supracaudale (lungimea remigelor primare vizibile este de obicei sub o treime din lungimea remigelor terțiare vizibile). Coada este proporțional mai lungă și destul de rotunjită, spre deosebire de coada scurtă, bifurcată a pitulicii mici. Picioarele și mandibula inferioară sunt palide, iar sprânceana, deși îngustă, este relativ lungă și este accentuată de dunga de peste ochi lată și întunecată. Pitulicea mică are curbura aripii galbenă, în timp ce la pitulicea întunecată aceasta este ocru. Regiunea anală este mai ocru, aproape ruginie. Pitulicea întunecată fâlfâie persistent din aripi și își flutură coada, pe care de obicei o ține ușor ridicată. Pitulicea întunecată, de asemenea, scoate frecvent un strigăt puternic "cett" sau "tac".[16]
    • Pitulicea persană (Phylloscopus neglectus) este o pitulice foarte mică, nu mai mare decât aușelul cu cap galben (Regulus regulus). Este în general brună deasupra și albă de dedesubt și se întâlnește în același ținuturi cu P. c. tristis. Este mult mai mică și cu coada mai scurtă decât pitulicea mică și nu are verde sau măsliniu în penaj.[16]
    • Pitulicea mică poate fi confundată și cu pitulice brună (Phylloscopus umbrovirens), dar această specie este puțin mai mică, mai scundă și mai îndesată. Părțile superioare viu colorate cu brun contrastează destul de mult cu marginile foarte distinctive verzi-gălbui ale tectricelor supraalare, remigelor aripilor și rectricelor cozii. La pitulicea mică, părțile superioare sunt mai măslinii cu o nuanță măsliniu-gălbuie și fără contrast între culoare de fond a părților superioare și marginile remigelor aripilor. La pitulice brună, părțile inferioare sunt mult mai intens nuanțate cu ocru-roșcat pe flancuri și regiunea ventrală decât la pitulicea mică.[16]
    • Pitulicea lui Tytler (Phylloscopus tytleri) în penajul uzat este destul de cenușie deasupra și albă de dedesubt și poate fi confundată cu P. c. tristis. Pitulicea lui Tytler este puțin mai mare decât pitulicea mică, are proiecția remigelor primare mai lungă și ciocul considerabil mai lung, mai subțire, ușor curbat în jos. Sprânceana albă este bine conturată și lungă, ajungând aproape la ceafă.[16]
    • Frunzărița mică (Iduna caligata) cu o înfățișarea îndesată, capul rotund și ciocul scurt nu seamănă cu înfățișarea generală a altor frunzărițe (Hippolais) și este mult mai asemănătoare cu cea a unei pitulici. Frunzărița mică nu este mai mare decât pitulicea mică, iar mișcările și obiceiurile sale sunt foarte asemănătoare cu cele ale pitulicii mici. Are părțile superioare mai deschise, brun-cenușii, decât la P. c. tristis, care contrastează cu părțile inferioare mai albe, și o ușoară nuanță ocru pe regiunea anală și flancuri. Structural, tectricele subcodale sunt scurte, ca și aripile, ceea ce o face să pară că are coada mai lungă. Ciocul și picioarele sunt mai palide, iar steagurile externe ale rectricelor laterale sunt albe sau aproape albe.[16]

    Năpârlirea

    Păsările adulte năpârlesc de două ori pe an, năpârlirea postnupțială completă are loc vara și cea prenupțială parțială iarna.[16][20]

    La subspecia nominată collybita și subspecia abietinus năpârlirea postnupțială completă a adultului începe curând după sezonul de reproducere, și are loc vara de la sfârșitul lui iunie până la sfârșitul lui august, fiind finalizată de obicei în august, septembrie sau la începutul lui octombrie.[16][19][20]

    Năpârlirea prenupțială parțială a adultului din cartierele de iarnă atinge tectricele capului și corpului, uneori remigele terțiare, și una sau mai multe perechi de rectrice, și are loc în decembrie-ianuarie. Năpârlirea prenupțială parțială (atât a adulților cât și a imaturilor) este variabilă în extindere, unele aparent nu năpârlesc, altele își schimbă tectricele corpului, unele tectrice alare și unele remige terțiare aberante și rectricele centrale ale cozii.[16][19][39]

    Juvenilii năpârlesc parțial și sunt atinse penele capului, corpului, adesea câteva sau toate remigele terțiare, unele sau toate tectricele supraalare mari și uneori rectricele centrale ale cozii. Năpârlirea post-juvenilă parțială nu atinge remigele primare sau tectricele primare. Timpul năpârlirii este destul de variabil în funcție de data eclozării, dar de obicei are loc în perioada iulie-octombrie.[16][19][20]

    La subspecia tristis, năpârlirea postnupțială completă a adultului începe mai târziu, și se desfășoară de la sfârșitul lui iulie până la începutul lui septembrie. Năpârlirea post-juvenilă parțială are loc de la sfârșitul lunii iulie până la începutul lunii septembrie.[16][20]

    Vocea

    Cântecul pitulicii mici în Anglia
    Pitulicea mică cântând în sudul Finlandei. Se aude în fundal și cântecul mierlei, cintezei și pitulicii fluierătoare.
    Cântecul pitulicii mici în Anglia
    Cântecul pitulicii mici în Germania

    Cântă în cartierele de iarnă înainte de migrație, în pasaj și în locurile de cuibărit. În locurile de cuibărit cântă imediat după sosire sau mai târziu, la 10-12 zile după sosire. În iulie cântecul se aude mai rar și încetează să cânte la sfârșitul acestei luni, dar în zilele însorite și liniștite de toamnă poate fi auzit un cântec scurt. Când cântă, masculul stă pe vârful unui copac sau pe o creangă, întorcând capul dintr-o parte în alta.[20] Cântecul variază foarte mult de-a lungul arealului de reproducere. O abordare prudentă este necesară atunci când se utilizează toamna strigătele monotone pentru identificarea subspeciilor pitulicii mici nu numai în Turcia și Orientul Mijlociu, dar și în Europa. În aceste cazuri trebuie de luat în considerare și coloritul penajului, strigătul nu este de ajuns.[19]

    Strigătul de contact obișnuit al subspeciei nominate collybita și subspeciei abietinus din Europa este un fluierat moale și melancolic (plângător) "huiit", "huuiit", "huit" sau "tii", "tiuiu", mai mult sau mai puțin monosilabic, dar ușor ascendent ("diftongat") și cu accent în partea finală, care este asemănător cu cel al pitulicii fluierătoare, dar este mai înalt și monosilabic. Atunci când este alarmată în apropierea cuibului scoate acest strigăt în mod repetat, uneori cu o voce ușor mai stridentă.[17][16][19][40] Are și un strigăt deosebit care este adesea transcris ca "suiiu", care crește subtil în intensitate, apoi scade. Funcția acestui strigăt nu este bine înțeleasă; el se aude atât primăvara, cât și toamna cu o frecvență variabilă locală și anuală. Există și o anumită variabilitate în detaliile sale, iar unele variante mai monotone pot aminti de strigătul comun al subspeciei tristis.[19]

    Strigătul de contact între parteneri este un "it", "drit" sau "dic" moale; iar femela când hrănește puii din cuib scoate un "ett" moale.[17] Puiul (numai ce acoperit cu pene) adesea cerșește mâncarea cu un strigăt monoton și mai pițigăiat, "fiut" sau "fiet" (provocând o confuzie cu strigătul subspeciei tristis).[19] Puii și juvenilii la sfârșitul verii și toamna cerșesc mâncare cu un strigăt mai plângător decât cel al adulților, care poate fi redat print-un "tsuii" sau "suiiu", mai disilabic, ușor descendent și asemănător cu cel al pițigoiului de brădet (Periparus ater).[16] La sfârșitul verii și toamna, juvenilii emit uneori strigăte monotone (invariabile în ton), "hiip", care pot fi confundate în această perioadă cu cele ale pitulicii mici siberiene (Phylloscopus collybita tristis).[8][30]

    Unele păsări din nordul Europei, dintre care multe seamănă mult cu subspecia abietinus, la sfârșitul verii și toamna, cel puțin în unii ani, au un strigăt monoton asemănător cu cel al subspeciei tristis sau un strigăt similar, destul de asemănător cu strigătul "fiut" al puiului. Nu se știe dacă aceste păsări sunt juvenili târziu eclozați și reprezintă o populație migratoare de origine necunoscută sau dacă este un strigăt alternativ nou apărut în anumite părți ale arealului subspeciei abietinus sau collybita.[19]

    La subspecia nominată P. c. collybita și subspecia P. c. abietinus, cântecul constă dintr-o serie simplă și lungă a două note izolate monosilabice (rareori disilabice) puternice, vioaie, clare și răsunătoare, una distinct mai ascuțită și mai înaltă decât cealaltă, interpretate alternativ (sau neregulat) și destul de distanțat, cu o secvență variată și ritmică în două sau trei tonuri într-un ritm temperat (moderat), acest cântec este redat printr-un "ciff-ciaff-ciff-ciaff-ciff-ciaff-ciff-ciaff-ciff-ciaff" etc. (un sunet pe care se bazează numele său englez "chiffchaff") sau un "silt siuult siuult siult silt silt siult siuult siuult silt...", "tip-tep-tip-tip", "tsip-tsep-tsip-tsip-tsep" (amintind de zgomotul produs cu regularitate a unui metronom sau a unui pendul sau de unei bucăți de plastic frecate de roata bicicletei) sau "ten-tin-ten-tian-tin-tin-tiun" (amintind de sunetele picaturilor care cad uniform în apă). Cântecele durează adesea 4-8 secunde, uneori până la 20 de secunde sau mai mult. Cântecul este uneori precedat de mai multe note joase, ciripitoare "tret" sau "trrt" "trr" scurte, seci. Păsările nou-sosite în locurile de cuibărit selectate adesea inserează niște note "perre-perre" bâlbâite și înăbușite între strofe.[8][30][17][16][19][20][40][41]

    Strigătul de contact al subspeciei tristis din Siberia și sudul Uralilor este monoton (invariabil în ton, liniar) sau foarte ușor descendent, trist și mai tânguitor, ascuțit și pițigăiat, amintind ușor de cel al brumăriței de pădure (Prunella modularis) și al mugurarului (Pyrrhula pyrrhula) și a fost descris ca asemănător cu cel al unui "pui trist" (de unde denumirea latină a subspeciei tristis = trist). Acest strigăt este transcris ca un "iihp" sau "hii(e)p", "piit", "piip", "psuiit", "psii-t" sau "kiip" care are un caracter distinct, nazal, subțire, distonant, ascuțit sau strident. Strigătul monoton nu este caracteristic mumai pentru subspecia tristis, deoarece există și alte subspecii estice care îl posedă - subspecia caucasicus din Caucaz și Transcaucazia, subspecia menzbieri din nordul Iranului și sudul Turkmenistanului și subspecia brevirostris din vestul Turciei și nordul Levantului; însă este posibil să existe diferențe subtile, dar medii, între strigătul obișnuit al subspeciei tristis și al cestor subspecii. Este adesea întâlnită o foarte ușoară cădere a tonului la sfârșitul strigătului subspecii tristis, ceea ce explică tonul tânguitor.[7][30][17][16][19] Subspecia tristis scoate și un "civit-civet" vioi, mai ales primăvara și la începutul verii, și un "psuu" tânguitor și descendent sau un "si-uu" sau "pii-uu" disilabic, iar în cartierele de iarnă din estul Indiei un "zit" sec.[17]

    Subspecia tristis are cântecul în comparație cu alte subspecii (inclusiv P. c. collybita) mai rapid, mai plângător (tânguitor), mai complex și variat, mai puțin temperat și mai ezitant, cu un ritm mai capricios (schimbător) și note disilabice sau trisilabice îmbinate împreună într-o strofă curgătoare care fluctuează în sus și în jos în ton, cu o distincție mai mică între note sau fraze, amintind uneori de cântecul pitulicii fluierătoare. Cântecul tipic poate fi redat printr-un "ce-civi-ciu-ciovii-ciuvo-ce-ciovii-civi-ciuii-civ", "civi civi ciivi…", "ci-vit-ci-vit-ci-vit", "uiiciuu-uiiciuu-ceuii-ciuu", "uiit ciu uiit, uiit ciu uiit, uiit ciu uiit-uu, cit ciuu uiit ciuu uiit, ci-vit-ci-vit". Ca și în cazul subspeciilor europene, masculii agitați inserează adesea o notă disilabică "ciu-it" mai înăbușită între strofe, adesea mai dulceagă decât la păsările europene și cu un ton diferit a celor două silabe.[17][16][19]

    La subspecia menzbieri cântecul este la fel sau asemănător cu cel al subspeciei collybita sau abietinus, dar strigătul este monoton (invariabil în ton) ca cel al subspeciei tristis.[19]

    Cântecul pitulicii mici caucaziene (Phylloscopus collybita caucasicus) este foarte asemănător cu cântecul subspeciilor collybita și abietinus, dar strigătul este monoton (invariabil) și nu ascendent, asemănător cu cel al subspeciei tristis.[19]

    Subspecia brevirostris are strigătul invariabil monoton, nu ascendent, asemănător cu cel al subspeciei tristis.[19]

    Habitatul

    Trăiește în habitate asemănătoare cu cele ale pitulicii fluierătoare, dar se pare că este mai dependentă de copaci. Cuibărește în pădurile mature deschise de foioase (preferă cele cu fag, stejar, alun sau salcie), în pădurile mixte și în pădurile de conifere (cu pin, molid sau brad), cu subarboret abundent format din ierburi înalte și arbuști; în pajiști cu arbori rari și în zone deschise cu copaci mari, răzleți. În regiunile de câmpie cuibărește în pădurile de foioase cu subarboret și în stufărișuri. Cuibărește și în habitatele antropice precum parcuri, livezi, grădini mari, cimitire vechi cu copaci și tufe, garduri vii cu arbuști de mai multe feluri, perdele forestiere de protecție din câmpii și în copacii de pe marginile drumurilor cu vegetație joasă bogată. În estul arealului cuibărește în pădurile de molid și pin din taigaua siberiană. Este frecvent întâlnită în pădurile umede de arin și salcie din văile râurilor, mai ales în sudul arealului; preferă habitate cu cel puțin câțiva copaci înalți, dar, excepțional, cuibărește în tufărișurile de lângă țărm unde nu cresc copaci înalți. În Alpi, Carpați, Caucaz, Ural și în Altaiul central, cuibărește în pădurile mixte de stejar și conifere și în tufărișurile montane de pe pantele munților, până la 2000 m.[10][17][16][20]

    În afara sezonului de cuibărit (toamna și iarna) se întâlnește în diferite habitate păduroase, de la pâlcurile mici de tufărișuri de pe coastă până la desișurile de salcie și stufărișuri (în special subspecia tristis) și în habitate mai deschise, cum ar fi parcurile, grădinile, livezile, terenurile agricole și gardurile vii; de asemenea, în mlaștini, în mangrove, crânguri de măslin și eucalipt și tufărișuri submontane până la 2100 m în nordul Indiei; adesea este găsită în apropierea apelor sau a zonelor umede. În vestul Africii preferă zonele mai umede cu Acacia nilotica față de Acacia tortilis din regiunile aride, iar în estul Africii (Kenya) iernează în păduri montane la 2500-3300 m.[17][16]

    Prezența în România și Republica Moldova

    În România cuibărește subspecia Phylloscopus collybita collybita. În pasaj, mai poate fi întâlnită și subspecia Phylloscopus collybita abietinus. Subspecia Phylloscopus collybita tristis (pitulicea mică siberiană) apare accidental toamna și iarna.[5]

    Subspecia Phylloscopus collybita collybita este foarte frecventă în toată România, observându-se în grupuri mici sau exemplare izolate. Ca specie clocitoare a fost întâlnită în pădurile de la șes, în zonele colinare și carpatine. Cuibărește atât în pădurile de foioase, mixte sau de conifere, cât și în habitatele antropice precum parcuri, livezi, cimitire vechi și grădini. Preferă pentru cuibărit pădurile de foioase, cu fag, stejar, alun sau salcie, dar poate fi găsită și în păduri mixte și chiar de conifere cu pin, molid sau brad. Preferă și habitatele umede. În Munții Carpați cuibărește de la poalele lor până la altitudini de 1.500-1.600 m. În Munții Rodnei, Maramureșului cuibărește până în zona jnepenișurilor. În Munții Călimani este întâlnita într-o densitate mare de la 800 la 1200 m, populând de fapt toate zonele din Defileul Mureșului până la liziera superioară a coniferelor. Este interesant faptul că în zonele de sud extracarpatice, cât și în Dobrogea, nu s-a întâlnit clocind. Este totuși probabilă clocirea și-n zonele respective, însă trebuie acordată o mai mare atenție. În păduri își instalează cuibul întotdeauna pe marginea acestora sau a poienilor într-o vegetație bogată; zonele cu subarboret sunt, de asemenea, preferate. Este frecvent întâlnită toamna în pasaj în toate zăvoaiele, pădurile, plantațiile și parcurile din Dobrogea de-a lungul coastei Mării Negre.[3][4][5][6][9][10][42]

    Subspecia Phylloscopus collybita abietinus este întâlnită în pasaj. Observațiile lui Dombrowski se referă numai la exemplare colectate în pasajul de toamnă, pe când D. Drost a observat pe Insula Șerpilor, între 18.IV și 13.V 1928, aproape zilnic mai multe exemplare, prinzând dintre acestea 10 vii, pe care le-a inelat.[9]

    Subspecia Phylloscopus collybita tristis (pitulicea mică siberiană) a fost colectată de D. Radu în iarna 1972 într-un parc dendrologic din București.[5][43][44] Ulterior au fost observate apariții accidentale a acestei subspecii toamna (rareori iarna), mai ales pe de-a lungul coastei Mării Negre.[45] În perioada 02.10.2007 - 31.01.2019 subspecia Phylloscopus collybita tristis a fost înregistrată de 30 de ori în România:[45]

    Data Nr. ex. Observatori Județul / Localitatea 31.01.2019 1 Fântână Ciprian, Szabó József, Pál Lajos Constanța / Eforie Sud 05.11.2018 1 Pál Lajos Constanța / Vadu 29.10.2018 1 Moldovan Istvan Constanța / Agigea 26.10.2018 1 Moldovan Istvan, Judit Veres Szászka, Vlad Madaras Constanța / Agigea 23.10.2018 1 Daróczi J. Szilárd, Dósa Attila, Fülöp Attila, Szabó József, Nagy Attila, Marton Attila, Cotoară Andrei Constanța / Grindul Chituc 21.10.2018 1 Daróczi J. Szilárd, Dósa Attila, Fülöp Attila, Nagy Attila, Marton Attila, Cotoară Andrei, Lesenciuc Ana-Maria și alții Constanța / Grindul Chituc 20.10.2018 1 Daróczi J. Szilárd, Dósa Attila, Péter Zsolt, Papp Edgár, Miholcsa Tamás, Florin Chirilă, Kastal Ágnes Constanța / Grindul Chituc 15.10.2018 1 Daróczi J. Szilárd, Dósa Attila, Miholcsa Tamás, Kastal Ágnes, Szabó József, Pál Lajos Constanța / Grindul Chituc 11.10.2018 1 Ölvedi Szilárd Zsolt, Dorin Damoc, Fântână Ciprian Constanța / Agigea 27.10.2017 1 Szabó József, Ambrus Laca Constanța / Vadu 05.10.2017 2 Toth Piro, Aba-Mark Mihály Covasna / Târgu Secuiesc 04.10.2017 4 Toth Piro, Aba-Mark Mihály Covasna / Târgu Secuiesc 03.10.2017 3 Dóczé Kristóf Márk Covasna / Târgu Secuiesc 29.09.2017 1 Pál Lajos Constanța / Tuzla 02.04.2017 1 Cotorogea Cornel Constanța / Vadu 15.12.2016 1 Pál Lajos, Szabó József Constanța / Corbu 04.12.2016 2 Mihai Cristian, Marius Iana, Mihai Zachi Ialomița / Jilavele 26.10.2016 2 Marton Attila, Kovács István, Szentes Lajos, Farkas Zsófia, Bogdan Ciortan, Alexandre Baduel, Câmpan Kinga Constanța / Grindul Chituc 19.10.2016 1 Participantii taberei Chituc Constanța / Grindul Chituc 06.10.2016 1 Participantii Taberei Ornitologice Grindul Chituc Constanța / Grindul Chituc 23.10.2015 1 Daróczi J. Szilárd, Ölvedi Szilárd, Marton Attila, Paul Țibu și alții Constanța / Grindul Chituc 22.08.2015 1 Daróczi J. Szilárd Mureș / Târgu Mureș 11.10.2014 1 Participanții taberei de inelare Chituc Constanța / Grindul Chituc 08.10.2014 1 Participanții taberei de inelare Chituc Constanța / Grindul Chituc 04.10.2014 1 Daróczi J. Szilárd, Gyékény Gertrúd, Ölvedi Szilárd Mureș / Iernut 29.09.2014 1 Participanții taberei de inelare Chituc Constanța / Grindul Chituc 18.09.2014 1 Participanții taberei de inelare Chituc Constanța / Grindul Chituc 26.02.2014 1 Luca Boscain Tulcea / Periprava 23.10.2010 1 C. De Francecshi, I. Kovács, F. Schneider și alții Tulcea / Sfântu Gheorghe 02.10.2007 1 Fabian Schneider, B. Droz Tulcea / Sfântu Gheorghe

    În Republica Moldova pitulicea mică este o pasăre cuibăritoare comună. În Moldova cuibărește subspecia Phylloscopus collybita abietinus, în pasaj probabil se întâlnește și subspecia Phylloscopus collybita collybita.[46] Pitulicea mică trăiește în toate pădurile Moldovei, dar este foarte numeroasă în Codri. Preferă zonele împădurite, de câmpie și cele colinare. Cuibărește în sectoarele împădurite, cu înveliș arbustiv și ierbos bogat. Este întâlnită și în livezile bătrâne adiacente pădurilor sau în desișurile de subarboret din preajma localităților.[12][11] Cuibărește și în parcurile din Chișinău.[47][48] În Codrii Centrali are un efectiv relativ mare cu o densitatea de 10-13 perechi/10 ha. Aici, în ocolul silvic din Lozova, pe o suprafață de 10 hectare Averin și Ganea au găsit 13 perechi cuibăritoare în 1968 în timpul sezonului de reproducere și o densitate ridicată a acestei specii în pădurile gospodăriei forestiere din Hîncești, unde într-o pădure pe o suprafață de aproximativ 10 hectare au fost găsite 10 cuiburi pe 24 mai 1957.[46]

    Comportamentul

    Pitulicea mică este întâlnită singură sau în perechi în sezonul de cuibărit, dar se poate adună în cârduri mici de până la 50 indivizi toamnă și iarna; păsările imature în căutarea hranei se alătură toamna cârdurilor hoinare mixte de pițigoi și de alte pitulici.[17][16]

    Este o pasăre nesperioasă și abordabilă, de care te poți apropia, fiind ușor de urmărit. Își petrece o mare parte din timp în căutarea insectelor prin frunziș, mișcându-se printre ramurile copacilor și tufișurilor, rar stă într-un loc. Își procură hrana de la nivelul solului până în coroana copacului. Ca și pitulicea fluierătoare, planează pentru a prinde insectele de pe marginile frunzișului sau se avântă iute după ele de pe o creangă pe distanțe scurte, dar mai puțin regulat.[17][16]

    Se mișcă rapid și frenetic, fâlfâind vizibil și frecvent din aripi. Mișcările cozii sunt pronunțate, are un obicei caracteristic de ași mișcă adesea în jos coada nedesfăcută sub nivelul corpului, atunci când se hrănește în coroana unui copac sau a unei tufe sau când este nervoasă, dar o flutură și într-o parte și într-alta. Are o alură orizontală, dar pieptul mai rotunjit dă impresia unei ținute mai verticale. Se mișca prin salturi pe pământ sau merge încet târându-se prin vegetația de pe sol. Zboară ușor dintr-un loc într-altul cu mișcări oarecum sacadate, care seamănă mai degrabă cu cele ale pițigoiului.[16]

    Hrana

    Pitulicea mică este o specie diurnă, insectivoră. Se hrănește mai ales cu ouă, larve, nimfe și adulți de insecte, precum și cu alte artropode (păianjeni etc.); de asemenea, cu moluște mici (Gastropoda); consumă uneori semințe și fructe sub formă de bobițe, în special toamna. Primăvara consumă uneori nectar și polen.[3][10][17][49]

    Printre artropodele consumate se numără plecopterele (Plecoptera), libelulele zigoptere (Zygoptera), lăcustele (Orthoptera), urechelnițele (Dermaptera), hemipterele (Hemiptera), neuropterele (Neuroptera), fluturii și moliile mici (Lepidoptera), muștele diptere (Diptera), inclusiv țânțarii (Culicidae), albinele mici (Hymenoptera), gândacii (Coleoptera), păianjenii (Araneae), acarienii (Acari).[17]

    Semințele și bobițele consumate sunt cele de fistic (Pistacea), filiree (Phillyrea), măslin (Olea), curmal japonez (Diospyros), cătină de garduri (Lycium), afin (Vaccinium), soc (Sambucus), coacăz și agriș (Ribes), prun (Prunus) și mesteacăn (Betula). În locurile de iernat în noiembrie aproape de Khartoum, din Sudan, păsările migratoare se hrăneau cu gumă arabică din copacii de acacia.[17]

    Hrana puilor din cuib este asemănătoare cu cea a adulților, dar cu o proporție mai mare de nevertebrate cu corp moale: diptere (țânțarii), lepidoptere (omizile moliei verde a stejarului și cotarilor), homoptere (afide) și păianjeni în primele zile.[17][49] Compoziția hranei puilor variază în funcție de timp și de loc. În perioada 23 iunie - 5 iulie 1953, pe teritoriul stației biologice din Zvenigorod a Universității din Moscova, hrana puilor a constat din țânțari (30%), fluturi (22%), crizopide (11,5%), omizi (10%), muște (9%), alte insecte (11,6-11,7%); în alte cazuri, aici numărul omizilor a ajuns la 70% (din masa totală a hranei), au fost găsiți în hrană și păianjeni și libelule.[20]

    În stomacurile a 14 pitulici mici capturate în timpul migrației în luncă Uralului a fost găsite: 36 gărgărițe (Curculionidae), 56 gândaci de frunze (Chrysomelidae), 3 gărgărițe ale leguminoaselor (Bruchidae), un gândac mic de băligar (Geotrupidae), 11 ploșnițe fitofage (Heteroptera), 31 cicadelide (Cicadellidae), 2 fluturi, 12 diptere, 4 himenoptere, o furnică, un păianjen și numai într-un stomac rămășițele fructului de sparanghel.[50] În Republica Moldova Averin și Ganea au analizat conținutului al 24 de stomacuri ale pitulicii mici și au găsit că numai unul dintre ele conținea hrană mixtă, restul conținând numai hrană animală, în principal fluturi și omizile lor, diptere, gândaci mici și larvele lor, păianjeni etc. Într-un singur stomac, au fost găsite rămășițele a două omizi și trei gărgărițe mici. Puii erau hrăniți în principal cu omizi, țânțari, muște și alte insecte mici.[46]

    Pitulicea mică este o pasăre insectivoră silvicolă folositoare, consumând datorită numărului său mare mulți vătămători periculoși ai silviculturii, cum sunt omizile cotarului de stejar, gândacii tăietori de frunze etc., contribuind în mod eficient la menținerea echilibrului ecologic al ecosistemelor silvice.[11][12] În 1965-1968 când pădurile din Moldova au fost atacate puternic de molia verde a stejarului (Tortrix viridana), fiecare dintre părinți a adus puilor de fiecare dată cel puțin 4-6 omizi ale acestui dăunător năprasnic.[46]

    Își procură hrana singură sau în perechi, sau în timpul iernii și în pasaj, în grupuri de până la circa 50 indivizi, strigându-se reciproc aproape tot timpul printr-un piuit slab caracteristic; în căutarea hranei se alătură cârdurilor mixte formate de alte specii.[17][50]

    Pitulicea mică se hrănește în coroanele arborilor și arbuștilor, uneori agățându-se de capetele subțiri ale ramurilor așa cum fac pițigoii. Caută hrana în toate etajele vegetației, de la pământ până în coronamentul copacilor. Prinde insectele mai ales în frunzișul copacilor, în tufișuri și vegetația joasă, foarte rar coboară pe pământ în căutarea hranei; de asemenea, planează pe loc prinzând insectele de pe marginea frunzișului sau se avântă iute pe distanțe scurte după ele sau ciugulește prada de pe suprafața apei. În timpul migrației se hrănește și în stufărișuri, iar pe vreme caldă și liniștită stă în stuf, departe de mal, prinzând cu dibăcie insectele de pe suprafața apei. Adesea își mișcă repetat coada în jos când caută hrana sau când este nervoasă.[17][50]

    Reproducerea

     src=
    Cuibul pitulicii mici

    Se reproduce din aprilie până la începutul lui august.[17]

    Este o specie predominant monogamă, dar în anumite părți ale arealului masculul apără două teritorii, ceea ce indică o poligamie potențială. Legătura dintre parteneri durează doar un sezon de reproducere.[17][10]

    În România și Republica Moldova pitulicea mică sosește primăvară la sfârșitul lunii martie - începutul lunii aprilie.[11] Primii în locurile natale sosesc masculii, și în funcție de starea vremii își aleg un teritoriu de cuibărit imediat după sosire sau peste câteva zile, și încep să cânte permanent pentru a face cunoscut teritoriul ocupat și a atrage femela. Femela apare după 5-8 zile. Teritoriul ocupat este semnalat acustic și apărat cu înverșunare de către mascul de pe vârfurile unor crengi clar vizibile; conflictele de la hotarele teritoriului sunt frecvente.[17][20]

    Masculul în ritualul nupțial atrage femelele cu cântece lansate de pe poziții înalte. Masculul, la prima întâlnire cu femela, se aruncă în picaj asupra ei, apoi o urmărește, începe să cânte sonor, ambii parteneri clăncăie cu ciocul ca semn pe contact; masculul efectuează, de asemenea, un zbor nupțial, planând în jos cu aripile întinse. Cuplul format caută un loc pentru cuib în limitele teritoriului ocupat. Împerecherea începe la sfârșit de aprilie și început de mai.[10][17]

    Cuibul este făcut de femelă, iar în acest timp masculul cântă, uneori se apropie în zbor de femelă, o însoțește, dar nu participă direct la construirea cuibului. Materialele pentru construirea cuibului femela le adună în imediata vecinătate a viitorului cuib.[20] Stratul exterior al cuibului este țesut din ierburi uscate de graminee din anul trecut, diferite ierburi negraminee, bucăți de mușchi, bețișoare, rădăcinuțe, frunze uscate, crenguțe, resturi vegetale, coajă de arbust (caprifoi etc.), și este căptușit abundent în interior cu pene și puf de pasăre (o dată – cu penele cocoșului de munte), care acoperă nu numai culcușul, ci și pereții și acoperișul cuibului, în afară de pene în așternutul cuibului poate fi găsit puf vegetal și păr de animale, mai ales de cal.[10][12][20][50]

     src=
    Cuibul pitulicii mici

    Cuibul este mic și are o formă rotundă semisferică sau elipsoidală cu o intrare laterală, de obicei în treimea superioară a cuibului; el are o înălțime (pe axa verticală) de 90-140 mm, o lățime (pe axa orizontală) de 90-120 mm, diametrul găurii de intrare 35x40 mm, diametrul interiorului cuibului de la gaura de intrare până la peretele posterior al cuibului și adâncimea cuibului (de la acoperiș) este de 50-70 mm.[20][50]

    Femela își instalează cuibul în pădurile de foioase, mixte și chiar de conifere, însă întotdeauna pe marginea acestora sau a poienilor într-o vegetație bogată; zonele cu subarboret sunt, de asemenea, preferate. Cuibul foarte greu de găsit este totdeauna bine ascuns pe pământ, lângă un trunchi, lângă rădăcini, piatră ori povârniș, în vegetația scundă din liziere, terasamente de drumuri forestiere sau tăieturi de pădure. Cuibul este amplasat de obicei direct pe pământ, pe un suport de frunze moarte sau printre ramurile căzute, sau agățat la o înălțime de până la 0,5 cm deasupra solului într-o tufă de mur (Rubus fruticosus), în urzici (Urtica) sau pe alte tulpini cu spini, de asemenea, în aglomerări de păducel (Prunus spinosa), în vegetație ierboasă înaltă sau în altă vegetație deasă.[3][9][10] Într-un studiu NRS (Nest Record Scheme) din Marea Britanie cuibul a fost amplasat în mur (Rubus spp.) - 56%, iarbă - 12%, ferigă (Pteridium) - 6%, drobiță spinoasă (Ulex spp.) - 5%, urzică (Urtica dioica) - 4%, alte locuri -17%.[51] Larisa Bogdea a găsit în parcurile din Chișinău că cuibul a fost amplasat direct pe sol în vegetația deasă (4 cuiburi), împletit la baza tulpinii tufarilor (2 cuiburi) și chiar pe tufari la înălțime de 10 cm de la sol.[47] În zonele unde prădătorii tereștri sunt numeroși cuibul poate fi amplasat la peste 1 m de la sol, în Rusia până la 10 m, pe o buturugă, sau într-o tufă deasă, sau într-un copac, sau într-un desiș de conifere tinere, dar întotdeauna în apropierea unui loc luminos, deschis.[17][20] În Kazahstan cuiburile au fost găsite numai în tufișuri și copaci: pe colinele din Kokcetav, în tufișuri de salcie, coacăz, măceș și în pini tineri, la 0,2-1,5 m de la pământ; în Altai a fost găsit un cuib pe o piatră, trei în tufișuri, la 0,4-0,8 m de la pământ și patru în brazi înalți, la 4-10 m de pământ. În tufișuri cuiburile sunt așezate între ramuri și bifurcația lor; în brazi pe ramurile laterale și pe cetinele acelor, la 0,6-1,5 m de trunchi; rareori pe o ramură groasă de lângă trunchi.[50]

    La o zi după terminarea construirii cuibului, femela depune primul ou. Femela se ouă dimineața în fiecare zi.[20] În sudul arealului depune de obicei două ponte pe an, prima pontă este depusă în mai, a doua pontă este depusă în iunie. Prima pontă constă din 1-9 ouă, de obicei 5-6, uneori 7, iar a doua pontă este mai puțin numeroasă, fiind formată din 4-5 ouă.[3][10] Dombrowski în România a găsit la finele lui aprilie primul cuibar, constând din cinci până la șase ouă și la finele lui iunie al doilea, cu patru până la cinci.[9] După Averin și Ganea în Republica Moldova prima pontă este depusă de obicei în prima jumătate a lunii mai. În pădurea de la Chițcani din raionul Tiraspolul ei au găsit pe 21 mai 1965 un cuib cu o pontă completă (5 ouă erau deja clocite). În 1966 ei au găsit o pontă cu ouă incubate pe 18 mai, iar în 1968 pe 16 mai. Cea de-a doua pontă este depusă în Republica Moldova în a treia decadă a lunii iunie. Averin și Ganea au găsit a doua pontă incompletă (2 ouă) în raionul Orhei la 21 iunie 1961 și 3 ponte complete la 23 și 24 iunie 1961 în pădurea de la Lozova. [46] Larisa Bogdea a găsit în Republica Moldova cea mai timpurie pontă la 16 aprilie 2007 și 18 aprilie 2010.[52] În parcurile din Chișinău ponta completă a fost depusă la sfârșitul lunii aprilie – primele zile ale lunii mai (22.04-1.05.2007) și a constat din 6 ouă (în toate cuiburile), în fiecare zi se depune câte un ou, iar incubația începe cu ultimul ou depus.[47] Ponte proaspete complete au fost întâlnite în Ucraina si Bielorusia începând cu 15 mai, în regiunea Moscovei începând cu 20 mai, în regiunea Leningrad de la începutul lunii iunie, în Republica Carelo-Finică de la mijlocul lunii iunie. Ouăle sunt albe sau galben-albicioase acoperite cu numeroase pete mici brun-roșcate (care uneori formează o cunună la capătul rotund al oului), sau cu pete răzlețe mai mari cenușiu-roșietice superficiale și violet-cenușii profunde. Dimensiunile a 14 ouă în Rusia au fost 14,5-16,5×11,8-12,1 mm, în medie 15,22×12,16 mm.[20] Douăzeci și unu de ouă măsurate de Dombrowski în România au rezultat în medie 15×12 mm; maxim 16×12,7 mm; minim 13,3×2 mm.[9] În Republica Moldova dimensiunile ouălor sunt între 14,9-16,6 x 11,9-12,3 mm, ouăle sunt oval-eliptice ca formă, iar culoarea de fond este alb cu pistrui brun-roșcat.[52]

     src=
    Ouăle pitulicii mici

    Incubația este asigurată numai de către femelă și durează 13-15 zile (de obicei 13 zile). Femela clocește de la ultimul ou depus, masculul în acest timp cântă lângă cuib, și uneori însoțește femela, atunci când aceasta părăsește cuibul ca să se hrănească.[17][20]

    Puii sunt nidicoli, ei sunt hrăniți mai ales de către femelă, masculul o poate ajuta (raportul dintre efortul în hrănire puilor a femelei față de cel al masculului este de circa 4:1). [17] În primele cinci zile femela acoperă și încălzește puii eclozați mai mult timp. Puii cresc foarte repede, iar la vârsta de 5-9 zile adaugă în greutate zilnic aproximativ 1000 mg. Ulterior creșterea lor încetinește și înainte de părăsirea cuibului adaugă în greutate zilnic 50-150 mg, greutatea acestora în acest timp fiind de 8,1-8,9 g. Femela aduce zilnic mâncare puilor din cuib de 205-212 ori în decurs de 16-17 ore în a 10-a – a 12-a zi de la eclozarea lor și în același timp femela îndepărtează zilnic de 50-55 de ori din cuib capsulele cu excremente ale puilor. Capsulele le aruncă în zbor la o distanță de 7-12 m de la cuib. Femela stă noapte în cuib cu puii.[20][53][54]

    Puii rămân în cuib 14-16 zile, însă în condiții cu hrană mai putină chiar la 17 zile; puii devin independenți la 10-19 zile după părăsirea cuiburilor. După plecarea din cuib a puilor întreaga familie stă prin tufișuri în apropierea cuibului, iar adulții, mai ales femela, îngrijește și hrănește în continuare timp de 4 săptămâni puii până aceștia devin independenți și încep a hoinări.[3][10][17] Puii părăsesc cuibul în sudul arealului și în regiunile centrale ale Rusiei de la mijlocul lunii iunie, în regiunea Kuibîșev la 9-12 iulie, în munții din estul Ciscaucaziei (Caucazul de Nord) la sfârșitul lunii iunie - ultima săptămână a lunii iulie și în munții Transcaucaziei la 2-12 august. Pe la jumătatea lunii august adulții și puii se mută în locuri deschise și încep să hoinărească.[20] În Republica Moldova puii din prima pontă părăsesc cuibul la începutul lunii iunie: în 1962 la 6 iunie, în 1968 la 9 iunie, iar cei din a doua pontă părăsesc cuibul în a doua jumătate a lunii iulie.[46]

    Succesul reproductiv este bun, de ex. din 70 de ouă depuse de păsări timp de peste 12 ani pe peninsula Iamal (nordul Rusiei), 81% au eclozat, iar 72% din puii eclozați au devenit adulți și ulterior s-au reprodus cu succes.[17] Într-un studiu NRS (Nest Record Scheme) din Marea Britanie eșecul reproductiv s-a datorat animalelor de pradă (75,7 %), abandonării cuibului (14,1%), condițiilor meteorologice (2,4%), decesului puilor (4,4%), altor factori (3,4%). Pierderile pontei au fost cauzate în principal de animalelor de pradă, ca gaițele, coțofenele, șerpii, pisicile, veverițele, șobolanii și câinii. Abandonarea cuibului și alți factori au fost mai puțin importanți. În pădurea din Wytham (Marea Britanie), nevăstuicile au fost principalii prădători ai cuiburilor, reprezentând 37,5% din toate pierderile, urmate de vulpi și bursuci (18,7%) și corvide (9,4%). Prădătorii neidentificați au reprezentat 15,6% din pierderi.[51] În Franța a fost arătat că creșterea numărului mistreților intensifică prădarea acestei specii care își face cuibul pe pământ sau în apropierea lui.[49] În Republica Moldova succesul reproductiv a fost de 47,8 %; prădătorii principali sunt jderii de pădure, ciorile și coțofenele; de asemenea, condițiile nefavorabile ale vremii (frigul, ploile îndelungate, primăverile reci) duc la creșterea ratei mortalității.[52]

    Pitulicea mică ajunge la maturitate sexuală la vârsta de un an. Atinge în libertate longevitatea maximă de 7-8 ani, de obicei longevitatea este de 1-4 ani.[10][17]

    Deplasări sezoniere

    Subspeciile caucasicus și menzbieri de obicei se deplasează altitudinal; în timpul iernii coboară la altitudini joase, iar la sfârșitul lui aprilie se întorc spre locurile de cuibărit din munți. Restul subspeciilor sunt migratoare.[17]

    Cu excepția unui număr mic care rămân în unele părți din nord-vestul și sud-vestul Europei, populațiile din Europa și vestul Asiei migrează după reproducere spre cartierele de iernat din regiunile din jurul Mării Mediterane, la est spre spre cartierele de iernat din Siria spre sud până în vestul și centrul Arabiei, și spre cartierele de iernat din nord-estul Africii spre sud de-a lungul Nilului până în nordul Etiopiei, nordul Somaliei și vestul Keniei; de asemenea migrează spre cartierele de iarnă din Insulele Canare, și din nord-vestul și vestul Africii în regiunile de lângă țărm și din Mauritania și Senegambia la est până în Ciad și nordul Nigeriei.[17]

    Populațiile estice (subspecia tristis) migrează la sud de Tian-Șan și Himalaia în Uzbekistan, sudul Turkmenistanului și sudul Iranului, la est din Pakistan până în sudul Nepalului (până la 2800 m în pasaj), Bhutan, India (la sud până în Maharashtra și Orissa) și Bangladeș.[17]

    Pitulicea mică migrează mai ales noaptea, poate parcurge 100 km într-o zi, iar când traversează marea parcurge peste 400 km în două zile. Pleacă din locurile de cuibărit de la mijlocul lui august, dar majoritatea migrează în a doua jumătate a lui septembrie. Din nordul și centrul Europei se îndreaptă în principal către sud-vest sau sud-est spre locurile de traversare de la capetele Mării Mediterane; este prezentă pe tot parcursul anului în Spania, dar numărul indivizilor crește în noiembrie-martie. Păsările care cuibăresc în Norvegia și Suedia se îndreaptă către sud-vest (inclusiv prin Marea Britanie) și cele din Finlanda se deplasează spre sud-est, dar rută migratoare mai spre sud este mai puțin clară (iar un număr mic se îndreaptă și în direcția nord-sud de-a lungul coastei mediteraneene). În Europa femelele iernează mai la sud decât masculii: un procent mai mare de masculi decât femele se găsesc în centrul și nordul Europei, inclusiv în nordul Portugaliei și nordul Spaniei, și un procent mai mare de femele în regiunea circum-mediteraneană.[17]

    Pitulicea mică trece în pasaj prin Iberia și nordul Africii de la sfârșitul lui septembrie până la sfârșitul lui noiembrie și sosește în vestul Africii (Gambia, Senegal) cam în același timp. Este prezentă în Sudan și Etiopia începând cu octombrie, dar nu până în decembrie în Kenya și Uganda; vizitator neobișnuit (doar zece înregistrări) în Somalia în noiembrie-mai.[17]

    Subspecia tristis pleacă din Siberia și estul extrem al arealului de la sfârșitul lui septembrie până la jumătatea lui octombrie, trece în pasaj din vestul Mongoliei, prin vestul Chinei (la vest de provincia Qinghai) și prin Kazahstan (unde un număr mic iernează în sud) până la mijlocul lui octombrie; sosește în nordul Pakistanului și nordul Indiei (Punjab) la începutul lui septembrie, dar majoritatea sosesc la mijlocul lui octombrie. Primele păsări migratoare ajung în India la începutul lui septembrie, iar în Irak, Emiratele Arabe Unite și în cea mai mare parte a Arabiei de la jumătatea lui octombrie până la sfârșitul lui octombrie.[17]

    Migrația de primăvară spre locurile de cuibărit din nord începe în februarie, este maximă în martie și aprilie, păsările ajung în cea mai mare parte a Europei și centrul Rusiei în martie, dar majoritatea sosesc în locurile de cuibărit la începutul lui aprilie (însă unele sunt încă prezente în această perioadă în nordul Indiei), scăderile de temperatură din timpul primăverii provoacă oprirea temporară a migrației spre nord; mai la est, sosesc la sfârșitul lui aprilie și începutul lui mai, când unele pleacă încă din Africa; un număr mic rămâne pe tot parcursul verii în Mali.[17]

    Subspecia tristis pleacă din cartierele de iarnă de la sfârșitul lui februarie/începutul lui martie până la mijlocul lui mai, trecând în pasaj prin nordul Afganistanului, Kazahstan și sud-vestul Mongoliei din aprilie până la începutul lui mai și primele sosesc în centrul Siberiei de la începutul lui mai; ajung în nordul extrem și partea de est ale arealului abia la începutul lui iunie.[17]

    Subspecia nominată și abietinus apar accidental la nord în insula Urșilor și insula Jan Mayen, la vest în Madeira și insulele Capului Verde, și la sud în Liberia și nordul Tanzaniei; adesea hoinărește spre nord-vest până în Islanda, mai ales primăvara.[17]

    Subspecia tristis apare accidental în timpul vagabondajului pe coasta nord-estică a Chinei și în Coreea, precum și în Sudan. Un număr mic de indivizi considerați în prezent ca aparțin acestei subspeciei (dar care pot include și indivizi de culoare deschisă ai subspeciei abietinus sau subspeciei intermediare "fulvescens") apar regulat în timpul pasajului și din când în când iarna, în vestul Europei, mai ales în Olanda și Insulele Britanice.[17] Subspecia tristis apare accidental și în România toamna, rareori iarna.[45]

    România și Republica Moldova

    Pitulicea mică sosește în România începând cu a doua decadă a lunii martie până în prima jumătate a lunii aprilie. Trecerile de-a lungul coastei Mării Negre se situează mai ales în aprilie. Plecările spre sud încep din a doua jumătate a lunii septembrie până la sfârșitul lunii octombrie, chiar prima decadă a lunii noiembrie.[3] Către finele lui august păsările care au clocit în munți coboară deja la șes și rămân prin zăvoaie și grădini, până la finele lui octombrie.[9] În Munții Călimani primele exemplare sosesc la începutul lunii aprilie, iar ultimele pleacă în prima decadă a lunii octombrie.[55]

    Data sosirii și plecării pitulicii mici (subspecia collybita) în România după Dombrowski (1912).[9]

    Anul Primul exemplar Ultimul exemplar 1896. — 22.XI. 1897. 14.III 18.XI. 1898. 19.III 31.X. 1899. 12.III 21.XI. 1900. 20.III 28.X. 1901. 12.III 30.X. 1902. 19.III 24.XI. 1903. 15.III 31.X. 1904. 19.III 18.XI. 1905. 21.III 24.XI. 1906. 16.III 30.X. 1907. 14.III 21.XI. 1908. 15.III 1.X. 1909. 19.III 25.X.

    Pitulicea mică sosește primăvară în Republica Moldova la sfârșitul lui martie - începutul lui aprilie. Primii sosesc masculii. Cea mai timpurie sosire a fost înregistrată la 21 martie 1968 (în Chișinău) și 24 martie 1961 (raionul Vulcănești). Migrația de toamnă începe în prima decadă a lunii septembrie și durează până în a treia decadă a lunii octombrie. Exemplare singuratice pot fi întâlnite până la jumătatea lunii noiembrie.[11][46]

    Data apariției pitulicii mici în Republica Moldova.[46]

    Locul observației Data apariției primilor indivizi Livada din Coșnița, raionul Dubăsari 2.IV 1959 Pădurea Pîrîta din raionul Dubăsari 30.III 1960 Împrejurimile satului Manta, raionul Vulcănești 24.III 1961 or. Chișinău 27.III 1962 Împrejurimile satului Manta, raionul Vulcănești 27.III 1964 or. Chișinău 1.IV 1965 Ocolul silvic Lozova din raionul Nisporeni 3.IV 1966 Ocolul silvic Lozova din raionul Nisporeni 30.III 1967 Împrejurimile or. Chișinău 21.III 1968

    Statutul și conservarea

    Populația globală este foarte mare și specia nu este amenințată cu dispariția la nivel global (LC după criteriile IUCN).[1][2][56]

    Pitulicea mică este comună și în unele locuri numeroasă. Subspecia tristis este rară în Altai și estul Tian-Șanului.[17]

    În Europa, populația cuibăritoare este estimată la 41.000.000-59.500.000 de perechi, ceea ce echivalează cu 81.900.000-119.000.000 de indivizi maturi. Populația globală este probabil de 10.000.000-500.000.000 de indivizi maturi.[1][2]

    Cele mai mari populații cuibăritoare din Europa se află în Rusia europeană (17.000.000-20.000.000 de perechi cuibăritoare), Franța (3.200.000-6.400.000), România (2.500.000-5.000.000), Polonia (2.500.000-2.900.000), Germania (2.450.000-3.800.000), Ucraina (1.600.000-2.200.000) și Croația (1.000.000-1.500.000). Populația în nordul Europei este estimată a fi de 145.000-300.000 de perechi în Norvegia, 240.000-350.000 în Finlanda și 166.000-351.000 în Suedia. Se estimează că ar fi circa 1.200.000 de perechi în Marea Britanie și 198.200-704.460 în Irlanda.[57]

    Populația din România este foarte mare fiind estimată a fi de 2.500.000-5.000.000 de perechi cuibăritoare.[10] Populația din Republica Moldova este estimată la 30.000-50.000 de perechi cuibăritoare.[58]

    Densitățile în teritoriile de reproducere sunt variabile, scăzând spre marginile arealului, în special în nordul Scoției, Scandinavia, Balcani și Ucraina. Densitățile cele mai mari, de peste 10.000 de perechi cuibăritoare/50 km², se întâlnesc în zonele temperate din centrul și estul Europei, scăzând sub 5000 de perechi/50 km² în sudul Europei și mai puțin de 2000 perechi/50 km² în nordul Scandinaviei.[17]

    Nu s-au înregistrat schimbări majore evidente ale arealului sau populației începând cu anii 1950; a continuat să colonizeze sudul Suediei, însă se crede că numărul păsărilor a scăzut încet în nordul Scandinaviei posibil ca urmare a schimbărilor structurii pădurilor. Fluctuațiile populației britanice la începutul anilor 1970 și din nou în anii 1980 au coincis cu secetele din cartierele de iarnă din vestul Sahelului african și au fost probabil cauzate de aceste secete; populația britanică s-a restabilit începând cu 1985.[17] În Europa, trendul populațional din1980-2013 a arătat că populațiile au crescut moderat (EBCC 2015).[1][2]

    Populația europeană estimată de perechi cuibăritoare.[57]

    Țara (sau teritoriul) Populația estimată (perechi cuibăritoare) Anul estimării Albania 2.000-5.000 2002-2012 Andorra 300-500 1999-2001 Armenia 1.000-3.000 2002-2012 Austria 450.000-700.000 2001-2012 Azerbaidjan 10.000-100.000 1996-2000 Bielorusia 850.000-950.000 2001-2012 Belgia 220.000-620.000 2008-2012 Bosnia și Herțegovina 300.000-500.000 2010-2014 Bulgaria 200.000-700.000 2005-2012 Croația 1.000.000-1.500.000 2014 Cehia 900.000-1.800.000 2012 Danemarca 300.000 2011 Estonia 500.000-650.000 2008-2012 Finlanda 240.000-350.000 2006-2012 Franța 3.200.000-6.400.000 2008-2012 Georgia Prezent - Germania 2.450.000-3.800.000 2005-2009 Grecia 20.000-50.000 2008-2012 Ungaria 529.000-663.000 2000-2012 Irlanda 198.200-704.460 2006-2011 Italia 500.000-1.000.000 2010 Kosovo 80.000-150.000 2009-2014 Letonia 581.838-927.414 2012 Liechtenstein 500-800 2009-2014 Lituania 500.000-1.000.000 2008-2012 Luxemburg 25.000-30.000 2008-2012 Macedonia 50.000-300.000 2001-2012 Moldova 30.000-50.000 2000-2010 Muntenegru 40.000-80.000 2002-2012 Olanda 593.047-646.960 2008-2011 Norvegia 145.000-300.000 2013 Polonia 2.500.000-2.900.000 2008-2012 România 2.500.000-5.000.000 2010-2013 Rusia 17.000.000-20.000.000 2000-2008 Serbia 360.000-560.000 2008-2012 Slovacia 600.000-1.000.000 2002 Slovenia 160.000-200.000 2001-2012 Spania 655.000-1.040.000 2004-2006 Suedia 166.000-351.000 2008-2012 Elveția 200.000-300.000 2008-2012 Turcia 100.000-500.000 2013 Ucraina 1.600.000-2.200.000 2000 Marea Britanie 1.200.000 2009 Uniunea Europeană 19.200.000-32.000.000 - Europa 41.000.000-59.500.000 -

    Referințe

    1. ^ a b c d Phylloscopus collybita. The IUCN Red List of Threatened Species
    2. ^ a b c d BirdLife International 2017. Phylloscopus collybita (amended version of 2016 assessment). The IUCN Red List of Threatened Species 2017
    3. ^ a b c d e f g Victor Ciochia. Păsările clocitoare din România. Atlas. Editura Științifică, București, 1992
    4. ^ a b Victor Ciochia. Dinamica și migrația păsărilor. Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984
    5. ^ a b c d Dimitrie Radu. Mic atlas ornitologic. Editura Albatros. București, 1983
    6. ^ a b M. Talpeanu. Maria Paspaleva. Aripi deasupra Deltei. Editura Științifică. 1973
    7. ^ a b c d Håkan Delin, Lars Svensson. Philip's Păsările din România și Europa. Determinator ilustrat. București 2016
    8. ^ a b c d e f g Lars Svensson, Killian Mullarney, Dan Zetterström, Peter J. Grant. Ghid pentru identificarea păsărilor. Traducerea și adaptarea în limba română: Societatea Ornitologică Română: Emanuel Ștefan Baltag, Sebastian Bugariu, Alida Barbu. Bucuresti 2017
    9. ^ a b c d e f g h Robert Ritter von Dombrowski. Păsările României (Ornis Romaniæ). Descriere sistematică și biologico-geografică, completată, ilustrată și prelucrată. Traducere din limba germană, prelucrare și completare de Profesor Dionisie Linția, Directorul Muzeului Ornitologic din Timișoara. Volumul I. București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1946
    10. ^ a b c d e f g h i j k l Atlas al speciilor de păsări de interes comunitar din România. Texte prezentare: Milca Petrovici. Coordonare științifică: Societatea Ornitologică Română/BirdLife International și Asociația pentru Protecția Păsărilor și a Naturii „Grupul Milvus”. Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor – Direcția Biodiversitate. Editura Noi Media Print S.A. în colaborare cu Media & Nature Consulting S.R.L. București, 2015
    11. ^ a b c d e Andrei Munteanu, Tudor Cozari, Nicolae Zubcov. Lumea animală a Moldovei. Volumul 3: Păsări. Chișinău, Editura Știința, 2006.
    12. ^ a b c d e Tudor Cozari. Păsările. Enciclopedie ilustrată. Chișinău: Editura Arc, 2016
    13. ^ George D. Vasiliu, L. Rodewald. Păsările din România (determinator). Monitorul Oficial Și Imprimeriile Statului. Imprimeria Centrală, București, 1940
    14. ^ a b James A. Jobling. Helm Dictionary of Scientific Bird Names. Christopher Helm, 2010
    15. ^ Jobling, J. A. (2018). Key to Scientific Names in Ornithology. In: del Hoyo, J., Elliott, A., Sargatal, J., Christie, D.A. & de Juana, E. (eds.) (2018). Handbook of the Birds of the World Alive. Lynx Edicions, Barcelona.
    16. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x y z aa ab ac ad ae af ag ah ai aj ak al am an ao ap aq ar as at au av aw ax ay az ba Kevin Baker. Warblers of Europe, Asia and North Africa. Helm Identification Guides. Christopher Helm Publishers, 1997.
    17. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x y z aa ab ac ad ae af ag ah ai aj ak al am an ao ap aq ar as at au av aw ax ay az ba bb bc bd be bf Clement, P. (2019). Common Chiffchaff (Phylloscopus collybita). In: del Hoyo, J., Elliott, A., Sargatal, J., Christie, D.A. & de Juana, E. (eds.). Handbook of the Birds of the World Alive. Lynx Edicions, Barcelona.
    18. ^ Ernst Mayr and G. William Cottrell. Check-List of Birds of The World. A Continuation of the Work of James L. Peters. Volume XI : Sylviidae, Muscicapidae (sensu stricto), Maluridae, Acanthizidae, Monarchidae, Eopsaltriidae. Cambridge, Massachusetts Museum of Comparative Zoology1986
    19. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v w x y z aa ab ac ad ae af ag ah ai aj ak al am an ao ap aq ar as at au av aw ax ay az ba bb bc bd be bf bg bh bi bj bk bl bm Hadoram Shirihai and Lars Svensson. Handbook of Western Palearctic Birds. Volume I - Passerines: Larks to Phylloscopus Warblers. Helm, 2018
    20. ^ a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t Г. П. Дементьев, Н. А. Гладков, К. Н. Благосклонов, И. Б. Волчанецкий, Р. Н. Мекленбурцев, Е. С. Птушенко, А. К. Рустамов, Е. П. Спангенберг, А. М. Судиловская и Б. К. Штегман. Птицы Советского Союза. Том VI. Государственное Издательство «Советская Наука», Москва, 1954
    21. ^ a b c Philippe J. Dubois. Identification, taxonomie, statut en France du Pouillot de Sibérie Phylloscopus collybita tristis. Ornithos. Revue d’ornithologie de terrain, Numéro 22-1, Janvier-Février 2015
    22. ^ Peter Clement and Andreas J. Helbig. Taxonomy and identification of chiffchaffs in the Western Palearctic. British Birds 91: 361-376, September 1998
    23. ^ a b del Hoyo, J. & Collar, N. (2019). Siberian Chiffchaff (Phylloscopus tristis). In: del Hoyo, J., Elliott, A., Sargatal, J., Christie, D.A. & de Juana, E. (eds.). Handbook of the Birds of the World Alive. Lynx Edicions, Barcelona.
    24. ^ a b c d A. J. Helbig, J. Martens, I. Seibold, F. Henning, B. Schottler, M. Wink. Phylogeny and species limits in the Palaearctic chiffchaff Phylloscopus collybita complex: mitochondrial genetic differentiation and bioacoustic evidence. Ibis 138.4 (1996): 650-666.
    25. ^ a b c d Dean, A.R. & Svensson, L. (2005). ‘Siberian Chiffchaff’ revisited. British Birds 98: 396-410.
    26. ^ Lindholm, A. Mixed songs of chiffchaffs in Northern Russia. Alula 3 (2008): 108-115.
    27. ^ Irina Marova, Daria Shipilina, Vjatcheslav Fedorov, Valery Alekseev & Vladimir Ivanitskii. Interaction between Common and Siberian Chiffchaff in a contact zone. Ornis Fennica 94: 66–81. 2017
    28. ^ Марова И.М., Шипилина Д.А., Фёдоров В.В., Алексеев В.Н., Иваницкий В.В. Гибридизация восточно-европейской и сибирской теньковок (Phylloscopus collybita abietinus - Ph. c. tristis): комплексный анализ зоны симпатрии на Южном Урале. Орнитология, 2016, том 40, с. 27-45
    29. ^ Arnoud B van den Berg. Calls, identification and taxonomy of Siberian Chiffchaff: an analysis. Dutch Birding 2009, 31: 79–85.
    30. ^ a b c d e f g Lars Svensson, Killian Mullarney & Dan Zetterström. Collins Bird Guide. Second Edition. HarperCollins Publishers Ltd, London, 2009
    31. ^ Lars Svensson. Identification Guide to European Passerines. Fourth, revised and enlarged edition. Stockholm, 1992
    32. ^ John Gould. The birds of Great Britain. Volume II. London, 1873
    33. ^ Watson, G.E. (1962). A re-evaluation and redescription of a difficult Asia Minor Phylloscopus. Ibis 104: 347-352.
    34. ^ Лоскот В.М. 1991. Новый подвид пеночки-теньковки (Aves, Sylviidae) с Кавказа. Вестник зоологии 3: 76-77.
    35. ^ John Gould. Birds of Asia. Volume IV. London, 1850-1883
    36. ^ a b c Alan Dean, Colin Bradshaw, John Martin, Andy Stoddart and Grahame Walbridge. The status in Britain of ‘Siberian Chiffchaff’. British Birds 103, June 2010, 320–338
    37. ^ Марова И.М., Леонович В.В. Загадочная теньковка из Копетдага: экология, вокализация и родственные связи Phylloscopus collybita menzbieri. Зоологический журнал, 1997. Т. 76. Вып. 6. С. 735-742.
    38. ^ H. E. Dresser. A history of the birds of Europe : including all the species inhabiting the western palaearctic region. Volume II. London, 1871-1881
    39. ^ Gabriel Gargallo & Oriol Clarabuch (1995). Extensive moult and ageing in six species of passerines. Ringing & Migration, 16:3, 178-189
    40. ^ a b Е. А. Коблик. Разнообразие птиц (по материалам экспозиции зоологического музея МГУ). Часть 4 (Отряд Воробьинообразные - продолжение). Издательство Московского университета 2001
    41. ^ Richard Grège. Les chants et les cris des oiseaux en Normandie. Aide à l’identification. 2014
    42. ^ Pitulice mică / Phylloscopus collybita. RomBird
    43. ^ Matei Tălpeanu, Maria Paspaleva. Changements qualitatifs enregistrés dans l'ornithofaune de Roumanie au cours des trois dernières décennies. Travaux du Muséum National d’Histoire Naturelle «Grigore Antipa», vol. XXIII, București, 1981, pp. 243-257
    44. ^ D. Radu. Păsări noi semnalate în România în iarna 1972—1975. Anal. ICPP, 1975, 11: 194—207.
    45. ^ a b c Pitulice mică siberiană / Phylloscopus collybita tristis. RomBird.
    46. ^ a b c d e f g h Аверин, Ю. В.; Ганя, И. М. (1970). Птицы Молдавии. Том I. Кишинев: Академия Наук Молдавской CCP, Институт Зоологии.
    47. ^ a b c Larisa Bogdea. Contribuții privind studierea cuibăritului pitulicei mici Phylloscopus collybita L. (Aves, Sylviidae) în zonele verzi ale Chișinăului. Buletinul Științific al Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală a Moldovei, volumul 6 (19), Chișinău 2007
    48. ^ Larisa Bogdea. Aspecte ecologice ale genului Phylloscopus (Passeriformes, Sylviidae) în perioada de reproducere pe teritoriul Republicii Moldova. Bul. șt. Revistă de Etnografie, Științele Naturii și Muzeologie Ser. nouă, Muzeul Național de Etnografie și Istorie Naturală a Moldovei, 2009, Nr 10 (23) : Științele naturii. – p. 51-60.
    49. ^ a b c Pouillot véloce, Phylloscopus collybita (Vieillot, 1817). Cahiers d’Habitat « Oiseaux » Fiche projet. Ministère de l'Écologie, de l'Énergie, du. Développement durable et de l'Aménagement du territoire (MEEDDAT) - Muséum National d’Histoire Naturelle (MNHN).
    50. ^ a b c d e f И. А. Долгушин, М. Н. Корелов, М. А. Кузьмина, Э. И. Гаврилов, А. Ф. Ковшарь, И. Ф. Бородихин. Птицы Казахстана. Том IV. Издательство «Наука» Казахской ССР. Алма-Ата, 1972
    51. ^ a b M. Rodrigues & H.Q.P. Crick (1997) The breeding biology of the Chiffchaff Phylloscopus collybita in Britain: a comparison of an intensive study with records of the BTO Nest Record Scheme. Bird Study, 44:3, 374-383
    52. ^ a b c Larisa Bogdea, A. Munteanu, N. Zubcov, Natalia Vasilașcu, Ludmila Buciuceanu. Ponta și succesul reproductiv la speciile genurilor Sylvia și Phylloscopus (Sylviidae) pe teritoriul Republicii Moldova. Buletinul științific al Muzeului Național de Etnografie și Istorie Naturală a Moldovei, volumul 12 (25). Chișinău 2011
    53. ^ Bogdea Larisa, Munteanu Andrei, Vasilașcu Natalia. The Feeding Intensity of the Nestlings of Chiffchaff (Phylloscopus collybita Vieil., 1817) and Blackcap (Sylvia atricapilla L., 1758) in some Ecosystems in the Republic of Moldova. Muzeul Olteniei Craiova. Oltenia. Studii și comunicări. Științele Naturii. Tom. 28, No. 1/2012
    54. ^ Larisa Bogdea. Contributions to the study of postembryonic development of chiffchaff nestlings (Phylloscopus collybita, Sylviidae). Oltenia. Studii și comunic. Ser. Științele Naturii, Muzeul Olteniei Craiova. – 2009. – Vol. XXV. – p. 199-203.
    55. ^ Kohl Șt., 1983. Contribuții la cunoașterea ornitofaunei din Munții Călimani. An. Banat., Șt. Nat., 1, p. 59—79, Timișoara.
    56. ^ Phylloscopus collybita (Vieillot, 1817). BirdLife International (2015). European Red List of Birds. Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities
    57. ^ a b Phylloscopus collybita (Common Chiffchaff). Supplementary Material. BirdLife International (2015). European Red List of Birds. Luxembourg: Office for Official Publications of the European Communities
    58. ^ Andrei Munteanu. Nicolai Zubcov. Atlasul păsărilor clocitoare din Republica Moldova. Chișinău. 2010

    Legături externe

    Commons
    Wikimedia Commons conține materiale multimedia legate de Pitulice mică
    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Wikipedia autori și editori
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia RO

    Pitulice mică: Brief Summary ( Romanian; Moldavian; Moldovan )

    provided by wikipedia RO

    Pitulicea mică (Phylloscopus collybita), numită și pitulice verde mică, este o pasăre mică, insectivoră, parțial migratoare din familia filoscopide (Phylloscopidae) care cuibărește în cea mai mare parte a Europei și în vestul Rusiei (spre est până în Peninsula Kanin și Ural), cu populații izolate în Turcia, Caucaz, Transcaucazia și Iran. Iernează în estul, nord-vestul și vestul Africii, Orientul Mijlociu, peninsula Arabică, regiunea mediteraneană din sud-vestul Europei și Balcani. Cuibărește atât în pădurile de foioase, mixte sau de conifere cu subarboret mic din regiunile de câmpie, cât și în habitatele antropice precum parcuri, livezi, perdele forestiere de protecție, cimitire vechi și grădini. În Alpi, Carpați, Caucaz, Ural și în Altai, cuibărește în pădurile mixte de stejar și conifere, până la 2000 m. Preferă pădurile de foioase, cu fag, stejar, alun sau salcie, dar în centrul și estul arealului poate fi găsită și în păduri de conifere cu pin, molid sau brad. Frecvent întâlnită în stufărișuri și păduri umede de arin și salcie din văile râurilor, mai ales în sudul arealului. În România și în Republica Moldova este o specie comună. Populația din România este estimată la 2.500.000-5.000.000 de perechi cuibăritoare, iar cea din Republica Moldova la 30.000-50.000 de perechi cuibăritoare. Sosește primăvară la sfârșitul lunii martie - începutul lunii aprilie. În septembrie-octombrie migrează spre cartierele de iarnă. Este o pasăre de talie mică, are o lungime de 11-12 cm și o greutate de 6-10,9 g. Atinge în libertate longevitatea maximă de 8 ani. Sexele sunt asemănătoare după culoarea penajului, dar femela este mai mică decât mascul. Subspecia nominată (Phylloscopus collybita collybita) are părțile superioare verde-măslinii, cu o nuanță brun-cenușie spălăcită. Remigele aripilor și rectricele cozii de culoare brună sunt tivite îngust pe margini cu verde-măsliniu deschis. Proiecția remigelor primare este relativ scurtă. Peste ochi trece o dungă întunecată, care împarte în două inelul ocular albicios și îngust. Sprânceana deasupra ochiului este de obicei scurtă și slab vizibilă, de culoare gălbui-deschisă (primăvară) până la galben-albicioasă. Obrazul și regiunea auriculară brun-măslinii. Părțile inferioare aproape în întregime de culoare albă spălăcită sau alb-murdară. Laturile pieptului și flancurile gălbui, cu o ușoară tentă brună. Adesea cu pete alungite (striații) distincte brun-gălbui pe laturile pieptului, în special toamna. Tectricele subcodale cu o ușoară nuanță variabilă brun-gălbuie și albă până la alb-gălbuie. Tectricele subalare și axilare galben-deschise ca lămâia, de obicei, clar vizibile la curbura aripii închise. Irisul brun-închis. Ciocul subțire, în cea mai mare parte brun-închis sau negricios. Picioarele negricioase sau brun-închise, cu talpa galbenă. Se recunoaște foarte ușor după cântecul tipic "cif-ciaf, cif-ciaf, cif-ciaf..." emis în epoca reproducerii. Este o pasăre agilă și rar sta într-un singur loc. Se deplasează prin frunziș destul de repede, fâlfâind din aripi și legănând din coadă, pe care adesea o coboară în jos, mai ales în afara sezonului de reproducere. Se hrănește mai ales cu insecte, ouăle și larvele lor, precum și cu păianjeni și alte artropode; consumă uneori semințe și bobițe, în special toamnă. Își caută hrana în toate etajele vegetației, de la pământ până în coronamentul copacilor. Prinde insectele mai ales în frunzișul copacilor, în tufișuri și vegetația joasă, uneori și pe pământ. Este o specie folositoare care consumă mulți vătămători periculoși ai silviculturii, cum sunt omizile cotarului de stejar, gândacii tăietori de frunze etc. Pitulicea mică este o specie monogamă, dar există și cazuri de poligamie. Legătura dintre parteneri durează doar un sezon de reproducere. Primii sosesc din cartierele de iernare masculii, care își apără teritoriul și atrag femelele cu cântece, căderi în picaj pe lângă ele și zboruri planate. Împerecherea are loc la sfârșitul lui aprilie și începutul lui mai. Femela construiește singură un cuib bine camuflat, foarte mic, rotund, cu o intrare laterală, care este așezat direct pe sol sau foarte aproape de acesta în vegetația bogată din lizierele pădurilor sau în poieni, zonele cu subarboret, terasamente de drumuri forestiere etc. Cuibul este construit din bețișoare, iarbă, mușchi, resturi vegetale, frunze uscate, fiind căptușit în interior cu frunze fine și pene. Ponta este depusă în mai și constă din 5-9 ouă albe cu pete fine roșcate. A doua pontă este depusă în iunie cu un număr mai mic de ouă (4-5 ouă). Femela clocește singură ouăle timp de 13 zile, însă uneori și 14-15 zile. Puii din cuib sunt hrăniți de femelă, uneori ajutată și de mascul; ei părăsesc cuibul la vârsta de 14-15 zile, însă în condiții cu hrană mai putină chiar la 17 zile. Ei sunt încă hrăniți de adulți timp de 4 săptămâni după părăsirea cuibului. În prezent sunt recunoscute cinci subspecii (collybita, abietinus, brevirostris, caucasicus, menzbieri). În România se întâlnesc 3 subspecii - Phylloscopus collybita collybita (cuibărește), Phylloscopus collybita abietinus (în pasaj) și Phylloscopus collybita tristis - pitulicea mică siberiană (apare accidental toamna și iarna). În Republica Moldova cuibărește subspecia Phylloscopus collybita abietinus, iar supspecia Phylloscopus collybita collybita este întâlnită în pasaj.

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Wikipedia autori și editori
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia RO

    Kolibiarik čipčavý ( Slovak )

    provided by wikipedia SK

    Kolibiarik čipčavý (iné názvy: kolibkárik čipčavý, kolibiarik malý[3]; lat. Phylloscopus collybita) je druh z čeľade penicovité. Vyskytuje sa v západnej a centrálnej Palearktíde.[4] Podľa Medzinárodnej únie na ochranu prírody a prírodných zdrojov kolibiarik čipčavý patrí medzi najmenej ohrozené druhy, trend celkovej populácie je stúpajúci, stavy v Európe v rokoch 19802013 mierne stúpli.[1]

    Opis

    Malý vtáčik (dĺžka tela je asi 110 mm[5][6], krídla 58 mm, chvosta 50 mm, váži 6,5 – 9,5 g[7] ). Vrchná strana je hnedozelenkastá, spodná belavá s hnedastým nádychom[7]. Bledosivožltkastý[7] nadočný pásik má iba nevýrazný. Veľmi podobný kolibkárikovi spevavému, len je trochu menší a s tmavšími nohami[5]. Rozpoznávacia znaky: 2. letka je kratšia ako 6. Vonkajšie zástavice 6. letky sú v koncovej časti zúžené. Nohy má čierne alebo veľmi tmavé.

    Hlas

    Spev

    45 s., Anglicko, okrem spevu kolibiarika čipčavého počujeme aj spev pinky obyčajnej.

    Spev kolibiarika čipčavého vystihuje aj jeho slovenské pomenovanie, znie ako opakované "čip-čap čip-čap čip-čap ..", alebo "čilp-čalp, čilp-čalp"[6] či "cilp calp calp cilp cilp calp"[5]. Jeho volanie znie ako "hiüd, viüd"[6] či "huit", viac jednoslabičné na rozdiel od dvojslabične znejúceho volania kolibiarika spevavého[5].

    Výskyt a stav na Slovensku

    Najrožšírenejší hniezdič, žije na celom území Slovenska, v lesoch, od nížin až po hornú hranicu lesa (zriedkavo hniezdi i v spodnom pásme kosodreviny) do 1 700 m n. m.[4]. Sťahovavý, stredoeurópske populácie zimujú na pobreží Stredozemného mora, no pribúdajú prípady prezimovania[4]. Prilieta začiatkom marca, odlieta v septembri no hlavne v októbri[4].

    Najvyššiu hustotu dosahuje v lužných lesoch, maximálne 18,8 páru / 10 ha[4].

    Odhadovaný počet hniezdiacich párov je 600 000 - 1 000 000, zimujúcich jedincov 0 - 50. Veľkosť populácie i územie na ktorom sa vyskytuje sú stabilné, maximálna zmena do 20%. Ekosozologický status v rokoch 1995, 1998[4] a 2001[8] žiadny. V roku 2014 LC - menej dotknutý.[2][9][10] Európsky ochranársky status nezaradený SPEC. Stupeň ohrozenia S - vyhovujúci ochranársky status.[4]

    Biotop

    Obýva lesy všetkých druhov všade tam, kde sú lesy riedke a s dostatkom bylín a krovín, na okrajoch a pri vodných tokoch.[4]

    Hniezdenie

    Guľovité hniezdo je umiestnené vždy na zemi alebo nízko nad zemou. Začiatok hniezdenia je v máji. Samička znáša 5 – 6 na bielom podklade riedko červenohnedo škvrnitých vajec veľkosti 15x12 mm. Inkubačný čas 13 – 14 dní, výchova mladých v hniezde 13 – 15 dní.

    Potrava

    Živí sa drobným hmyzom aj jeho larvami, pavúkmi a koscami. Svoju korisť zbiera z lístia a konárikov ale chytá aj lietajúci hmyz.[7]

    Ochrana

    Užitočný hmyzožravý druh. Je zákonom chránený, spoločenská hodnota je 230 € (Vyhláška MŽP č. 24/2003 Z.z. v znení č. 492/2006 Z. z., 638/2007 Z. z., 579/2008 Z. z., 173/2011 Z. z., 158/2014 Z. z., účinnosť od 01.01.2015).[11] Druh je zaradený do Bonnského dohovoru (Príloha II) a Bernského dohovoru (Príloha II).[12]

    Galéria

    Referencie

    1. a b IUCN Red list 2019.3. Prístup 15. februára 2020.
    2. a b Demko M., Krištín A. & Pačenovský S. 2014: Červený zoznam vtákov Slovenska. SOS/BirdLife Slovensko, 52 pp. [online]. vtaky.sk, 2014, [cit. 2018-03-03]. Dostupné online.
    3. KOVALIK, Peter, et al. Slovenské mená vtákov [online]. Bratislava : SOS/BirdLife Slovensko, 2010 (2016), rev. 2016-10-23, [cit. 2016-11-16]. Dostupné online.
    4. a b c d e f g h DANKO, Štefan; DAROLOVÁ, Alžbeta; KRIŠTÍN, Anton, et al. Rozšírenie vtákov na Slovensku. Bratislava : Veda, 2002. Autor druhu Rudolf Kropil. ISBN 80-224-0714-3. Kapitola Kolibkárik čipčavý, s. 520 - 522.
    5. a b c d JONSSON, Lars. Die Vögel Europas und des Mittelmeerraumes. Stuttgart : Franckh-Kosmos, 1992. ISBN 3-440-06357-7. (po nemecky)
    6. a b c PETERSON, R. T.; MOUNTFORT, G.; HOLLOM, P. A. D.. Európa madarai. Budapest : Gondolat, 1986. ISBN 978-80-7234-292-1. (preklad do maďarčiny)
    7. a b c d FERIANC, Oskár. Vtáky Slovenska 2. Bratislava : Veda, 1979.
    8. BALÁŽ, Daniel; MARHOLD, Karol; URBAN, Peter. Červený zoznam rastlín a živočíchov Slovenska. 1. vyd. Banská Bystrica : Štátna ochrana prírody Slovenskej republiky, 2001. 160 s. Dostupné online. ISBN 80-89035-05-1. Kapitola Červený (ekosozologický) zoznam vtákov (Aves) Slovenska: Anton Krištín, Ľudovít Kocian, Peter Rác (en: Red (Ecosozological) List of Birds (Aves) of Slovakia), s. 150 - 153.
    9. DEMKO, Miroslav; KRIŠTÍN, Anton; PUCHALA, Peter. Červený zoznam vtákov Slovenska. Tichodroma, roč. 25, čís. 2013, s. 69 - 78. Dostupné online [cit. 2018-03-03].
    10. JEDLIČKA, Ladislav; KOCIAN, Ľudovít; KADLEČÍK, Ján; FERÁKOVÁ, Viera. Hodnotenie stavu ohrozenia taxónov fauny a flóry [online]. Bratislava : Štátna ochrana prírody SR, Banská Bystrica, Univerzita Komenského v Bratislave, vydavateľstvo Faunima, online in vtaky.sk, 2007, [cit. 2018-03-04]. Dostupné online.
    11. Vyhláška Ministerstva životného prostredia Slovenskej republiky č. 24/2003 Z. z., ktorou sa vykonáva zákon č. 543/2002 Z. z. o ochrane prírody a krajiny v znení neskorších predpisov (č. 492/2006 Z. z., 638/2007 Z. z., 579/2008 Z. z., 173/2011 Z. z., 158/2014 Z. z.) s účinnosťou od 01.01.2015 [online]. epi.sk, [cit. 2020-02-16]. Dostupné online.
    12. BirdLife International (2020) Species factsheet: Phylloscopus collybita [online]. datazone.birdlife.org, [cit. 2020-02-15]. Dostupné online. (En)

    Iné projekty

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Autori a editori Wikipédie
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia SK

    Kolibiarik čipčavý: Brief Summary ( Slovak )

    provided by wikipedia SK

    Kolibiarik čipčavý (iné názvy: kolibkárik čipčavý, kolibiarik malý; lat. Phylloscopus collybita) je druh z čeľade penicovité. Vyskytuje sa v západnej a centrálnej Palearktíde. Podľa Medzinárodnej únie na ochranu prírody a prírodných zdrojov kolibiarik čipčavý patrí medzi najmenej ohrozené druhy, trend celkovej populácie je stúpajúci, stavy v Európe v rokoch 19802013 mierne stúpli.

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Autori a editori Wikipédie
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia SK

    Vrbji kovaček ( Spanish; Castilian )

    provided by wikipedia SL

    Vrbji kovaček ali vrbja listnica (znanstveno ime Phylloscopus collybita) je majhen in pogost ptič pevec iz družine penic, ki gnezdi v odprtih gozdovih zmernega dela Evrope in Azije. Je selivka, prezimuje v južni in zahodni Evropi, južni Aziji ter severni Afriki.

    Po vrhu telesa je rjavkasto zelene barve, včasih z nekoliko svetlejšo trtico, po trebuhu, prsih in vratu pa je umazano bel z različno velikimi lisami bolj rumenkastega perja po prsih in vratu. Čez oči se vleče temnejša proga, nad njo pa je rahlo nakazana svetlejša nadočesna proga. Kljun je droben, temne barve in izdaja, da je vrsta žužkojeda. Od zelo podobnega severnega kovačka se loči po enakomerno temno obarvanih nogah in perutih, kjer, kadar so zložene ob telesu, primarna letalna peresa segajo le za okrog polovice dolžine terciarnih naprej proti repu. Zraste med 10 in 12 cm v dolžino.

    Njegov klic je »huiit«, manj očitno sestavljen iz dveh zlogov kot pri severnemu kovačku. Ime »kovaček« sta oba dobila po petju, ki nekoliko spominja na zvoke iz kovačnice. Ločimo ju po tem, da ima vrbji kovaček ostrejše in glasnejše tone. Po petju je vrbji kovaček dobil tudi vrstno ime - collybita izhaja iz grške besede kollubistes, ki pomeni menjalničar, saj je opisovalca zvok spominjal na žvenketanje kovancev.[2]

    Razširjenost

    Gnezdi po vsej Evropi in Aziji do vzhodne Sibirija in severno do 70º severne zemljepisne širine, manjše izolirane populacije pa tudi v severozahodni Afriki, severni ter zahodni Turčiji in severozahodnem delu Irana.[3] Je selivka, znana po tem, da je med zadnjimi ptiči, ki odletijo proti jugu in spomladi med prvimi, ki se vrnejo na gnezditveno območje.

    Prezimuje večinoma v Sredozemlju, deloma pa tudi južno od Sahare v Afriki. Del populacije, ki gnezdi vzhodneje, prezimuje v južni Aziji do vzhoda Indije.

    Viri

    1. BirdLife International (2008). Phylloscopus collybita . Rdeči seznam IUCN ogroženih vrst 2008. IUCN 2008. Pridobljeno: 25. april 2009.
    2. Cocker M.; Mabey R. (2005). Birds Britannica. London: Chatto & Windus. str. 378–9. ISBN 0-7011-6907-9.
    3. Clement P. (1995). The Chiffchaff. London: Hamlyn. ISBN 0600579786.
    • Mullarney, K. s sod. (1999). Birds of Europe. Princeton: Princeton University Press. ISBN 0-691-05053-8.

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Avtorji in uredniki Wikipedije
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia SL

    Vrbji kovaček: Brief Summary ( Spanish; Castilian )

    provided by wikipedia SL

    Vrbji kovaček ali vrbja listnica (znanstveno ime Phylloscopus collybita) je majhen in pogost ptič pevec iz družine penic, ki gnezdi v odprtih gozdovih zmernega dela Evrope in Azije. Je selivka, prezimuje v južni in zahodni Evropi, južni Aziji ter severni Afriki.

    Po vrhu telesa je rjavkasto zelene barve, včasih z nekoliko svetlejšo trtico, po trebuhu, prsih in vratu pa je umazano bel z različno velikimi lisami bolj rumenkastega perja po prsih in vratu. Čez oči se vleče temnejša proga, nad njo pa je rahlo nakazana svetlejša nadočesna proga. Kljun je droben, temne barve in izdaja, da je vrsta žužkojeda. Od zelo podobnega severnega kovačka se loči po enakomerno temno obarvanih nogah in perutih, kjer, kadar so zložene ob telesu, primarna letalna peresa segajo le za okrog polovice dolžine terciarnih naprej proti repu. Zraste med 10 in 12 cm v dolžino.

    Njegov klic je »huiit«, manj očitno sestavljen iz dveh zlogov kot pri severnemu kovačku. Ime »kovaček« sta oba dobila po petju, ki nekoliko spominja na zvoke iz kovačnice. Ločimo ju po tem, da ima vrbji kovaček ostrejše in glasnejše tone. Po petju je vrbji kovaček dobil tudi vrstno ime - collybita izhaja iz grške besede kollubistes, ki pomeni menjalničar, saj je opisovalca zvok spominjal na žvenketanje kovancev.

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Avtorji in uredniki Wikipedije
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia SL

    Gransångare ( Swedish )

    provided by wikipedia SV

    Gransångare (Phylloscopus collybita) är en liten fågelart, en tätting, som tillhör familjen Phylloscopidae och som tidigare placerades i familjen sångare. Den är vanlig och häckar i öppen skogsmark i större delen i Europa, kring Medelhavet samt i delar av norra och centrala Asien. Denna flyttfågel övervintrar i södra och västra Europa, södra Asien och norra Afrika. Tidigare behandlades arterna kanariegransångare, iberisk gransångare och kashmirgransångare som underarter av gransångare.

    Gransångaren är grönbrun på ovansidan och benvit på undersidan. Honan bygger ett skålformigt bo på marken, och tar det största ansvaret för att ruva och utfodra ungarna, medan hanen har liten inblandning i bobygget, men försvarar reviret mot rivaler och attackerar potentiella predatorer.

    Gransångaren är en insektsätande fågel som utsätts för predation av däggdjur som katter och mårddjur, samt fåglar, särskilt rovfåglar av släktet egentliga hökar. Den kan också drabbas av yttre eller inre parasiter. På grund av dess stora utbredning och population kategoriseras dess status som livskraftig.

    Systematik och utbredning

    Systematik

    Den brittiske naturforskaren Gilbert White var en av de första att åtskilja den till utseendet likartade gransångaren ifrån lövsångare och grönsångare. Han skilde dem åt på sången och presenterade sina observationer 1789 i The Natural History and Antiquities of Selborne.[2] Gransångaren beskrevs dock första gången formellt som Sylvia collybita av den franske ornitologen Louis Vieillot 1817 i hans Nouvelle Dictionnaire d'Histoire Naturelle.[3]

    Släktet Phylloscopus, som beskrevs av den tyske zoologen Heinrich Boie 1826, omfattar omkring 50 arter med små insektsätande sångare som antingen är grönaktiga eller bruna på ovansidan, och gulaktiga, benvita eller mattgula på undersidan. Släktet placerades tidigare inom den stora familjen sångare (Sylviidae), men urskiljs numera som den separata familjen lövsångare (Phylloscopidae).[4]

    Utifrån skillnader i morfologi, läte och genetisk data så påbörjades en diskussion under senare delen av 1990-talet huruvida den dåvarande artindelningen av gransångare inte egentligen bestod av ett flertal arter.[5][6] 2003 meddelade Sveriges ornitologiska förening att dåvarande arten gransångare skulle delas upp i fyra arter.

    Gransångarens närmaste släktingar, utöver de taxa som tidigare kategoriserades som dess underarter, tillhör en grupp sångare som även de saknar ränder på hjässan, gul gump eller tydliga vingband. Några av dessa är lövsångare, bergsångare, grönsångare och dvärgsångare.[7]

    Utbredning

     src=
    Underarten P. c. tristis fotograferad i Delhi.

    Gransångaren häckar i Europa och Asien, österut till östra Sibirien och norrut till omkring 70oN, med isolerade populationer i nordvästra Afrika, norra och västra Turkiet och nordvästra Iran.[8] Den häckar i stora delar av Europa utom på Island, delar av Spanien och Portugal och Grekland.[9]

    Den är en flyttfågel som, i sitt utbredningsområde, är en av de första tättingar att återvända till sitt häckningsområde på våren och bland de sista som flyttar i slutet av hösten.[10][11] Den övervintrar i västra och södra Europa, Medelhavsområdet och delvis söder om Sahara.[10]

    Det finns en ökande tendens att arten övervintrar i västra Europa, långt norr om de traditionella områdena. Detta har särskilt observerats vid Englands sydkust, och i London som har ett milt urbant mikroklimat.[8] Bland dessa övervintrande gransångare finns några av de östliga underarterna abietinus och tristis, så alla individer är säkerligen inte fåglar som har häckat lokalt, men flertalet är otvivelaktigt det.[11]

    I Sverige är den ganska allmän i barrskogsområden i den norra delen av landet, men häckningspopulationen i södra Sverige ökar och breder ut sig norrut i Sverige.[9] I Sverige kommer de första gransångarna tillbaka redan i mars, men flertalet anländer i april-maj. De flesta flyttar i september-oktober, men enstaka fåglar övervintrar i södra Sverige.[9]

    Underarter

    Gransångaren delas upp i sex underarter:[12]

    • collybita-gruppen
      • P. c. abietinus – häckar från Skandinavien till Uralbergen, Kaukasus, Transkaukasus och norra Iran. Övervintrar från sydöstra Europa och nordöstra Afrika österut till Irak och västra Iran.
      • P. c. collybita – häckar från Danmark till Pyrenéerna, Polen och Rumänien. Den övervintrar främst i södra delen av häckningsutbredningen runt Medelhavet och i Nordafrika.[7] Dess utbredning har ökat norrut in i Skandinavien sedan 1970 och närmar sig det södra utbredningsområdet av P. c. abietinus.[13]
      • P. c. brevirostris – häckar på höglandet i västra Turkiet och Svarta havets kustområden i norra Turkiet.
      • P. c. caucasicus – häckar öster om brevirostris på lägre nivåer så långt söderut som till Armenien.
      • P. c. menzbieri – häckar i bergsområden från nordöstra Iran, östra Elburz och Khorasan och norrut till närliggande Turkmenistan.
    • P. c. tristis ("sibirisk gransångare") – häckar från Uralbergen till nordöstra Iran, norra Indien och Bangladesh. Den övervintrar bland annat i lägre Himalaya.[7]

    Phylloscopus collybita tristis ("sibirisk gransångare") kategoriseras ibland som en egen art på grund av dess distinkta fjäderdräkt och läten, Phylloscopus tristis.

    Utseende, läte och fältkännetecken

     src=
    Nominatformen P. c. collybita

    Gransångaren är en liten, satt, 10–12 centimeter lång fågel. Hanen väger 7–8 gram, och honan 6–7 gram. Adult fågel i vårdräkt av nominatformen P. c. collybita har en matt brungrön ovansida, benvit undersida som blir gulaktig på sidorna, och ett kort vitaktigt ögonbrynsstreck. Den har mörka ben och smal mörk näbb, och kort handpenneprojektion (handpennornas utsträckning utanför den slutna vingen). När fjäderdräkten slits blir den mattare och brunare, och det gula på sidorna tenderar att gå förlorat, men efter häckningssäsongen sker en utdragen fullständig ruggning före flyttningen.[8]

    En just flygfärdig juvenil är brunare på ovansidan än den adulta fågeln och har en gulvit undersida. Den ruggar omkring 10 veckor efter att den fått sin första fjäderdräkt och efter ruggningen har den, precis som den adulta efter ruggningen, klarare och grönare ovansida och blekare ögonbrynsstreck.[8]

    Morfologiskt ligger P. c. abietinus mellan P. c. tristis och P. c. collybita. Den är olivgrön med grå anstrykning på ovansidan med blekt gult ögonbrynsstreck, och undersidan är vitare än hos P. c. collybita,[8] men dess läten är mycket lika nominatformens.[7] På grund av individuella variationer kan det vara svårt att tillförlitligt göra en åtskillnad mellan P. c. abietinus och P. c. collybita utanför deras huvudsakliga häcknings- och övervintringsområden.[8]

    P. c. tristis är en färglös underart, grå eller brunaktig ovan och vitaktig undertill, med lite gult i fjäderdräkten, och det mattgulvita ögonbrynsstrecket är ofta längre än hos den västra underarten.[8] och den liknar nominatformen av berggransångare (P. s. sindianus).[14][15]

    Gransångaren kan vara svår att få syn på då den ofta håller sig dold i buskar och träd, där den ofta rastlöst flaxar eller hoppar omkring.

    Läte

     src=
    Spektrogram som jämför läten för underarterna, från vänster till höger, collybita, abietinus och tristis.

    Gransångaren börjar sjunga mycket tidigt på våren,[10] och urskiljs lätt då sången består av en- eller tvåstaviga toner i två eller tre tonlägen: "silt-salt-salt-silt-salt". En sångstrof kan vara lång, upp till 30 sekunder. Locklätet hörs ganska ofta och beskrivs som ett enkelt "hyid". Locklätet liknar därmed lövsångarens men är skarpare och kortare,[9][10] och mindre tvåstavigt än lövsångarens huitt eller bergsångarens hy-if.[10] Sången skiljer sig från iberisk gransångares, som är en kortare djup djup djup wheep wheep chittichittichiittichitta. Hybrider förekommer dock i hybridiseringszonen, men även på andra platser, och det kan därför vara vanskligt att artbestämma enbart på sången.[16]

    P. c. tristis har en suitsistsuisit-sång i högre tonläge och ett kort gällt tjiit-läte.[8] P. c. collybita och P. c. tristis reagerar inte på varandras sång.[17][18]

    Förväxlingsbara arter

     src=
    Årsunge av lövsångare som genomgår sin postjuvenila ruggning före höstflytten. Denna individ har mörka tarser vilket gör att den kan misstas för en gransångare, men handpenneprojektionen, den ljusare ovan- och undersidan och tydliga ögonbrynsstrecket visar att det är en lövsångare.

    När gransångaren inte sjunger kan den vara svår att skilja från andra närbesläktade arter med grönaktig ovansida och vitaktig undersida som de arter som tidigare behandlades som underarter, men även en art som lövsångare.[9] Gransångaren har dock i förhållande till lövsångaren mörkare ovansida, kort handpenneprojektion, gråvit undersida, knappt synbart ögonbrynsstreck, mörkare näbb och helmörka ben medan lövsångaren har ett slätare, ljusare utseende och i allmänhet blek tars. Bergsångare (P. bonelli) kan förväxlas med den östliga underarten av gransångare tristis, men den har ett otecknat ansikte och grönt på vingarna.[8] Gransångaren har också rundade vingar under flykten, och en typisk stjärtrörelse som består av en sänkning och sedan en viftning i sidled, som skiljer den från andra arter i släktet Phylloscopus.[11] Den kanske största utmaningen är att skilja icke-sjungande fåglar av nominatformen från iberisk gransångare i fält. I Storbritannien och Nederländerna handlar alla godkända observationer av iberisk gransångare om sjungande hanar.[16]

    Ekologi

    Biotop

    Under häckningstiden förekommer gransångaren i öppna skogsmarker med några högre träd och skydd på marken för bobygget. Dessa träd är vanligen minst 5 meter höga, med undervegetation som är en öppen, sparsam till medeltät blandning av gräs, örnbräken, nässlor eller liknande växter. Den har ett ganska specifikt häckningshabitat, som inte ens delas med närbesläktade arter. Exempelvis föredrar lövsångare (P. trochilus) yngre träd, medan grönsångare (P. sibilatrix) föredrar mindre undervegetation.[8] På vintern återfinns gransångaren i en större variation av miljöer, däribland buskar, och är inte så beroende av träd. Den återfinns ofta nära vatten, till skillnad från lövsångare som tolererar torrare miljöer.

    Revir

     src=
    Sibirisk gransångare fotograferad nära Hodal i Indien.

    Gransångarhanen är mycket revirbunden under häckningssäsongen. Den har ett kärnrevir på vanligen 20 meter tvärsöver, som försvaras häftigt mot andra hanar. Andra småfåglar kan också bli angripna. Hanen är nyfiken och orädd och angriper till och med farliga predatorer som hermelin om de närmar sig boet, liksom äggtjuvar som nötskrika.[8] Sången, som framförs från en favoritutsiktspunkt, tycks användas för att påvisa ett etablerat revir och kontakta honan, snarare än som en strategi för att bevaka faderskapet.[19]

    Bortom kärnreviret finns ett större födoområde som kan variera i storlek, men vanligen är tio eller ännu fler gånger så stort som häckningsterritoriet. Honan brukar tillskrivas ett större födoområde än hanen.[8] Efter att häckningen avslutats överger de sitt revir, och kan före flyttningen ansluta sig till mindre flockar där även andra arter ingår.[11]

    Häckning

    Hanen återvänder om våren till sitt häckningsrevir två eller tre veckor före honan och börjar omedelbart sjunga för att upprätta reviret och attrahera en hona. När den har hittat en hona använder hanen en långsam fjärilsliknande flykt som en del av uppvaktningsritualen, men när väl ett par etablerats jagas andra honor bort från reviret. Hanen har liten inblandning i bobygget förutom att försvara reviret.[8] Honan bygger redet på eller nära marken på en gömd plats i rubusar eller nässlor eller annan tät låg vegetation[8] eller i mindre träd[9]. Det välvda redet har ingång på sidan, och byggs av grovt växtmaterial som döda löv och gräs, med finare material på insidan innan denna fodras med fjädrar. Ett genomsnittligt rede är 12,5 centimeter högt och 11 centimeter tvärsöver.[8] Den övertäckta bokonstruktionen med ingång från sidan förekommer hos de flesta arter i släktet Phylloscopus.[9]

    Kullen består i genomsnitt av fem till sex ägg, men kan variera från två till sju stycken. Äggen är gräddvita med små rödaktiga, lila eller svartaktiga prickar och mäter omkring 1,5 centimeter på längden och 1,2 centimeter i diameter. De ruvas av honan i 13–14 dagar innan ungarna kläcks som nakna, blinda bostannare.[8] Honan värmer och utfodrar ungarna i ytterligare 14–15 dagar tills de blir flygga. Hanen deltar sällan i utfodringen, men det sker emellanåt, särskilt när mängden insekter begränsas av dåligt väder eller om honan försvinner. Efter att ungarna blivit flygga stannar de i närheten av boet i tre till fyra veckor, och utfodras av och sover tillsammans med honan. Interaktionen mellan ungar och honan minskar sedan efter ungefär 14 dagar. I den norra delen av utbredningsområdet finns, på grund av den korta sommaren, bara tid att föda upp en kull men en andra kull är vanlig i de centrala och sydliga områdena.[8]

    Fastän paren håller ihop under häckningssäsongen och polygami är ovanligt finns det även om hanen och honan återvänder till samma plats följande år ingen tydlig igenkänning eller trohet. Korsningar med andra arter, förutom de som tidigare ansågs som underarter av P. collybita, är ovanliga, men några få exempel på hybridisering med lövsångare är kända. Sådana hybrider framför blandade sånger, men enbart detta är inget bevis på parning över artgränser.[8]

    Föda

    Liksom de flesta arter som brukade räknas till familjen sångare är gransångaren insektsätare. Den rör sig rastlöst genom lövverk eller kretsar kortvarigt. Det har belagts att den har tagit insekter, mestadels tvåvingar, från över 50 familjer, tillsammans med andra små och medelstora ryggradslösa djur. Den tar ägg och larver från fjärilar, särskilt från mindre frostfjäril.[8] Det har uppskattats att gransångaren behöver omkring en tredjedel av sin vikt i insekter dagligen, och den födosöker nästan oavbrutet på hösten för att lägga på extra fett som bränsle för den långa flyttningen.[8] Den äter även spindlar och på hösten ibland bär.[9]

    Predatorer

    Som hos de flesta småfåglar är dödligheten stor under det första levnadsåret, men tre till fyra år gamla fåglar observeras regelbundet och rekordet är över sju år. Denna markhäckande arts ägg, dunungar och boungar tas av hermelin, mårddjur och kråkfåglar som skata, och de adulta fåglarna jagas av rovfåglar, särskilt sparvhök. Små fåglar är också utlämnade åt väder och vind, särskilt under flyttning, men även på häcknings- och övervintringsplatserna.[8]

    Gransångaren är ibland värd för häckningsparasitiska gökar, som gök och taigagök,[20] men den känner igen och kastar ut ägg som inte liknar dess egna och häckningsparasitismen har därför sällan framgång.[21] Liksom andra tättingar kan gransångaren få rundmaskar som parasiter i inälvorna och fästingar på kroppens utsida.[22][23]

    Gransångaren och människan

    Status och hot

    Den främsta effekten av människor på denna art är indirekt, genom skogsavverkning som påverkar habitatet, predation från katter och kollisioner med fönster, byggnader och bilar. Endast den första av dessa har potential att allvarligt påverka populationer, men givet de enorma geografiska utbredningarna av P. c. abietinus och P. c. tristis, och åtgärder för bevarande av skog i utbredningsområdet för P. c. collybita, tycks gransångarens framtid vara säkrad.[8]

    Gransångaren har en mycket stor utbredning, med en uppskattad global storlek på 10 miljoner kvadratkilometer och en population på 60–120 miljoner individer bara i Europa. Fastän globala populationstrender inte har kvantifierats anses arten inte närma sig tröskeln för populationsminskningskriteriet för IUCN:s rödlista (en minskning på mer än 30 procent på tio år eller tre generationer). Av dessa anledningar bedöms arten som "livskraftig".[1]

    Ingen av de större underarterna är hotad. Åtminstone underarten collybita tycks ha en expanderade utbredning, som har rört sig norrut i Skottland, Norge och Sverige och en stor populationsökning i Danmark.[11]

    Namn

    Gransångarens namn är på flera europeiska språk onomatopoetiska och refererar till den europeiska underartens repetitiva sång, som engelskans chiffchaff,[24] tyskans zilpzalp, kymriskans siff-saff[25] och finskans tilttaltti[26]. Det vetenskapliga namnet är av grekiskt ursprung där Phylloscopus kommer från phyllon (φυλλον), som betyder "blad", och skopeo (σκοπεω), som betyder "titta på" eller "se",[25] vilket refererar till att släktet tillbringar en stor del av sin tid med att födosöka i träd. Artepitetet collybita är en förvrängning av kollybistes vilket betyder "penningväxlare" och är en referens till att sången skulle påminna om skramlande mynt.[24] Gransångaren har i Sverige förr även kallats "gransmyg".[27]

    Referenser

    Den här artikeln är helt eller delvis baserad på material från engelskspråkiga Wikipedia, Chiffchaff, 23 juli 2008.
    Den här artikeln är helt eller delvis baserad på material från tyskspråkiga Wikipedia, Zilpzalp, 16 augusti 2005.

    Noter

    1. ^ [a b] BirdLife International 2016 Phylloscopus collybita Från: IUCN 2016. IUCN Red List of Threatened Species. Version 2016.3 www.iucnredlist.org. Läst 11 januari 2017.
    2. ^ White, Gilbert (1887) [1789]. The Natural History and Antiquities of Selborne. London: Cassell & Company. sid. pp. 38–39. OCLC 3423785. http://www.gutenberg.org/files/20933/20933-h/20933-h.htm
    3. ^ (franska) Vieillot, Louis Jean Pierre (1817): Nouvelle Dictionnaire d'Histoire Naturelle nouvelle édition, 11, 235.
    4. ^ Alström, Per; Ericson, Per G.P.; Olsson, Urban & Sundberg, Per (2006): Phylogeny and classification of the avian superfamily Sylvioidea. Molecular Phylogenetics and Evolution 38(2): 381–397. doi:10.1016/j.ympev.2005.05.015
    5. ^ Clement, P. & Helbig, Andreas J. (1998): Taxonomy and identification of chiffchaffs in the Western Palearctic. Brit. Birds 91: 361–376.
    6. ^ Sangster, George; Knox, Alan G.; Helbig, Andreas J. & Parkin, David T. (2002):Taxonomic recommendations for European birds. Ibis 144(1): 153–159. doi:10.1046/j.0019-1019.2001.00026.x ]
    7. ^ [a b c d] Baker, Kevin (1997). Warblers of Europe, Asia and North Africa (Helm Identification Guides). sid. 256–259. ISBN 0713639717
    8. ^ [a b c d e f g h i j k l m n o p q r s t u v] Clement, Peter (1995). The Chiffchaff. London: Hamlyn. ISBN 0600579786
    9. ^ [a b c d e f g h] Roland Staav och Thord Fransson (1991). Nordens fåglar (andra upplagan). Stockholm: Norstedts. sid. 392-393. ISBN 91-1-913142-9
    10. ^ [a b c d e] Mullarney, K. Svensson, L. Zetterström, D. (1999). Fågelguiden, Europas och medelhavsområdets fåglar i fält. (första upplagan). Stockholm: Albert Bonniers förlag. sid. 306. ISBN 91-34-51038-9
    11. ^ [a b c d e] Snow, David; Perrins, Christopher M (editors) (1998). The Birds of the Western Palearctic concise edition (2 volumes). Oxford: Oxford University Press. ISBN 0-19-854099-X p1337–1339
    12. ^ Clements, J. F., T. S. Schulenberg, M. J. Iliff, D. Roberson, T. A. Fredericks, B. L. Sullivan, and C. L. Wood (2017) The eBird/Clements checklist of birds of the world: Version 2017 http://www.birds.cornell.edu/clementschecklist/download, läst 2017-08-11
    13. ^ Hansson, MC (27 april 2000). ”Range expansion and the possibility of an emerging contact zone between two subspecies of Chiffchaff Phylloscopus collybita ssp.”. Journal of Avian Biology "31": ss. 548–558. doi:10.1034/j.1600-048X.2000.1310414.x.
    14. ^ (tyska) Martens, Jochen (1982): Ringförmige Arealüberschneidung und Artbildung beim Zilpzalp, Phylloscopus collybita. Das lorenzii-Problem. Zeitschrift für Zoologische Systematik und Evolutionsforschung 20: 82–100.
    15. ^ Helbig, Andreas J.; Martens, Jochen; Seibold, I.; Henning, F.; Schottler, B; Wink, Michael (1996): Phylogeny and species limits in the Palearctic Chiffchaff Phylloscopus collybita complex: mitochondrial genetic differentiation and bioacoustic evidence. Ibis 138(4): 650–666 Full text
    16. ^ [a b] Collinson, J. Martin (27 april 2008). ”Identification of vagrant Iberian Chiffchaffs - pointers, pitfalls and problem birds”. British Birds "101" (4): ss. 174–188.
    17. ^ (tyska) Schubert, M. (1982): Zur Lautgebung mehrerer zentralasiatischer Laubsänger-Arten (Phylloscopus; Aves, Sylviidae). Mitteilungen aus dem Zoologischen Museum Berlin 58: 109–128.
    18. ^ (tyska) Martens, Jochen; Meincke, C. (1989): Der sibirische Zilpzalp (Phylloscopus collybita tristis): Gesang und Reaktion einer mitteleuropäischen Population im Freilandversuch. Journal für Ornithologie 130(4): 455–473. [med sammanfattning på engelska] doi:10.1007/BF01918465
    19. ^ Rodrigues, Marcos (27 april 1996). ”Song activity in the chiffchaff: territorial defence or mate guarding?”. Animal Behaviour "51" (3): ss. 709–716. doi:10.1006/anbe.1996.0074.
    20. ^ Johnsgard, Paul A. (1997). The Avian Brood Parasites: Deception at the Nest. Oxford University Press. sid. 196. ISBN 0195110420
    21. ^ Moksnes, Arne (27 april 1992). ”Responses of Some Rare Cuckoo Hosts to Mimetic Model Cuckoo Eggs and to Foreign Conspecific Eggs”. Ornis Scandinavica "23" (1): ss. 17–23. doi:10.2307/3676422.
    22. ^ ”Cork, Susan C, Grant Report - SEPG 1695”. The prevalence of nematode parasites in transcontinental songbirds. British Ecological Society. Arkiverad från originalet den 21 november 2007. https://web.archive.org/web/20071121050746/http://www.britishecologicalsociety.org/articles/grants/reports/1695/. Läst 28 december 2007.
    23. ^ Jaenson (27 april 2007). ”Records of ticks (Acari, Ixodidae) from the Faroe Islands”. Norwegian Journal of Entomology. "54": ss. 11–15.
    24. ^ [a b] Cocker, Mark; Mabey, Richard (2005). Birds Britannica. London: Chatto & Windus. sid. 378-9. ISBN 0-7011-6907-9
    25. ^ [a b] Terres, John K. (1980). The Audubon Society encyclopedia of North American birds. New York: Alfred A. Knopf, Inc. sid. 1001. ISBN 0517032880
    26. ^ Sveriges Radio P2 - Månadens P2-fågel Arkiverad 12 mars 2008 hämtat från the Wayback Machine.
    27. ^ Malm, A. W. (1877) Göteborgs och Bohusläns Fauna; Ryggradsdjuren, Göteborg, sid:171

    Övriga källor

    • Roland Staav & Thord Fransson (1991) Nordens fåglar, andra upplagan, Stockholm ISBN 91-1-913142-9

    Externa länkar


    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Wikipedia författare och redaktörer
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia SV

    Gransångare: Brief Summary ( Swedish )

    provided by wikipedia SV

    Gransångare (Phylloscopus collybita) är en liten fågelart, en tätting, som tillhör familjen Phylloscopidae och som tidigare placerades i familjen sångare. Den är vanlig och häckar i öppen skogsmark i större delen i Europa, kring Medelhavet samt i delar av norra och centrala Asien. Denna flyttfågel övervintrar i södra och västra Europa, södra Asien och norra Afrika. Tidigare behandlades arterna kanariegransångare, iberisk gransångare och kashmirgransångare som underarter av gransångare.

    Gransångaren är grönbrun på ovansidan och benvit på undersidan. Honan bygger ett skålformigt bo på marken, och tar det största ansvaret för att ruva och utfodra ungarna, medan hanen har liten inblandning i bobygget, men försvarar reviret mot rivaler och attackerar potentiella predatorer.

    Gransångaren är en insektsätande fågel som utsätts för predation av däggdjur som katter och mårddjur, samt fåglar, särskilt rovfåglar av släktet egentliga hökar. Den kan också drabbas av yttre eller inre parasiter. På grund av dess stora utbredning och population kategoriseras dess status som livskraftig.

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Wikipedia författare och redaktörer
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia SV

    Bayağı çıvgın ( Turkish )

    provided by wikipedia TR

    Bayağı çıvgın (Phylloscopus collybita), ötleğengiller familyasına ait yaygın bulunan bir kuş türüdür.

    Özellikleri

    Bu kuşlar, yaklaşık 10–12 cm uzunluğunda, üst kısımları yeşilimsi kahve, alt kısımları beyazdır.

    Bayağı çıvgın, yuvasını kısa çalılıklara yapar, içine 4 ila 7 yumurta bırakır. Dişiler 13-14 gün arasında kuluçkaya yatarlar. Yumurta çatladıktan sonra 14-15 günde de yavrular tüylenir.

    Bu türün erkeği meraklı ve korkusuzdur, yuvalarına yaklaşan kakım gibi avcılarına saldırırlar.

    Çoğu eski dünya ötleğeni gibi, böcekçil beslenirler, neredeyse hiç durmandan kısa mesafelerle hareket edip yiyecek araştırırlar.

    Kuşun, tekrarlayan ve coşkulu bir "chiff-chaff" şeklinde ötüşü vardır. Ötüş, baharın geldiğini bildirir.

    Dağılımları

    Ilıman Avrupa ve Asya'nın kuzeylerinde görülürler. Eski dünya ötleğenlerinin en çok bilinenidir. Bu kuşlar diğer ötleğenler kadar olmasalar da, kışları Avrupa'nın güneylerine ve batısına giden göçmenlerdir. Baharın gelmesiyle döner, sonbaharda son yaprağın düşmesiyle göçe başlarlar.

    Bayağı çıvgın açık alanlarda bulunan, bazen uzun ağaçlara ve yere yuva yapan kuşlardır. Yaşam ortamları çok özeldir, hatta yakın akrabalarıyla bile alanlarını paylaşmazlar.

    Resimler

    Dış bağlantılar

    Wikiquote-logo.svg Virtual Birds'de Bayağı çıvgın kuşunun kuş sesi bulunur.
    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Wikipedia yazarları ve editörleri
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia TR

    Bayağı çıvgın: Brief Summary ( Turkish )

    provided by wikipedia TR

    Bayağı çıvgın (Phylloscopus collybita), ötleğengiller familyasına ait yaygın bulunan bir kuş türüdür.

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Wikipedia yazarları ve editörleri
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia TR

    Вівчарик-ковалик ( Ukrainian )

    provided by wikipedia UK

    Поширення

    Вівчарик-ковалик гніздиться в лісових районах Європи і Північної Азії. На зиму більша частина птахів мігрує до півдня Європи, Південної Азії і Північної Африки. Широкий ареал та велике число птахів забезпечує виду статус «у безпеці», хоча мінімум один його підвид уже вимер.

    Зовнішній вигляд

    Значно менший за горобця — маса тіла 7-9 г, довжина тіла біля 11 см. Зверху птах оливковий; над оком жовтувата «брова», іноді непомітна; низ сірувато-білий, з жовтим відтінком у особин першого року життя; махові і стернові пера бурі або сірувато-бурі, з оливковою облямівкою на зовнішніх частинах; дзьоб і ноги чорно-бурі.[2]

    За особливостями забарвлення оперення вид розділяють на велике число підвидів, деякі з яких інколи розглядають як окремі види.

    Гніздування

    Гніздо будує самка на землі або на невеликі висоті від неї та бере на себе більшу частину догляду за пташенятами, тоді як самець захищає гніздову територію від суперників та хижаків. Гніздо розташовується серед відмерлого рослинного опаду. Воно може знаходитися на пеньку, в густому кущі, але, як і у вівчарика весняного, обов'язково поряд з відкритим світлим місцем. Матеріалом для влаштування гнізда є сухі трав'яні стебла, шматочки мохів, листя (пір'я використовується значно рідше, ніж у вівчарика весняного). Гніздо має характерну для всіх вівчариків кольоподібну форму, його висота знаходиться в межах 90-140 мм, ширина 90-120 мм, діаметр льотного отвору — 35-40 мм, діаметр лотка — 50-70 мм.

    Живлення

    Живиться переважно комахами, у свою чергу є здобиччю ссавців, наприклад куниць і котів, та хижих птахів, особливо яструбів.

    Охорона

    Перебуває під охороною Бернської конвенції.

    Посилання

    1. BirdLife International (2017). Phylloscopus collybita: інформація на сайті МСОП (версія 2017.3) (англ.) 01 October 2016
    2. а б Фесенко Г. В., Бокотей А. А. Птахи фауни України (польовий визначник). — К., 2002. — 416 с. — ISBN 966-7710-22-X.
    Птах Це незавершена стаття з орнітології.
    Ви можете допомогти проекту, виправивши або дописавши її.
    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Автори та редактори Вікіпедії
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia UK

    Chích Á Âu ( Vietnamese )

    provided by wikipedia VI

    Chích Á Âu (danh pháp hai phần: Phylloscopus collybita) là một loài chích lá. Loài này sinh sản ở rừng gỗ mở khắp phía bắc và xứ ôn đới châu Âu và châu Á. Nó là loài di cư vào mùa đông ở nam và Tây Âu, nam Á và bắc châu Phi. Nó có màu nâu hơi xanh lục phía trên và trắng nhờ phía ở dưới. Loài chim này ăn côn trùng, nó là con mồi của một số động vật có vú và chim săn mồi. Nó có một số phân loài, một số phân loài trong số đó nay được xem là loài riêng biệt. Chim mái xây tổ hình vòm trên hoặc gần mặt đất và đảm nhận việc ấp và nuôi chim con còn chim trống ít tham gia làm tổ nhưng bảo vệ lãnh thổ khỏi bị kẻ lạ xâm phạm và tấn công loài săn mồi. Loài chích này ăn côn trùng và bị săn bởi các loài thú có vú như mèo và mustelidae, và chim, đặc biệt là chim thuộc chi Accipiter. Nó cũng có thể bị các loài ký sinh trùng ăn bám.

    Phân loại

    Nhà tự nhiên học Anh Gilbert White là một trong những người đầu tiên tách các loài chích Á Âu, chích liễuchích rừng bởi tiếng hót của chúng, như nêu chi tiết trong tác phẩm năm 1789 The Natural History and Antiquities of Selborne,[2] nhưng chích Á Âu được chính thức mô tả lần đầu với danh pháps Sylvia collybita bởi nhà điểu học Pháp Louis Vieillot năm trong tác phẩm năm 1817 của ông Nouveau Dictionnaire d'Histoire Naturelle.[3]

    Hình ảnh

    Chú thích

    1. ^ BirdLife International (2012). Phylloscopus collybita. Sách Đỏ IUCN các loài bị đe dọa. Phiên bản 2013.2. Liên minh Bảo tồn Thiên nhiên Quốc tế. Truy cập ngày 26 tháng 11 năm 2013.
    2. ^ White, Gilbert (1887) [1789]. The Natural History and Antiquities of Selborne. London: Cassell & Company. tr. 38–39. ISBN 0-905418-96-4. OCLC 3423785.
    3. ^ (tiếng Pháp) Vieillot, Louis Jean Pierre (1817): Nouveau Dictionnaire d'Histoire Naturelle nouvelle édition, 11, 235.

    Tham khảo

    Hình tượng sơ khai Bài viết Bộ Sẻ này vẫn còn sơ khai. Bạn có thể giúp Wikipedia bằng cách mở rộng nội dung để bài được hoàn chỉnh hơn.
    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Wikipedia tác giả và biên tập viên
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia VI

    Chích Á Âu: Brief Summary ( Vietnamese )

    provided by wikipedia VI

    Chích Á Âu (danh pháp hai phần: Phylloscopus collybita) là một loài chích lá. Loài này sinh sản ở rừng gỗ mở khắp phía bắc và xứ ôn đới châu Âu và châu Á. Nó là loài di cư vào mùa đông ở nam và Tây Âu, nam Á và bắc châu Phi. Nó có màu nâu hơi xanh lục phía trên và trắng nhờ phía ở dưới. Loài chim này ăn côn trùng, nó là con mồi của một số động vật có vú và chim săn mồi. Nó có một số phân loài, một số phân loài trong số đó nay được xem là loài riêng biệt. Chim mái xây tổ hình vòm trên hoặc gần mặt đất và đảm nhận việc ấp và nuôi chim con còn chim trống ít tham gia làm tổ nhưng bảo vệ lãnh thổ khỏi bị kẻ lạ xâm phạm và tấn công loài săn mồi. Loài chích này ăn côn trùng và bị săn bởi các loài thú có vú như mèo và mustelidae, và chim, đặc biệt là chim thuộc chi Accipiter. Nó cũng có thể bị các loài ký sinh trùng ăn bám.

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Wikipedia tác giả và biên tập viên
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia VI

    Пеночка-теньковка ( Russian )

    provided by wikipedia русскую Википедию
     src=
    Весной

    В места гнездовий пеночка прибывает достаточно рано, когда ещё деревья не покрылись листвой — в Европейской части России в конце марта — апреле, в Сибири под Красноярском — в начале мая.[3][12] Первыми прилетают самцы, сразу занимают участок и начинают громко петь, сидя на вершине ели либо лиственного дерева, по всей видимости тем самым помечая место и подзывая самок.[14] Самки появляются значительно позже — через 2—3 недели после самцов.[15] Заприметив потенциальную партнёршу, самец ритуально порхает вокруг неё, движениями напоминая полёт бабочки. После того, как брачная пара сформировалась, другие находящиеся неподалёку самки покидают территорию, которая обычно занимает около 10 м в радиусе от гнезда.[4] Кормовой участок значительно шире и обычно превышает гнездовой в десять и более раз. Полагают, что самки кормятся на большем расстоянии от гнезда, нежели чем самцы.[4]

    Строительством и обустройством гнезда, а также насиживанием яиц и уходом за потомством, занимается в основном одна самка, в то время как в задачи самца входит охрана территории.[4] В период размножения самцы достаточно агрессивны по отношению к пришельцам, и вступают в драку с самцами соседних гнёзд и другими мелкими пернатыми. Защищая гнездо, птицы способны атаковать даже более крупных хищников, таких как горностая или охотника за яйцами сойку.[4] Гнездо в виде домика, устраивается на земле либо на небольшом, до 75 см, возвышении.[16] Как правило, оно хорошо укрыто в гуще ежевики, крапивы, можжевельника либо другой низкорастущей растительности, и расположено вблизи от светлого, открытого места.[3][4] В качестве строительного материала используются прошлогодние листья и трава, а для подстилки небольшое количество перьев. Гнездо имеет боковой вход, его высота около 12,5 см, а диаметр 11 см.[4]

    Common Chiffchaff (Phylloscopus collybita) in Delhi W Malaysia 035.jpg

    Кладка из 2—7 (обычно 5—6) белых яиц с покрытых немногочисленными пестринами и пятнами красноватого, фиолетового или бурого цвета. Яйца более мелкие, чем у веснички — 1,4—1,9 см длиной и 1—1,3 см шириной.[17] Насиживание начинается с последнего яйца и продолжается в течение 14—15 дней.[4] Самка сидит очень плотно, в то время как самец её не кормит и зачастую дальнейшего участия в заботе о потомстве не принимает.[17] Птенцы гнездового типа — после вылупления они почти голые (небольшой пушкок серого цвета имеется на голове и спине), слепы и беспомощны. Способность к полёту проявляется ещё через 14—15 дней, во время которых самка добывает корм и ухаживает за потомством. В прохладную или ненастную погоду, когда количество насекомых резко уменьшается, самец может помочь самке прокормить птенцов. После вылета птенцы в течение 3-4 недель держатся в непосредственной близости от гнезда и подкармливаются родителями, хотя интенсивность кормления постепенно уменьшается. По окончании гнездового сезона птицы часто сбиваются в небольшие смешанные стайки в другими пеночками, после чего отлетают в места зимовок.[10]

    Брачные пары, по всей видимости, сохраняются лишь в течение одного сезона, даже когда птицы возвращаются к тем же местам гнездовий. Моногамы, изредка наблюдается полигиния. Известны отдельные случаи скрещивания с весничкой — полученное потомство обладает вокальными особенностями обоих видов.[4]

    Питание

    Рацион аналогичный с большинством других пеночек — его основу составляют разнообразные мелкие лесные и водные насекомые и их личинки, а также пауки. В больших количествах употребляет в пищу мух, гусениц зимней пяденицы и других бабочек, небольших жуков. Осенью питается ягодами бузины.[3] Кормится в основном в кронах деревьев и кустарников, в воздухе возле листвы. В день съедает корма около трети собственного веса, а перед осенней миграцией набирает дополнительный жир, необходимый для преодоления дальнего расстояния.[4]

    Систематическое положение

    Систематика

    Вплоть до конца XVIII века теньковка в качестве самостоятельной птицы не упоминалась, а под пеночкой в Европе обычно понимали три разных, но внешне похожих друг на друга вида — собственно теньковку, пеночку-весничку и пеночку-трещотку. Одним из первых учёных, кто литературно выделил эти три вида, был английский священник и натуралист Гилберт Уайт (Gilbert White, 1720—1793) — в 1789 году в своей работе «Естественная история и древние памятники Селборна» (англ. The Natural History and Antiquities of Selborne) он описал этих птиц на основании особенностей пения.[18] Научное название Sylvia collybita было присвоено теньковке французским орнитологом Луи Вьейо в 1817 году в книге «Новый словарь истории природы» (фр. Nouvelle Dictionnaire d’Histoire Naturelle).[19]

    Род пеночки (Phylloscopus), объединяющий более 50 видов мелких лесных насекомоядных птиц со схожей окраской (зеленоватый или буроватый верх и желтоватый, белый либо охристый низ) был описан в 1826 году немецким зоологом Генрихом Бойе (Heinrich Boie). Этот род относится к семейству славковых, хотя с 2006 года появились предложения выделить его во вновь образованное семейство пеночковых (Phylloscopidae).[2] Ближайшие родственники пеночки-теньковки, помимо бывших подвидов — пеночка-весничка, пеночка-трещотка, светлобрюхая и иранская пеночки.[20]

    Подвиды

    • P. c. collybita Vieillot, 1817 — западноевропейская теньковка, номинативный подвид. Гнездится в средней и северной Европе на восток до Польши и Болгарии. Зимует к югу от гнездового ареала — в районах Южной Европы и Северной Африки, прилегающих к Средиземному морю.[20] Начиная с 1970-х годов, птицы этого подвида начали расширять свой ареал на север, достигнув Скандинавии — южной границы подвида P. c. abietinus.[21]
    • P. c. abietinus Nilsson, 1819 — восточноевропейская теньковка. Гнездится в Скандинавии и севере Европейской части России. Зимой перемещается на юго-восток Европы, северо-восток Африки и Переднюю Азию до Ирака и западного Ирана. В окрасе представляет собой промежуточную форму между P. c. collybita и P. c. tristis — тускло окрашенная зеленовато-оливковая сверху с неясной желтоватой бровью и беловатая снизу (по сравнению с P. c. collybita более светлая).[4] Вокализация очень близка с номинативным подвидом.[20] Окраска изменчива, и вне основных мест обитания точная классификация этого подвида и подвида P. c. collybita может вызвать затруднение.[4] Вокализация не отличается от номинативного подвида.[22][23]
    • P. (c.) tristis Blyth, 1843 — сибирская, или печальная теньковка. Гнездится в Сибири к востоку от бассейна Печоры, Уфы и среднего течения Урала.[3] Зимует в низовьях Гималаев.[20] Окрас наиболее тусклый среди всех подвидов — серый или буроватый сверху и беловатый снизу, без оливковых и жёлтых оттенков. Белая бровь часто длиннее, чем у более западных форм. Голос[24] — высокая и менее звучная песня «теве-теви-тиве-тевень» и короткая резка позывка «чиит».[4] Благодаря отличительным особенностям в окрасе и вокализации сибирскую теньковку иногда выделяют в отдельный вид, как это было ранее сделано со среднеазиатской теньковкой P. s. sindianus.[25][26]
    • P. (c.) caucasicus Loskot, 1991 — гнездится в Предкавказье и, вероятно, в Закавказье
    • P. (c.) brevirostris — гнездится в Турции
    • P. (c.) mensbieri — гнездится в Копетдаге
    • P. (c.) sindianus — гнездится на Памире
    • P. (c.) fulvescens Severtzov, 1873 — подвид на стадии пересмотра. Гнездится в местах пересечения ареалов подвидов P. c. abietinus и P. c. tristis, и возможно является их гибридной формой.[27] По другим данным, это самостоятельный подвид.[23]

    Примечания

    1. 1 2 Бёме Р. Л., Флинт В. Е. Пятиязычный словарь названий животных. Птицы. Латинский, русский, английский, немецкий, французский / Под общ. ред. акад. В. Е. Соколова. — М.: Рус. яз., «РУССО», 1994. — С. 339. — 2030 экз.ISBN 5-200-00643-0.
    2. 1 2 Per Alström , Per G.P. Ericson, Urban Olsson, Per Sundberg. Phylogeny and classification of the avian superfamily Sylvioidea // Molecular phylogenetics and evolution. — 2006. — Т. 38, № 2. — С. 381-397.
    3. 1 2 3 4 5 Г. Дементьев, Н. Гладков. Птицы Советского Союза. — Советская наука, 1953. — Т. 6. — С. 153-162.
    4. 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 Peter Clement. The Chiffchaff. — London: Hamlyn, 1995. — 128 с. — ISBN 0600579786.
    5. С. А. Бутурлин и др. Птицы. Животный мир СССР. — М.—Л.: Детиздат, 1940.
    6. J. Martin Collinson, Tim Melling. Identification of vagrant Iberian Chiffchaffs - pointers, pitfalls and problem birds // British Birds. — 2008. — Т. 101, № 4. — С. 174-188.
    7. 1 2 Killian Mullarney, Lars Svensson, Dan Zetterström, & Peter J. Grant. Birds of Europe. — Princeton: Princeton University Press, 2000. — С. 304. — 392 с. — ISBN 978-0-691-05054-6.
    8. Морозов В. П. Занимательная биоакустика. Изд. 2-е, доп., перераб. — М.: Знание, 1987. — 208 с. + 32 с. вкл. — С. 70-75
    9. Л. С. Степанян. Конспект орнитологической фауны России и сопредельных территорий. — Москва: Академкнига, 2003. — 808 с. — ISBN 5-94628-093-7.
    10. 1 2 3 David Snow, Christopher M. Perrins (editors). The Birds of the Western Palearctic. — Oxford: Oxford University Press, 1998. — С. 1337–1339. — 1830 с. — ISBN 0-19-854099-X.
    11. Marcos Rodrigues, Humphrey Q. P. Crick. The breeding biology of the Chiffchaff Phylloscopus collybita in Britain: a comparison of an intensive study with records of the BTO Nest Record Scheme // Bird Study. — 1997. — Т. 44. — С. 374-383.
    12. 1 2 3 Андрей Н. Байкалов. Пеночка-теньковка Phylloscopus collybita Vieillot, 1817 (неопр.). ПтицыСредней Сибири. Проверено 16 ноября 2008. Архивировано 20 марта 2012 года.
    13. Э. В. Рогачёва. Птицы Средней Сибири.Распространение, численность, зоогеография. — М.: Наука, 1988. — 310 с. — ISBN 5-02-005252-3.
    14. Marcos Rodrigues. Song activity in the chiffchaff: territorial defence or mate guarding? // Animal Behaviour. — 1996. — Т. 51, № 3. — С. 709–716.
    15. Paulo Catry, Miguel Lecoq, António Araújo, Greg Conway, Marcial Felgueiras, J. Michael B. King, ; Stephen Rumsey, Hamidi Salima, Pauloberg Tenreiro. Differential migration of chiffchaffs Phylloscopus collybita and P. ibericus in Europe and Africa // Journal of Avian Biology. — 2005. — Т. 36, № 3. — С. 184-190.
    16. А. В. Михеев. Биология птиц. Полевой определитель птичьих гнезд. — М.: Топикал, 1996. — 460 с. — ISBN 978-5-7657-0022-8.
    17. 1 2 В. К. Рябицев. Птицы Урала, Приуралья и Западной Сибири: Справочник-определитель. — Екатеринбург: Изд-во Урал. ун-та, 2001. — 608 с. — ISBN 5-7525-0825-8.
    18. Gilbert White. The Natural History and Antiquities of Selborne. — London: Cassell & Company, 1887. — С. 38-39.
    19. Louis J. P. Vieillot. Nouvelle Dictionnaire d'Histoire Naturelle. — Paris, 1817. — С. 235. — 602 с.
    20. 1 2 3 4 Kevin Baker. Warblers of Europe, Asia and North Africa. — London: Christopher Helm Publishers Ltd, 1997. — С. 256-259. — ISBN 0713639717.
    21. Maria C. Hansson, Staffan Bensch, Omar Brännström. Range expansion and the possibility of an emerging contact zone between two subspecies of Chiffchaff Phylloscopus collybita ssp // Journal of avian biology. — 2000. — Т. 31, № 4. — С. 548–558.
    22. Schubert, M. (1982): Zur Lautgebung mehrerer zentralasiatischer Laubsänger-Arten (Phylloscopus; Aves, Sylviidae). Mitteilungen aus dem Zoologischen Museum Berlin 58: 109—128. (нем.)
    23. 1 2 Jochen Martens, C. Meincke. Der sibirische Zilpzalp (Phylloscopus collybita tristis): Gesang und Reaktion einer mitteleuropäischen Population im Freilandversuch // Journal für Ornithologie. — 1989. — Т. 130, № 4. — С. 455—473. (нем.)
    24. Е. А. Назаренко, С. А. Бессонов. Phylloscopus collybita (Vieillot, 1817) - Пеночка-теньковка (неопр.). Позвоночные животные России: обзор. Институт РАН им. А. Н. Северцова. Проверено 1 ноября 2008. Архивировано 20 марта 2012 года.
    25. Jochen Martens. Ringförmige Arealüberschneidung und Artbildung beim Zilpzalp, Phylloscopus collybita. Das lorenzii-Problem // Zeitschrift für Zoologische Systematik und Evolutionsforschung. — 1982. — Т. 20. — С. 82–100. (нем.)
    26. Helbig J. Andreas, Jochen Martens, I. Seibold, F. Henning, B. Schottler, Michael Wink. Phylogeny and species limits in the Palearctic Chiffchaff Phylloscopus collybita complex: mitochondrial genetic differentiation and bioacoustic evidence // Ibis. — 1996. — Т. 138, № 4. — С. 650—666.
    27. И. М. Марова, В. В. Леонович. О гибридизации сибирской (Phylloscopus collybita tristis) и восточноевропейской (Ph.c. abietinus) теньковок в зоне их симпатрии. // Гибридизация и проблема вида у позвоночных. Сб. трудов Зоомузея МГУ. — 1993. — Т. 30. — С. 147—163.
    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Авторы и редакторы Википедии

    Пеночка-теньковка: Brief Summary ( Russian )

    provided by wikipedia русскую Википедию
     src= Весной

    В места гнездовий пеночка прибывает достаточно рано, когда ещё деревья не покрылись листвой — в Европейской части России в конце марта — апреле, в Сибири под Красноярском — в начале мая. Первыми прилетают самцы, сразу занимают участок и начинают громко петь, сидя на вершине ели либо лиственного дерева, по всей видимости тем самым помечая место и подзывая самок. Самки появляются значительно позже — через 2—3 недели после самцов. Заприметив потенциальную партнёршу, самец ритуально порхает вокруг неё, движениями напоминая полёт бабочки. После того, как брачная пара сформировалась, другие находящиеся неподалёку самки покидают территорию, которая обычно занимает около 10 м в радиусе от гнезда. Кормовой участок значительно шире и обычно превышает гнездовой в десять и более раз. Полагают, что самки кормятся на большем расстоянии от гнезда, нежели чем самцы.

    Строительством и обустройством гнезда, а также насиживанием яиц и уходом за потомством, занимается в основном одна самка, в то время как в задачи самца входит охрана территории. В период размножения самцы достаточно агрессивны по отношению к пришельцам, и вступают в драку с самцами соседних гнёзд и другими мелкими пернатыми. Защищая гнездо, птицы способны атаковать даже более крупных хищников, таких как горностая или охотника за яйцами сойку. Гнездо в виде домика, устраивается на земле либо на небольшом, до 75 см, возвышении. Как правило, оно хорошо укрыто в гуще ежевики, крапивы, можжевельника либо другой низкорастущей растительности, и расположено вблизи от светлого, открытого места. В качестве строительного материала используются прошлогодние листья и трава, а для подстилки небольшое количество перьев. Гнездо имеет боковой вход, его высота около 12,5 см, а диаметр 11 см.

    Common Chiffchaff (Phylloscopus collybita) in Delhi W Malaysia 035.jpg

    Кладка из 2—7 (обычно 5—6) белых яиц с покрытых немногочисленными пестринами и пятнами красноватого, фиолетового или бурого цвета. Яйца более мелкие, чем у веснички — 1,4—1,9 см длиной и 1—1,3 см шириной. Насиживание начинается с последнего яйца и продолжается в течение 14—15 дней. Самка сидит очень плотно, в то время как самец её не кормит и зачастую дальнейшего участия в заботе о потомстве не принимает. Птенцы гнездового типа — после вылупления они почти голые (небольшой пушкок серого цвета имеется на голове и спине), слепы и беспомощны. Способность к полёту проявляется ещё через 14—15 дней, во время которых самка добывает корм и ухаживает за потомством. В прохладную или ненастную погоду, когда количество насекомых резко уменьшается, самец может помочь самке прокормить птенцов. После вылета птенцы в течение 3-4 недель держатся в непосредственной близости от гнезда и подкармливаются родителями, хотя интенсивность кормления постепенно уменьшается. По окончании гнездового сезона птицы часто сбиваются в небольшие смешанные стайки в другими пеночками, после чего отлетают в места зимовок.

    Брачные пары, по всей видимости, сохраняются лишь в течение одного сезона, даже когда птицы возвращаются к тем же местам гнездовий. Моногамы, изредка наблюдается полигиния. Известны отдельные случаи скрещивания с весничкой — полученное потомство обладает вокальными особенностями обоих видов.

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Авторы и редакторы Википедии

    叽咋柳莺 ( Chinese )

    provided by wikipedia 中文维基百科
    二名法 Phylloscopus collybita
    (Vieillot, 1817)[2] 1. 仅在夏季繁殖 2. 越冬期间繁殖,少见 3. 越冬期间繁殖,常见 4. 非繁殖冬候鸟 5. 地区性非繁殖冬候鸟,仅见于适栖地(绿洲、灌溉田)

    1. 仅在夏季繁殖

    2. 越冬期间繁殖,少见

    3. 越冬期间繁殖,常见

    4. 非繁殖冬候鸟

    5. 地区性非繁殖冬候鸟,仅见于适栖地(绿洲、灌溉田)

    叽咋柳莺学名Phylloscopus collybita),又名囂鴓鳥,为柳莺科柳莺属鸟类。淡绿褐色,长11厘米,有灰白色眼纹。不停地在树上觅食昆虫,在近地面处筑一圆顶巢。该物种的模式产地在法国[2]

    亚种

    参考文献

    1. ^ Phylloscopus collybita. IUCN Red List of Threatened Species 2008. International Union for Conservation of Nature. 2008.
    2. ^ 2.0 2.1 中国科学院动物研究所. 叽咋柳莺. 《中国动物物种编目数据库》. 中国科学院微生物研究所. [2009-04-04]. (原始内容存档于2016-03-05).
    3. ^ 中国科学院动物研究所. 叽咋柳莺北方亚种. 《中国动物物种编目数据库》. 中国科学院微生物研究所. [2009-04-04]. (原始内容存档于2013-12-03).
     src= 维基共享资源中相关的多媒体资源:叽咋柳莺 规范控制
     title=
    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    维基百科作者和编辑

    叽咋柳莺: Brief Summary ( Chinese )

    provided by wikipedia 中文维基百科

    叽咋柳莺(学名:Phylloscopus collybita),又名囂鴓鳥,为柳莺科柳莺属鸟类。淡绿褐色,长11厘米,有灰白色眼纹。不停地在树上觅食昆虫,在近地面处筑一圆顶巢。该物种的模式产地在法国

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    维基百科作者和编辑

    チフチャフ ( Japanese )

    provided by wikipedia 日本語
    チフチャフ チフチャフ
    チフチャフ Phylloscopus collybita
    保全状況評価[1] LEAST CONCERN
    (IUCN Red List Ver.3.1 (2001))
    Status iucn3.1 LC.svg 分類 : 動物界 Animalia : 脊索動物門 Chordata 亜門 : 脊椎動物亜門 Vertebrata : 鳥綱 Aves : スズメ目 Passeriformes 亜目 : スズメ亜目 Passeri : メボソムシクイ科 Phylloscopidae : メボソムシクイ属 Phylloscopus : チフチャフ P. collybita 学名 Phylloscopus collybita
    (Vieillot, 1817) 和名 チフチャフ 英名 Chiffchaff Phylloscopus collybita.png
    黄:繁殖地、青:越冬地

    チフチャフPhylloscopus collybita)は、メボソムシクイ科メボソムシクイ属に分類される鳥。

    分布[編集]

    アフリカ大陸北部、ヨーロッパイエメンイラクイランインド北部サウジアラビアトルコパキスタンミャンマーロシア

    夏季にヨーロッパ中央アジア、ロシアで繁殖し、冬季になるとアフリカ大陸北部西アジア、インド北部へ南下し越冬する。

    日本では、2011年3月に与那国島で観察記録があるほか、2005年1月から4月に福岡市西区で、2006年1月から4月に千葉県木更津市で、2007年1月から3月に東京都日野市で、2008年12月から2009年1月に静岡県磐田市、2009年2月から3月に岡山県南区での越冬記録がある [2]

    形態[編集]

    全長12cm。体形は丸みを帯びる。翼は短く、初列風切はあまり突出しない。上面が緑がかった灰褐色、下面は淡褐色の羽毛で覆われる。翼は暗褐色の羽毛で覆われ、羽縁は淡褐色。眼上部にある眉状の斑紋(眉斑)は淡褐色で不明瞭。嘴から眼を通り側頭部へ続く灰褐色の筋模様(過眼線)が入る。

    嘴は細く、色彩は黒い。後肢も細く、色彩は黒い。

    分類[編集]

    • Phylloscopus collybita collybita
    • Phylloscopus collybita tristis - など

    生態[編集]

    平地の森林アシ原に生息する。

    食性は動物食で、昆虫類節足動物などを食べる。樹上にいる獲物を捕食する。

    繁殖形態は卵生。和名や英名は囀りに由来する。

    •  src=

      イラスト

    脚注[編集]

    [ヘルプ]
    1. ^ BirdLife International ("Phylloscopus collybita". IUCN Red List of Threatened Species. Version 3.1. International Union for Conservation of Nature. 2013年2月17日閲覧. Check date values in: |date= (help)CS1 maint: Uses authors parameter
    2. ^ 梅垣佑介・大西敏一 「沖縄県与那国島におけるチフチャフPhylloscopus collybita tristisの南西諸島初記録と国内における冬期の記録」『日本鳥学会誌』61巻1号、日本鳥学会、2012年、151-155頁

    関連項目[編集]

     src= ウィキメディア・コモンズには、チフチャフに関連するメディアがあります。  src= ウィキスピーシーズにチフチャフに関する情報があります。

    参考文献[編集]

    執筆の途中です この項目は、鳥類に関連した書きかけの項目です。この項目を加筆・訂正などしてくださる協力者を求めていますポータル鳥類 - PJ鳥類)。
     title=
    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    ウィキペディアの著者と編集者
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia 日本語

    チフチャフ: Brief Summary ( Japanese )

    provided by wikipedia 日本語

    チフチャフ(Phylloscopus collybita)は、メボソムシクイ科メボソムシクイ属に分類される鳥。

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    ウィキペディアの著者と編集者
    original
    visit source
    partner site
    wikipedia 日本語

    검은다리솔새 ( Korean )

    provided by wikipedia 한국어 위키백과

     src=
    검은다리솔새.
     src=
    독일의 한 박물관에서 보관 중인 검은다리솔새의 알.

    검은다리솔새 또는 치프차프솔새(Common chiffchaff, Phylloscopus collybita)는 북부 및 온난한 유럽 및 아시아 지역의 개방된 삼림지대에 서식하는 솔새이다.

    유럽 남북부, 아시아 남부, 북아프리카를 오가는 철새이다. 윗면은 녹갈색이고 밑면은 하얗다. 크기가 작고 길이는 10~12 센티미터(4 인치)에 이른다. 몸무게의 경우 수컷은 7~8 그램, 암컷은 6~7 그램이다.

    분류

    아종

    • P. c. collybita
    • P. c. abietinus
    • P. (c.) tristis

    과거의 아종

    • P. ibericus
    • P. canariensis
    • P. sindianus,

    상태

    개체의 범위는 매우 넓은데, 10,000,000 제곱 킬로미터에 이르며, 개체 수는 유럽에서만 60,000,000~120,000,000 마리에 이르는 것으로 짐작된다. 전 세계 개체 수의 경향은 측정되지 않았으나 이 종은 IUCN 적색 목록의 개체 수 감소 기준의 문턱에는 도달하지 않은 것으로 간주된다. 이러한 까닭에 이 종은 관심대상종으로 평가된다.[1]

    각주

    license
    cc-by-sa-3.0
    copyright
    Wikipedia 작가 및 편집자